Când oamenii mari pleacă

Aveam 7 ani. Eram în gara de trenuri cu familia și îl petreceam pe tata. Eu îl țineam de mână și mă legănam de pe un picior pe altul. Mama și sora mai mare, care erau alături, îi urau drum bun. Nu era prima dată când pleca. Dar era prima oară când îl petreceam toate împreună. Sau poate e singura dată care s-a memorat.

„Tati promite, e ultima dată când plec. Am obosit de atâtea drumuri”, îmi spunea zâmbind cald, în timp ce îmi mângâia creștetul. „Promit că mă întorc înapoi pentru totdeauna”.

Așa a și fost. Peste șase luni, s-a întors pentru totdeauna. Doar că în sicriu.

***

Tata.

Ce amintiri au mai rămas despre el?

Brațele lui calde. Primitoare. Vocea liniștită.

Niște frânturi de fraze. O figură de om, care cu timpul se șterge tot mai mult.

Ca mulți alți tați, prin 2000, când aveam doar doi ani, iar sora vreo opt, tata a plecat peste hotare. Trebuia să ne întrețină. Chiar și lucrând în poliție, salariul său nu venea mai bine de jumătate de an. Era o decizie complicată pentru toată familia. Pentru mama, care era în concediul de maternitate. Pentru noi, copile fiind, să rămânem fără prezența lui. Pentru tata, care era foarte atașat de noi toate.

Din păcate, altă soluție nu era. Cel puțin părinții mei nu au găsit una mai bună. Așa că tata a plecat. Pentru că dorul de casă era prea mare, ne sunam și vorbeam de câteva ori pe săptămână. La fiecare trei-patru luni revenea pentru un timp, ca apoi să plece din nou. Uneori venea pe neașteptate. Îi plăcea să ne surprindă, iar nouă ne plăceau surprizele lui.

Țin minte emoțiile de bucurie cu care îl întâmpinam când revenea, emoții pe care nu le pot compara cu ceva anume. Era un amestec de așteptare, anticiparea revederii și bucurie naivă, de copil. Îmi amintesc dejunurile luate împreună. Discuțiile lungi. Atmosfera din jurul mesei, când eu, ca de obicei, mă așezam pe genunchii lui.

Îmi amintesc foarte bine o dimineață când m-am trezit fără să bănuiesc nimic. Doar când am observat o cutie pe masa din bucătărie mi-am dat seama că se întâmplă ceva neobișnuit. Cu sufletul la gură, am deschis ușa dormitorului, unde tata dormea obosit după călătoria lungă. M-am apropiat tiptil și m-am cuibărit în brațele lui, încercând să fac cât mai puține mișcări ca să nu-i stric somnul. Îmi pare că rezistasem câteva ore stând așa, doar că să-i simt prezența.

Alături de tata, și mama era altfel. Chiar dacă mereu avea un caracter dificil, tata știa să găsească cuvintele potrivite ca să o îmbune. Sau florile potrivite. Sau orice altceva. Și pe chipul mamei iar răsărea zâmbetul. Și în casă era din nou liniște.

Părea că această liniște va dura mereu, dar n-a fost să fie așa.

***

Era o sâmbătă de toamnă obișnuită. Sora, mama și cu mine făceam curat prin casă, când rutina noastră a fost întreruptă de un sunet. Era unchiul care, panicat, încerca să îi explice mamei că tata este în spital, în Kiev. Cum a ajuns acolo și care e starea lui, nimeni nu știa exact. Era o stare generală de panică și șoc, pe care nu o puteam înțelege, copil fiind, dar pe care o sesizam foarte clar pe chipul mamei mele și o asimilam în interiorul meu fără a-mi da seama.

Mama plângea de disperare.

Sora plângea de spaimă.

Eu plângeam pentru că toți ceilalți plâng.

