M-am bucurat când am primit primul telefon. Am fost în extaz la primul laptop. Plângeam și îmi spărgeam telefoanele vechi doar ca să primesc unul nou. Primele scroll-uri le-am făcut pe la 12 ani, iar până atunci alergam desculță pe iarbă, îmi puneam flori în păr și trăiam în toată puterea cuvântului. Acum mulți dintre noi doar există, fără să trăiască cu adevărat. Întâmplător sau nu, am gustat din ambele părți: viața cu tehnologie și viața fără tehnologie. Avantajele acesteia sunt infinite, însă cum orice lucru este definit și de dezavantaje, tehnologia pare să aibă mai multe cuvinte de spus decât noi. Mă-ndrept ușor spre problemă, timid, bucurându-mă că am încă mintea limpede. Câți părinți își aruncă proprii copii în această capcană virtuală? E atât de simplu să îl faci să tacă, punându-i telefonul în mâini, știu. Tăcerea lor de pe moment vă poate costa o viață întreagă de ignoranță la tot ceea ce îl înconjoară. 

Închid ochii și mă văd. Aveam 15 ani, era vară, iar eu plângeam. Plângeam atât de mult încât nu mai știam de ce am început. Eram la vârsta la care voiam să fac lucruri pe care să mi le amintesc, experiențe copiate ale celor pe care îi vedeam în online. Nici măcar nu încercam să-mi trăiesc propria viață, ci doar o reconstruiam pe a altora. Nu înțelegeam de ce alții pot, iar eu nu. Eu nu aveam viața lor; nu călătoream în jurul lumii și nici nu aveam cele mai scumpe haine. Nimic din ce primeam nu mă mulțumea. Vedeam în ecran un alt mod de a trăi, un ideal, o perfecțiune absolută. M-am condamnat mult că nu pot să fiu așa, mă simțeam vinovată că nu pot face mai mult. A fost perioada în care nu mai găseam nicio bucurie să ies cu prietenii mei și orice activitate pe care o făceam era plictisitoare. Am ales să mă hrănesc și mai mult cu influențele din social media, zi și noapte. Mă uit în urmă; a fost cea mai dureroasă perioadă. M-am pierdut total pe mine. M-am analizat cu o severitate dureroasă și m-am criticat excesiv. Nu dormeam nopțile ca să pot urmări în timp real fericirea altora. Viața mea se limita la a lor, a oamenilor care afișau în feed o utopie.

Timpul nu există în platforme

Tehnologia și, implicit social media reprezintă o minciună servită drept cel mai frumos cadou al erei noastre. Atunci când îi privești doar pe alții cum trăiesc și cum vorbesc, riști ca tu să nu explorezi aceste experiențe. Timpul nu există în platforme. Timpul este umbrit de trenduri. Platformele digitale sunt concepute să capteze atenția utilizatorilor, facilitând vizionarea continuă a conținutului fără pauze.

Toți condamnă un dependent de droguri care își justifică dependența prin extaz. E singura lui modalitatea de a simți că trăiește viața pe care nu o are. Fiecare scroll e un fum tras dintr-un joint. Cu cât există mai multe fumuri, cu atât dependența e mai mare și te cufundă într-o iluzie, un loc pe care îl consideri refugiu, însă se dovedește a fi doar un cerc vicios. Te pierzi treptat, iar distanța dintre tine și lumea reală se adâncește. Refugiul virtual este o colivie, un abis al propriilor nemulțumiri, un loc atât de sclipitor, dar gol pe dinăuntru. Căutăm confirmare în niște pixeli care par să oglindească perfecțiunea. Timpul se scurge cu viteza luminii, iar realitatea se estompează. Social media promite o lume în care toți sunt fericiți, unde primează succesul și frumusețea, însă e doar o proiecție. Fiecare like primit, intensifică dependența, iar nevoia de a fi prezent în lumea digitală devine tot mai stringentă.

Pentru o înțelegere mai profundă a riscurilor la care suntem supuși atunci când începem să devenim dependenți de lumea digitală, Ioana Bărbuliceanu, psiholog clinician, ne explică faptul că „dopamina ajută la crearea unui sistem de recompensă în creier”; astfel, activitățile naturale, precum sportul sau timpul petrecut în natură ori alături de cei dragi, cresc nivelul acesteia. În contrast, tehnologia și rețelele sociale oferă „stimuli artificiali și excesivi”, iar dopamina scade, ceea ce ne face să fim mai obosiți, nervoși, anxioși și fără chef de viață.

