Aceasta este o poveste cu final fericit

Text de Dariana Cîrjan
Ilustrații de Mara Mare
Publicat: 16.2.2022

Mama a fost victimă a violenței domestice. Dacă nu pleca, puteam ajunge și noi victimele tatălui meu.

„Să ieși afară din casa mea!” Tata deschide ușa apartamentului și o îmbrâncește pe mama afară cu atâta forță că ea aproape cade pe scările de la etajul patru. Scări murdare, hol cu miros de ceapă prăjită, cu manele care se aud printre pereți și ici-colo, la câte vreun apartament, un țipăt, o îmbrâncitură, un smiorcăit de copil. Mama coboară în fugă toate treptele până la etajul unu și începe să bată la ușă. Bate ca disperata. Într-un final, în cadrul ușii grele apare soacra ei, bunica mea din partea tatălui. Se duce imediat sus, să încerce să-l calmeze pe Cornel. Mama e încă jos. Deodată, aude țipete și îmbrâncituri. Soacra se întoarce. A bătut-o și pe ea. „Și-a bătut până și propria mamă”, se gândește mama. Disperarea o cuprinde. Chiar nu e nimeni s-o ajute? Își pusese ultima speranță în soacra ei. Spera ca măcar pe ea s-o mai asculte Cornel, să se liniștească. Rămân amândouă în holul care miroase a ceapă, bătute și plânse. Mama așteaptă să se facă liniște. Să nu-l mai audă pe el cum trântește lucrurile prin casă. Sau măcar să i se întâmple dracu’ ceva, să se rănească sau să se împiedice. Orice, să scape de el. Orice, să poată să se întoarcă la copiii care au rămas singuri în apartament cu el. Ne aude pe mine și pe sora mea cum plângem. Orice, numai să se întoarcă la noi.

         Mama a fost victimă a violenței domestice. Dacă nu pleca, puteam ajunge și noi victimele tatălui meu. Aceasta este o poveste cu final fericit. Și nu este doar despre violența domestică, ci și despre ce a urmat după, despre greutăți și supraviețuirea într-o familie monoparentală în România anilor 2000. Este despre violența domestică în aceeași măsură în care este o poveste despre curaj și iubire de sine. 

         „Trebuie să ai curaj să te desprinzi dintr-o relație toxică. Și după ce tot greul va trece, după 20 de ani, trebuie să ai curajul să înveți să fii fericită. Și eu chiar sunt! Sunt mândră și fericită și mă bucur de voi și avem o viață bună, pe care nu am fi avut-o vreodată dacă nu aș fi plecat!”

         Eu sunt Dariana, vocea pe care o veți auzi aproape pe tot parcursul poveștii. Dar nu sunt un narator atotștiutor. De fapt, nu știam multe despre povestea mamei, până când nu m-am decis s-o întreb dacă ar vrea să scriem povestea asta împreună. Am 20 de ani și văd scrisul ca pe ceva care vindecă, închide răni, sau măcar le atenuează. Am crescut știind că am tată, undeva într-un apartament din Buftea, la doar vreo 15 minute de mers cu mașina distanță de casa noastră de la Mogoșoaia. Dar nu l-am cunoscut niciodată. Am crescut știind că nu mă iubește, nu se interesează de mine și nu l-am interesat vreodată. Mai știam și motivul pentru care nu e cu noi și de ce s-au despărțit ai mei. Mamei nu i-a fost niciodată teamă să ne spună, mie și surorii mele mai mici. Meritam să știm adevărul. Nici nu știu câți ani aveam când am început să avem primele discuții. Dar cred că întotdeauna am înțeles că tata i-a făcut foarte mult rău mamei și că de asta s-au despărțit. 