***

Tata voia să îi facă mamei o surpriză și a urcat în trenul Moscova-Chișinău fără a anunța pe cineva. Cumpărase pentru toți cadouri și abia aștepta să ne revadă. Dar în apropiere de Kiev, s-a simțit foarte rău. Îl consultase medicul din tren, dar starea se agrava foarte rapid. A fost coborât la prima stație și transportat de urgență la spital. Diagnosticul – atac cerebral. Avea 37 de ani și 5 luni.

În următoarele trei zile, medicii spuneau că el continuă să lupte, timp în care noi încercam să aflăm vești și să sperăm că totul este recuperabil. Atunci când își revenea pentru câteva clipe, repeta că trebuie să se întoarcă la fetele lui. Acasă.

Mama încerca să își facă în repezeală pașaportul străin și să plece la el.

N-a ajuns să plece.

Nici tata nu a ajuns să ne revadă.

***

Brusc, toți adulții din preajma mea s-au scufundat într-o durere imensă, adâncă, în care nu era loc și pentru un biet copil. Nici un adult nu a găsit vreun cuvânt pentru mine. Erau doar multe, multe lacrimi. Și o mare de singurătate. Între mine și ceilalți.

Probabil atunci, pentru prima dată, am rămas singură în lumea asta. Prima dată am construit ziduri între mine și ceilalți, ca să mă apăr. Să nu duc durerea lor. Să nu gust din disperarea lor. Dar m-am rupt pentru mulți ani înainte de contactul cu oamenii. M-am izolat în lumea mea, în tăcerile mele, în visele mele.

Am încercat să mă apăr.

Așa cum se poate apăra un copil de șapte ani.

Dar o parte din mine a rămas pentru totdeauna în gara de trenuri, așteptând.

„Tati, promite… Tati va veni.”

***

Au urmat patru ani în care mama era absentă.

Era acolo fizic. Locuiam sub același acoperiș.

Ne pregătea mâncare.

Ne întreba cum ne merg treburile la școală.

Dar, în același timp, nu era acolo.

Lipsea acea conectare emoțională firească din relațiile apropiate.

Lipseau grija autentică, mângâierile, îmbrățișările, dezmierdările.

Pe chipul ei au apărut răceala, iritarea, disperarea. Decesul tatei a aruncat-o într-o prăpastie din care avea să iasă abia peste patru ani, dar nu definitiv. Încercând să aline suferința altor oameni, ca asistentă medicală, și-a vindecat treptat și propria durere. În acea perioadă, serviciul era singurul loc în care se putea reconecta puțin cu realitatea. Acasă, totul îi amintea prea mult de tata. Inclusiv eu, care aveam ochii albaștri ai tatălui meu, zâmbetul lui, frânturi din trăsăturile feței lui. Toate se regăseau și pe chipul meu. Eram copia lui.

Cu mama nu am discutat niciodată deschis despre ce s-a întâmplat cu noi. Deși ea își amintește deseori de tata, nu sunt sigură că ne vom auzi una pe alta atunci când voi vrea să-mi împărtășesc emoțiile. Pentru că nu cred că ne-am auzit vreodată. Deși nu am simțit nevoia să mă deschid în fața ei, cu siguranță nu este omul cu care voi discuta astfel de lucruri. Mai ales dacă este vorba despre familia noastră. Mă tem că îi voi răscoli din nou răni mai vechi și nu am curajul să fac asta. Nici măcar acum. După atâția ani.

Nu știu ce simțea mama când mă privea. Purtam pe chipul meu cele mai frumoase și cele mai dureroase amintiri pentru ea. Nici acum nu sunt sigură că și-a trăit doliul până la capăt. După 13 ani, încă îl mai visează pe tata. Pentru ea, timpul s-a oprit pentru totdeauna, într-o singură zi, într-o singură clipă.

Dar eu trebuia să trăiesc mai departe.