E ca și cum ți-ar fi foame și mănânci o pizza de 2 kilograme sau îți e poftă de dulce și mănânci un tort întreg în loc de două pătrățele de ciocolată. Îți vine rău, dai afară, fie el și cel mai bun tort din lume. Ce e tortul acela pentru corp? E scrolling-ul infinit pe social media pentru creier. Acum gândește-te că trebuie să mănânci un măr după ce ai înghițit tortul. Mai poți? 

Orice vedeam pe internet mi se părea cool, iar personalitatea mea aproape că nu exista

În același mod funcționam și eu. Orice vedeam pe internet mi se părea cool, iar personalitatea mea aproape că nu exista. Astfel, în urmă cu 7 ani, fața mea a avut de suferit în urma folosirii unor produse de skincare nepotrivite. Nu m-am informat deloc despre ingredientele lor sau dacă sunt compatibile cu tenul meu, ci m-a interesat să folosesc aceleași creme pe care fetele cu ten perfect le promovau. Fața mea se umflase groaznic, aveam așa zisă carne vie, cu puroi pe alocuri și dureri copleșitoare. A fost o luptă grea să îmi revin la normal. A fost o luptă cu mine. A fost o luptă să mă spăl pe față. A fost o luptă să mestec mâncarea. A fost o luptă să mă ridic din pat și să ies în lume. Încrederea în mine a fost distrusă pentru un timp. Încurajările familiei au fost colacul meu de salvare dintr-un ocean de abureli. M-am lăsat ghidată de aparențe și credeam că tot ce zboară se și mănâncă. Naivitatea este cea mai puternică armă folosită de către influenceri împotriva noastră. 

Echilibrul dintre realitate și online reprezintă unealta fără de care actualul copil și viitorul adult nu se pot lipsi. Am încercat să înțeleg dacă există diferențe de percepție între generația Y și Z în ceea ce privește expunerea la mediul online și cum tind să gestioneze situația. Cert e faptul că în ambele situații, tinerii cad în plasă. Unii mai mult, alții mai puțin. În discuțiile cu Mathias, un tânăr de 15 ani, m-am simțit ca într-un roller coaster, de la agonie la extaz. Mi-a povestit cum o cunoștință s-a izolat în casă, deoarece nu corespundea cu standardele de frumusețe afișate în online. „Pe net am legat prietenii și am învățat lucruri utile din tutoriale, dar am o prietenă care nu voia să mai iasă din casă, simțind că nu se compară cu fetele de pe Internet. Și eu am simțit presiunea de a fi ca cei de pe Internet, crezând că succesul lor înseamnă că fac lucrurile corect”, a spus el. Pe de altă parte, categoriile de părinți sunt multiple și cu diverse opinii, totuși, unii sunt mai conștienți de urmările unei expuneri continue la mediul virtual, contribuind în mod direct la o posibilă dependență. Andreea este mama unui adolescent de 15 ani și încearcă din răsputeri să se modeleze după generația Z, iar în același timp luptă ca fiul ei să rămână ancorat în realitate. „Copilul meu nu suferă dacă eu plâng sau sunt supărată pe el. Suferă atunci când îi confisc laptopul sau telefonul”, povestește ea.

Viața mea era o foaie albă

M-am distanțat de realitate. De mama și toată iubirea pe care o avea de oferit. Nu aveam timp să o aud, să îi ascult sfaturile sau să îi spun că o iubesc. Când nu eram pe telefon, eram pe calculator sau tabletă, nervoasă că n-am primit suficiente like-uri. Mă agățam de oamenii din online, iar pe cei din realitate îi ignoram, căutând să fiu mai bună ca ei. Ceea ce era cu adevărat important începea să se destrame, iar puterea era doar în mâinile mele. Identificarea cu cei din lumea virtuală era totul. Goana după validarea unor oameni care nu știau de existența mea devenise obsesie. Nici măcar nu știam cum să mai exist în viața reală. Conversațiile față în față erau incomode, nu mai aveam răbdare cu nimeni și nimic, iar anxietatea mă acapara în momentele mele de liniște. Chiar am sacrificat fericirea reală pentru minciunile grosolane din social media? Puteam ca azi să fiu un roboțel care nu are propria personalitate. M-am oprit să mai alerg după nimic. Azi știu să păstrez echilibrul. Azi știu că singura validare de care am nevoie sunt doar eu. Azi răsuflu ușurată că m-am oprit la timp din a exista doar ca un user pe o platformă, ci am avut curajul să-mi ridic capul din ecran și să trăiesc.