         Undeva prin preajma adolescenței, poate aveam vreo 12 ani, m-a apucat brusc o dorință pe care n-o mai încercasem până atunci. Voiam să-l cunosc, să-l văd. Mă întrebam cum arată sau îmi făceam scenarii în cap de genul: „Dacă l-aș întâlni random pe stradă? Aș ști că e tatăl meu? El m-ar recunoaște?” Mă uitam cu jind pe stradă la tătici cu fetițele lor, când le duceau sau le luau de la școală și le cărau ghiozdanele roz pe umerii ascunși sub cămașa office. Și acum mă uit pe stradă când văd tați cu copiii lor, dar nu mă mai uit cu jind sau regret. Mă uit cu drag. Și mă bucur pentru ei.    

         Mi-am dorit să scriu povestea mamei în primul rând ca un memento. Mă gândeam la prietena mea din copilărie, care este prinsă acum într-o relație toxică și abuzivă și nu știu ce să fac s-o ajut; nimic din ce i-am spus („Fată, nu e ok, trebuie să pleci, n-ai cum să mai stai așa!”) nu a dat vreun rezultat. M-am gândit că poate cineva ar putea fi inspirat de povestea mamei. Fete și femei care trec prin situații similare și care ar putea să vadă că nu sunt singure. Că e în regulă să pleci dintr-o astfel de relație. Nu înseamnă că ești lașă, nici că abandonezi barca. Înseamnă că te iubești și te respecți pe tine îndeajuns de mult încât să pleci. Și nimeni nu are dreptul să te judece pentru asta. 

         Dar am mai vrut să scriu povestea mamei și din alt motiv. Deși la început nu mi-am dat seama, am căutat, de fapt, să înțeleg anumite lucruri. Am căutat vindecare. În subconștient, am vrut să închid niște răni care se deschiseseră în mine de-a lungul copilăriei. Pe de-o parte, o înțelegeam pe mama, dar, pe de altă parte, eram supărată și înciudată în mintea mea de copil că nu am și eu un tată.

         Mama e cel mai bun om pe care l-am cunoscut vreodată. De când o știu, își poartă părul scurt și blond, în afara perioadelor în care a vrut să încerce roșcatul vișină. Privirea și zâmbetul îi sunt cele mai calde trăsături, împreună cu ridurile fine din jurul buzelor, sau cele ceva mai adânci, de la colțurile ochilor. Semn că a râs mult toată viața. Are mâinile fine, pentru că, de când mă știu, și le îngrijește mereu. Oricât de mult ar fi muncit – și mai ales iarna, după ce căra lemne și făcea focul în toate camerele din casă, avea grijă să se dea cu glicerină sau cremă. De la un timp, însă, observ că pe mâinile mamei au apărut vene mai proeminente. Din loc în loc, pielea a căpătat mici pete cafenii. 

         La 50 de ani, încă îi place să se joace și să se „prostească” cu noi, cum zice ea, mai mult ca orice. Așa mi-o amintesc încă de foarte mică, de când au început să mi se formeze primele amintiri. Găsea mereu timp să facem castele din piese de plastic gen Lego, se uita la noi în timp ce ne jucam de-a magazinul sau le citeam povești plușurilor pe care le aliniam frumos, în funcție de mărime sau de cine credeam noi că se înțelege cu cine. Și nici nu s-a supărat când am luat vreo două pături din casă, pe care apoi le-am așezat în chip de cort pe cele două scaune de lemn albastre din curte. Apoi am tras de cățel, Sparky, să stea în cortul nostru. Îl construisem pentru el? Nici nu mai știu. 

         Oricât ar fi fost de obosită, mama venea acasă și ne făcea cea mai gustoasă mâncare, râdeam și povesteam. Toate astea în timp ce avea grijă și de bunica. Oricât de puțini bani ar fi avut într-o lună, mereu ținea minte dacă noi am vrut ceva dulce de la magazin, vreo jucărie sau vreo păpușă anume și ne aducea exact lucrul ăla, imediat ce ne permiteam. Odată, la un Paște, mi-a adus un iepuraș de pluș. Mi-a descris un magazin în care intrase, în care erau numai iepuri de pluș mari și albi, adică diferiți de iepurașul meu mic și roz. Toți ceilalți se uitau urât la el și râdeau de el că e așa mic și mai e și roz pe deasupra. Și atunci mama s-a gândit că ăsta ar fi cadoul perfect pentru mine, iepurașul de care râdeau toți ceilalți iepuri din magazin, dar pe care eu l-am văzut ca pe cel mai frumos cadou primit vreodată. Și așa îl văd și acum.