***

Perioada de doliu a mamei a coincis cu perioada în care a construit o relație foarte strânsă cu sora mea. Ea era mai mare și se susțineau reciproc, situație care s-a consolidat pe termen lung.

Când, încetul cu încetul, și-a revenit, pentru a se putea ocupa de familie, de treburile financiare, de cele din jurul casei și nu numai, din obișnuința de a se consulta cu cineva, majoritatea deciziilor le lua cu sora mea, rol care a căzut prea devreme pe umerii ei.

Pentru că eram mică, eram lăsată în deplină libertate. Eram pe post de paratrăsnet pentru emoțiile familiei. Pentru că un copil nu prea poate să facă diferența dintre emoțiile sale și ale celorlalți. Iar eu le înghițeam pe toate. Fără să-mi dau seama.

***

Școala a fost primul loc în afara casei, unde am găsit un soi de consolare, locul unde puteam să atrag atenția asupra mea, să mă simt apreciată și valoroasă. Acasă eram lăudată pentru rezultatele obținute, așa că am prins rapid ideea că trebuie să aduc „note de zece”, „diplome” și „premii” pentru ca mama să mă privească. Și, din când în când, să îmi spună: „Sunt mândră de rezultatele tale”.

După care, fiecare revenea la treburile sale. Eu la visele de copil, iar mama la propriul doliu. Aproape niciodată lumile noastre, chiar și sub același acoperiș, nu s-au intersectat cu adevărat.

Singurul lucru pentru care am urât școala, liceul și toate taberele de vară în care am plecat, era eticheta din dosarul personal: „familie incompletă”, „monoparentală” sau „social-vulnerabilă”. Mă urmărea peste tot. Iar eu încercam să o ascund. Ca o cicatrice urâtă din cauza căreia porți haine cât mai lungi. Să nu vadă. Să nu știe. Să nu afle.

Acest lucru nu era foarte sesizabil în gimnaziu, unde ne știam de mici, dar de fiecare dată când eram într-un grup nou de copii, unde se făcea cunoștință, mereu se ajungea la o discuție inofensivă, cu întrebări de genul „Câți frați ai?”, „Unde lucrează mama ta?”, „Câți ani are tatăl tău?”. Discuție care mă aducea involuntar la starea de stupoare.

Nu știam ce să răspund. Bâlbâiam ceva neclar: „Nu am tată”, sperând că nu vor fi întrebări în plus. Dar ele erau. Și eu nu știam cum să reacționez. Mă blocam. Evitam. Și discuțiile, și oamenii.

În interiorul meu simțeam că nu e corect. Nu e adevărat. Voiam să strig în gura mare: „Eu am tată. Pur și simplu nu este cu mine, dar el există. Nu poate să nu fie. Nu se poate să ne fi lăsat absolut singure în lumea asta”, așa gândeam în interiorul meu când înghițeam al X-lea nod în gât. Sau în situația când noua dirigintă a întrebat de față cu toată clasa despre decesul lui – informație pe care nu doream să o împart cu ceilalți colegi. Cel puțin nu în acest mod.

***

Prima spargere a gheții a fost în primul an de facultate. După ani de zile înconjurată de propriile ziduri, obosită de mine însămi, am ajuns la psihologie.

La unul dintre cursuri, probabil cel despre psihologia adolescentului, urma să realizăm un produs care ne-ar reprezenta pe noi înșine. Fiecare a adus ceva care îi era drag. Un album cu poze, o cutie cu lucruri personale sau colaje, desene, video-uri. Eu am adus un jurnal personal. Unicul confident care a știut ce se întâmplă cu mine mulți ani la rând.

Cât timp îmi ascultam colegii, mi-am dat seama că vreau în sfârșit să vorbesc despre tata, deși când mă pregăteam acasă, credeam că voi povesti doar în linii generale despre perioada mea de adolescență. Nici acum nu știu de unde am găsit, în acea clipă, curajul cu care am început să vorbesc. A fost o decizie foarte spontană, dar importantă pentru mine în acel moment.

