Paștele, pentru mine, este izvor de liniște și energie. E o colecție de amintiri frumoase și una dintre sărbătorile drăguțe, în care mă regăsesc cu familia, iar afară e cald și bine. E Nicu Alifantis cântând „Clopote de Paști” în fiecare an. De când eram mică, Paștele însemna un motiv de bucurie. Se făcea mereu vremea frumoasă și de fiecare dată aveam o singură grijă în perioada aia: să-mi găsesc o rochiță și niște pantofi buni – vestimentația „de Duminică”, pe care trebuia să o port în ziua sărbătorii și pe care o alegeam atent. 

Simțeam că vine Paștele atunci când toată săptămâna se vorbea, la orele de religie, despre patimile lui Iisus. În Vinerea Mare, mergeam cu familia la biserică, iar următoarea zi eram la bunica. Cum seara mai ieșeam la joacă, obișnuiam să-mi iau „la revedere” de la copiii cu care mă jucam și le spuneam cu entuziasm că voi merge în satul bunicii. Seara dormeam greu, de multe ori nu puteam dormi de entuziasm. Acum suntem toți pe fugă. Durează prea mult până să ne strângem la o masă. Suntem toți prin toate părțile, dar la masă ne strângem separat. Noaptea de dinainte dorm aproape liniștită. Satul e și el gol. Sărbătorile au mai puțin farmec așa. 

Să mergem „pe capul bunicii”, cum zicea mama, era o regulă. Nu exista Paște în care să nu mergem la ea. Așteptam mereu vacanța asta. Așteptam să văd cum a înflorit grădina bunicii, cum a vopsit unchiul leagănul, câte pisici a mai „adoptat” bunica și cât îi ia câinelui din curte să devină obișnuit cu noi.

Singura dată când ne-am abătut de la regula anuală a fost în pandemie. Seara ne-am uitat la televizor – se transmitea slujba de Înviere în direct. Atunci am simțit prima dată să plâng de sărbătoarea asta. Parcă nu avea același farmec dacă nu eram împreună. Stătea fiecare la casa lui și îi simțeam prea la distanță pe ceilalți. 

Oricum, slujbele de Înviere nu au fost o tradiție pentru mine. Se țineau până târziu, iar când eram mică, nu mergeam; trebuia să dorm. Nu m-am dus propriu-zis la o Înviere decât de vreo 2-3 ani încoace. Auzeam toți colegii cum povesteau că merg la biserică și mă simțeam mereu pe lângă subiect. Când aveam energie, mergeam la Învierea a doua, care se ținea a doua zi, pe la prânz. Am mers odată cu unchiul meu, dascăl la biserica din sat. Am rămas fascinată de cum preotul trebuia să citească Evanghelia în 12 limbi. Mă gândeam doar cum e posibil, omenește vorbind, să faci asta, în contextul în care eu mă chinuiam la școală cu engleza și franceza. Când nu mergeam la Înviere, mă uitam la filmul despre viața lui Iisus – avea să-mi rămână un obicei pentru multă vreme. 

Să stau cu familia de Paște era mereu un vibe. Încercam să facem model ouălor roșii, iar bunica pregătea cozonacul ăla unic, pe care nu-l găseai altundeva decât la ea. Odată m-am apucat eu cu sora mea să mâncăm pe ascuns cornulețe și cozonac. A ieșit mai rău decât ne-am așteptat. Bunica nu părea supărată, dar părinții au fost. E una dintre amintirile pe care le povestesc zâmbind. 

Una dintre părțile faine era masa propriu-zisă, unde unchiul scotea câte un banc din colecția lui aparent infinită și o atmosferă faină se păstra până la final. Seara se făcea un grătar cinstit și mă simțeam primită în discuțiile alea mai grele „de adulți”. Se simțea ca o chestie VIP. De multe ori seara, după masă, găseam niște timp să stau în leagăn și să privesc apusul. Niciun asfințit nu se compară cu cel de la bunica.

Urma, după asta, tortul. De obicei, în vizita noastră de Paște, ai mei aveau grijă să îmi serbeze ziua de nume. Ziua de Sfântul Gheorghe pica mereu în post, iar postul se ținea cu strictețe în copilărie. 

Toate erau atât de liniștite și frumoase, până venea momentul să plecăm. Mi-au trebuit extraordinar de mulți ani să trec peste momentele astea. Atât de tare plângeam, parcă era sfârșitul lumii. Cel puțin inima mea asta simțea. Asta pentru că mă atașam prea tare de oamenii aceia, de întâmplări, de liniște și de starea de bucurie. În jurul meu, toți încercau să mă consoleze. Când ne întâlnim, ne aducem aminte de unul dintre episoadele de atunci. Țin minte că mă îmbrăcam plângând, iar unchiul meu venise să mă consoleze, oferindu-mi niște ouă de ciocolată, pe care le-am refuzat categoric. Tot ce voiam nu era ceva material, ci doar sentimentul de apartenență la familie. Părea că dacă plec de acolo, va pleca și acest sentiment. Mă gândesc de multe ori că ideea asta a rămas și acum cu mine. 

Porneam de la bunica într-o misiune imposibilă: cum ducem Lumina de la Înviere acasă. Se întâmpla mereu să se piardă până ajungeam, de multe ori chiar când eram foarte aproape de casă. Mai mergeam să facem rost de prin vecini și o țineam câteva zile, altădată și săptămâni, atunci când se ocupa mama de ea, cu grijă. Tot ce trebuia să fac din momentul acela era să fiu atentă să nu se stingă din cauza curentului. 

Toate poveștile astea alcătuiesc pentru mine cuvântul „Paște” și sunt cele care fac din această sărbătoare un sentiment. Când mă gândesc la sărbătoarea aceasta, automat îmi apar în minte aceste amintiri. Mă gândesc la ele cu drag și zâmbesc. Nu-mi pare rău de nimic din ce am trăit, nici măcar de lacrimile alea pe care le lăsam să iasă așa, pe gratis. Aș vrea ca acum acela să fie singurul motiv pentru care plâng. Toate întâmplările îmi demonstrează cât de intens simțeam apartenența la familie. Imaginea bunicii mele îmi amintește mereu de aceste lucruri.

Am crescut, iar lucrurile s-au mai schimbat. Timpul nu mai e așa permisiv, pare că nu mai ține cu noi. Dar sper că în viitorul apropiat, toate poveștile de aici să treacă de la timpul trecut la prezent și să fie din nou același sentiment frumos de familie (re)unită. 

„Iar nu ai fost atentă! S-a stins lumina!”. Îmi sună cuvintele astea în minte. Mă gândesc că s-a stins o parte din lumina mea din interior, pe care o păstrasem și eu din satul bunicii.