         Mama spăla vasele când i-am spus că vreau să scriu povestea ei și am întrebat-o dacă e de acord cu asta. A fost un „da!” răspicat. Moment de uimire pentru mine. Dar ea a știut imediat că vrea să-mi povestească și să scriu, pentru că ea însăși, la un moment dat, și-ar dori să scrie despre toate prin câte a trecut. Și asta pentru că nu suportă să mai vadă femei bătute și care ajung chiar să moară din cauza violenței domestice. Femei care nu au condițiile necesare, cărora le este mult, mult prea teamă de ce o să spună lumea, „că așa suntem noi crescute”, și atunci nu pleacă. În România, anul trecut, peste 10.000 de femei au fost bătute de partener și 72 ucise.

         Mama a fost mereu deschisă. Când o întreb de ce a vrut să vorbească, îmi spune că, în primul rând, a trebuit să ne explice despre violența domestică încă de când eram mici. Mai ales pentru că suntem fete, trebuia să știm. Să nu ajungem în relații toxice, abuzive, să avem curajul să plecăm și să nu acceptăm compromisuri care ne-ar face rău. Să învățăm mult și să fim independente, mai ales financiar, pentru că ăsta e principalul motiv pentru care femeile rămân în relații abuzive. Se gândesc că nu se vor descurca. Și mai există și stigmatul. Că pleci dintr-o relație, că n-ai fost destul de bună ori de puternică să o întreții și că poate dacă ai fi fost „femeie mai de casă”, nu te-ar mai fi bătut bărbatu’. Poate ți-ai căutat-o. 

         Mama îmi spune că femeilor nu trebuie să le fie frică sau rușine să ceară ajutor. Oricât de greu ar fi. „Rușine tre’ să-i fie lui! Nu ție! Și tu ar trebui să fii mândră că ai ales să-ți crești copiii singură, într-un mediu sigur, în care aceștia se pot dezvolta psiho-emoțional. Într-un mediu toxic, chiar dacă stabil financiar, certurile și abuzurile își vor pune tot timpul amprenta asupra copiilor. Rămân adevărate traume, grele de dus apoi.”

         Mi-a fost frică. Când m-am apucat de scris, după două luni de amânări, a fost un chin. Scriam, mă opream să respir, clipeam des ca să nu încep să plâng. Am eșuat de multe ori. Dar voiam să scriu povestea, deși mă gândeam că poate n-o s-o mai termin niciodată.

        

1999

         Mama are 28 de ani. A terminat un liceu industrial, cum erau cam toate liceele pe vremea lui Ceaușescu. A luat BAC-ul cu notă bună – opt. Mama ei este profesoară de matematică și întotdeauna a avut ambiția s-o vadă și pe fii-sa la facultate bună, la București – dar la specializarea pe care și-o dorea ea, nu fii-sa. Mama n-a învățat atunci. A picat admiterea la ASE. În toamnă erau admiterile la Arte, unde de fapt își dorise tot timpul să dea. Voia să picteze. A picat admiterea și acolo, nu s-a pregătit destul. Și cam atât despre încercarea ei de atunci de a da la facultate. 

         Mama lucrează de la 20 de ani și e foarte bună la ceea ce face. 