Era pentru prima dată când am spus deschis în fața cuiva că tatăl meu a decedat când aveam șapte ani. Simțeam cum vocea mă trădează și se adună lacrimile, dar nu am cedat. Probabil pentru prima dată căutam în interiorul meu cuvinte pentru ceea ce s-a întâmplat cu mine. Era primul pas spre integrarea acestui eveniment și primul pas spre recuperare.

***

În anul II de facultate, am ajuns în terapie. Aveam stări episodice de anxietate foarte înaltă, pe un fundal anxios constant. Frică teribilă de moarte. Pe lângă decesul tatei, care a fost o experiență absolut neintegrată în conștiința mea de copil, au mai urmat câteva decese din rândul rudelor apropiate. Toate acestea mi-au lăsat suficiente motive pentru astfel de simptome.

Aveam nevoie de un spațiu de siguranță în lumea asta. Și l-am găsit în terapie, deși procesul nu a fost deloc unul ușor. Mi-a trebuit mult timp (și încă îmi mai trebuie) pentru a căpăta suficientă încredere în celălalt. Credința că omul care îți e cel mai drag poate dispărea în orice moment a fost adânc implantată în mine. Așa că eram foarte vigilentă atunci când mă apropiam de cineva, deși, de obicei, nu o făceam deloc, tocmai ca să nu sufăr, ca să nu simt din nou durerea abandonului.

După multe ședințe pline de tăcere, treptat, i-am spus istoria mea.

De fapt, am spus-o de două ori. Prima dată, într-o singură frază: „tatăl meu a decedat când aveam șapte ani” – de parcă i-aș fi spus tema pregătită de acasă. După care, a urmat un schimb de întrebări și de răspunsuri scurte și seci.

Abia peste jumătate de an am izbucnit în plâns. Abia când m-am simțit cu adevărat în siguranță, am putut să-mi permit să simt durerea pierderii din nou și să mă întâlnesc cu fetița de șapte ani, care a rămas încă așteptând, pe peronul gării.

Pentru că „tati a promis”. 

***

Mi-a luat ceva timp să înțeleg că există atât de multe moduri în care poți să crești într-o familie. Al meu e doar unul dintre ele.

Am cunoscut și alți tineri fără un părinte. Tineri cu ambii părinți decedați. Și tineri cu părinți dependenți de alcool, violenți. Tineri cu părinți neglijenți. Devotați întru totul carierei.

Tineri cu părinți plecați peste hotare, pe care nu i-au văzut ani în șir. Și mulți, mulți alți tineri cu istorii de familie foarte diferite.

În gimnaziu, din 15 elevi în clasă, doar doi corespundeau „criteriului normalității” al familiei – mamă, tată, copil sau copii. Am avut nevoie de ani de zile ca să regândesc acest concept în mintea mea. Și să îmi accept într-un final povestea. Așa cum este ea.

***

Sunt Marina. Sunt matură.

Tatăl meu a decedat când aveam șapte ani.

Și asta e doar o parte din istoria mea.

Totul abia începe.

Marina Cebanu are 23 de ani și locuiește în Chișinău

Adela Holdon are 23 de ani, locuiește în București și a terminat anul acesta masterul de Arte Grafice la UNArte.

Editori jr: Anna Aroș și Roxana Stan

Mentori vizual: Paul Mureșan și Ana Kun

Textul și ilustratiile au fost realizate în cadrul proiectului „Gen, revistă”, sprijinit de Institutul Francez din România. Revista este un proiect al Forum Apulum, o asociație civică din Alba Iulia, creată cu scopul de a forma noi generații de cetățeni informați și implicați, puși pe schimbat lumea în bine.

Dacă vreți ca acest proiect să continue și tinerii să scrie, să deseneze și să fotografieze subiecte cu și despre ei, ne puteți sprijini printr-una dintre metodele de aici.