Oamenii au fost soluția mea. Oamenii m-au scos din mrejele unei lumi colorate de alții. Aveam foaia în față, dar n-aveam și creioanele pentru a desena ceea ce-mi doresc. Viața mea era o foaie albă. Nu m-am opus ajutorului – nu la nesfârșit. Pierdeam din ce în ce mai mulți prieteni, deoarece nu mai petreceam timp împreună cu ei, iar cu orice ocazie îi refuzam. Nimeni nu poate sta la nesfârșit alături de tine atunci când nu primește la schimb ceea ce oferă. M-am trezit singură. Dintr-o dată, singurătatea mă sufoca. Ea a venit treptat, s-a instalat cu grijă în tot corpul meu, și-a făcut loc și am început să-mi aud gândurile din ce în ce mai tare. 

Am ales experiența de a avea control asupra propriei vieți

Mama a fost acolo și s-a luptat cu fiecare gând. Tata a încercat să compenseze și mai mult din punct de vedere material. Toți roiau în jurul meu să mă trezesc la realitate. M-am trezit. Cu greu, cu multe lacrimi, crize de nervi, neacceptare, negare, iar într-un final am ales experiența de a avea control asupra propriei vieți. Am început să mă reintegrez în grupul de prieteni, iar căldura și liniștea pe care o simțeam alături de oameni nu o puteam compara cu nimic. Eu am acceptat schimbarea, dar mai ales, am conștientizat greșeala de a mă compara cu idealurile din social media. Am eliminat toți creatorii de conținut din lista mea de urmăriri, iar pentru că nu mai aveam ce să urmăresc, timpul petrecut în fața ecranelor s-a diminuat drastic. Inițial a fost vorba despre frustrare, nu mai voiam să le văd viețile imaculate, ulterior am înțeles că liniștea mea depindea doar de mine. Am preluat frâiele și am început să simt din nou plăcerea unei seri la malul apei cu cei mai buni tovarăși. Resimt fiorul de atunci. O senzație care pornea din vârful degetelor de la picioare și se oprea în creștetul capului. Eu așa am definit fericirea.

7 oameni roind(ritual like)

Azi sunt desprinsă de fetița care spărgea telefoanele din frustrare. În timp, am înțeles beneficiile reale pe care le are tehnologia și online-ul și le folosesc pentru a-mi ușura viața, nu pentru a o complica sau pentru a o aduce la rang de inferioritate, comparativ cu absolutul perfect afișat în lumea digitală. Am un echilibru care m-a costat ani. Este absurd să spun că acum fac yoga, mănânc chia, meditez și mă conectez cu Universul, căci nu-i așa. Tehnologia e prezentă în continuare în viața mea de zi cu zi, dar în scopul de a menține legăturile cu cei dragi, iar multe dintre platforme le folosesc pentru a mă informa sau pur si simplu pentru a mă destinde după o zi lungă. Se întâmplă uneori să pierd noțiunea timpului în timp ce scrollez, dar sunt conștientă de greșeală și încerc ca mâine să nu o repet și să compensez. Într-un final, nu este despre a evita complet “caracatița internetului” și tentațiile virtuale, ci despre o gestionare conștientă, în așa fel încât să nu fiu copleșită. Nu mai caut validare, ci cultivarea unor relații cu adevărat autentice în toate mediile. E un proces de autocunoaștere, iar această disciplină de azi nu este rezultatul unor reguli, ci doar mi-am înțeles nevoile reale în adevărata lor profunzime. Am integrat tehnologia în rutina mea și o folosesc pentru a crea, nu pentru a distruge. Viață digitală nu mai e un scop, e doar o unealtă pentru echilibru, iar realitatea pe care o trăiesc e departe de orice iluzie conturată virtual. Și e perfect normal, autenticitatea se măsoară prin tine, nu prin alții.