         În ‘99 mama se mută de la școala din Mogoșoaia unde a învățat și ea, până să înceapă să ducă Secretariatul și Resursele Umane ale instituției pe umeri. Se angajează la liceul electroenergetic din Buftea, de data asta într-un compartiment de contabilitate. Acolo îl cunoaște pe tata. El este șeful ei. Expert contabil, cu toate studiile terminate, cu șapte ani mai mare decât ea. Nu e un bărbat frumos. Poate doar părul ăla creț, negru, îl mai deosebește cu ceva de restul. Dar se vede că e deștept, îl duce capul și se poartă frumos cu ea. Îi apreciază munca și, dintre toți colegii din birou, o roagă pe ea să rămână peste program cu el, să mai termine din hârtii. Ea rămâne. Îi place că poate să învețe mai multe de la el, mai ales că e într-un domeniu nou, în care nu a mai lucrat până acum. În curând, se oferă singură să rămână peste program. Lucrează, râd, vorbesc, învață. Curând vine ziua ei. Zi de primăvară, 16 mai. El îi aduce un buchet de trandafiri la muncă. Într-o altă zi, în drum spre serviciu, în stația de autobuz, o mușcă un câine. Ajunge la birou cu piciorul care sângerează, în șoc. Cornel acționează rapid. Ia mașina instituției, cu tot cu șoferul, nea Florică, și se grăbesc la urgențe, să facă mama antirabicul. Apoi o duce acasă și îi spune să rămână toată ziua să se odihnească. 

         Trece o săptămână de la întâmplarea cu câinele. Rana e pe jumătate vindecată, mama se întoarce la muncă. Cornel o invită la cafea. Ies la o cafenea din Buftea, aproape de liceu. Vorbesc multe și râd. După prima cafea, urmează și altele. La un moment dat, el vine cu ideea să meargă împreună la mare.

 

 Vara lui 2000

         Pleacă împreună la Eforie Nord cu mașina instituției, tot cu nea Florică șofer, pentru că niciunul n-are carnet. Stau aproape o săptămână la mare. 

–        Și cum a fost la mare, mama?

–        A fost frumos! Chiar frumos. Atât de frumos, încât atunci te-am făcut pe tine. 

Râdem amândouă.

         Așa e, uitasem detaliul ăsta, deși mi l-a spus de atâtea ori. Eu am fost concepută la mare, chiar în vara aia. 

         S-au dat în mașinuțe, au mâncat înghețată și s-au plimbat pe plajă noaptea. Dar tot atunci, mama nu mai știe exact de la ce a pornit, a fost și prima ceartă. La mare, în prima vacanță împreună. Au țipat amândoi unul la celălalt, în camera de hotel. 

         Când s-au întors, el i-a propus să stea împreună, la el acasă. „La el acasă” însemna un apartament cu două camere, la etajul unu din patru al unui bloc din Buftea, pe care îl împărțea cu maică-sa și soră-sa. Însă mama nu știa asta. El nu precizase. Sau ea nu se gândise să întrebe. În orice caz, mutarea de la casa cu curte și grădină de la Mogoșoaia la apartamentul înghesuit din Buftea a fost un șoc. Au stat vreo două-trei luni în noua casă care, pe parcurs ce avansăm în poveste, va deveni pentru mama o închisoare. Locul de care îi era cel mai frică, în care se simțea captivă, traumatizată, terorizată.

Controlul ginecologic

         Stau împreună de aproape trei luni, mama și familia lui, în apartamentul cu două camere din Buftea. De tot atâta timp, mamei nu i-a mai venit menstruația. Se duce la un control ginecologic, singură, unde află că e însărcinată cu mine. 

        Am fost la control. Sunt însărcinată!

–     Cum adică?

–     Da, o să avem un copil. 

Pauză. Nimeni nu zice nimic. Se uită unul la celălalt.

–        Mda. Cam devreme, dar bine, zice el.

–        Dar știi că nu avem cum să stăm aici.

–        Și ce vrei să fac?, începe tata să țipe.

–        Hai să ne mutăm la mama, stăm și la curte, e bine și pentru copil. 

El nu a fost de acord. Nici măcar o dată n-a vrut să încerce să stea la bunica mea. Nici măcar o noapte. Apoi a început să țipe. A țipat și mama.

–        Eu în casă cu soacra nu mai stau! Copilul meu n-o să crească aici! 

Și a plecat la mama ei, unde și-a petrecut toată perioada cât a fost însărcinată cu mine. Asta a fost prima plecare. Vor mai urma și altele. Dar așa cum am spus – asta este o poveste fericită.

         Mama a continuat să meargă la serviciu până în ultima săptămână de sarcină. O colegă, Nicoleta, a avertizat-o că viitorul meu tată, Cornel, nu e cum crede ea. Era ciudat, se vedeau în continuare zi de zi, la muncă. Purta copilul lui în pântece. Dar nu stăteau împreună, nu mai ieșeau la cafea. El continua să-i propună să se mute la el, în același apartament în care nu putea să respire din cauza soacrei. Dar ea a rămas la mama ei.

 

Martie 2001 

         Zăpada e până la jumătatea gardului. Viscolește încontinuu, iar mama trebuie să nască. Se duc cu mașina, cu nea Florică, la maternitate la București, la Municipal. Mama alege să nască prin cezariană. Mă nasc eu. 

         Am stat o săptămână împreună în maternitate, după care ne-am întors la bunica, unde aveam să petrecem prima lună din viața mea. Fără el. Nu a vrut să vină. 

         Până la urmă, Cornel a reușit cumva să ia un apartament la etajul patru al aceluiași bloc unde locuiau mama și sora lui. E apartamentul în care vor avea loc abuzurile, timp de doi ani, începând de acum. Apartamentul din care el a dat-o pe ușă afară, aproape s-o arunce pe scări, în seara în care și-a bătut până și propria mamă. Apartamentul în care sora mea și cu mine am rămas singure cu el în casă. Cu abuzatorul.

         Noul apartament era frumos aranjat, se ocupase el de tot, mama a venit doar cu lucrurile mele și cu mine. Părea un start nou, un început liniștit și așezat după tot ce se întâmplase până atunci. Părea că o să fie bine. 

Au încercat să conviețuiască. Mama voia ca eu să cresc într-o familie „clasică”, formată din mamă și tată, nu una monoparentală și destrămată ca cea din care venea ea. Numai că tatăl ei nu dăduse în mama ei cât au fost împreună. Nu bea. După ce bunicul a înșelat-o pe bunica, s-au despărțit, dar pe cale amiabilă. Un divorț, cât putea fi el de normal la începutul anilor ‘80, când mama avea 11 ani. Dar nu s-au bătut, nu s-au înjurat, nu au țipat. Acum, asta avea să devină realitatea mamei, chiar dacă ea nu fusese obișnuită cu așa ceva.

         Au început certurile. Eu plângeam și făceam gălăgie non-stop, cum fac copiii mici. Mama îmi dădea toată atenția și nu mai avea timp să țină casa la standardele lui de curățenie și ordine deplină. Au început reproșurile. 

        Nu faci nimic în casă! Nu te-a învățat mă-ta nimic! 

Pe lângă asta, au început și geloziile lui absurde, nefondate. 

        Știu eu ce faci tu acasă toată ziua, cât eu sunt la muncă? De ce pleci din casă?

        Ca să fac piața, de unde crezi că e mâncare pe masă?

      Da’ ce, nu poți să-mi zici ce îți trebuie și să-ți aduc eu? Sau dacă ai nevoie de ceva, poți să cobori la mama, îi zici ce îți trebuie și îți aduce ea. De ce ieși din casă?

După o vreme, certurile s-au agravat. El venea aproape în fiecare seară târziu, mort de beat, iar mama îl aștepta. Îi era de ajuns să întrebe „De ce ai venit așa târziu?” ca să înceapă scandalul.

        Cum îți permiți tu să mă tragi pe mine la răspundere? 

Mama nu știa că, atunci când bea bărbatul, e mai bine să-l iei cu binișorul. Nu știa că e mai bine să-l ajuți să se descalțe și să-l bagi în pat, la somn, sperând că a doua zi efectul băuturii se va fi dus și că el se va trezi binedispus și poate doar puțin mahmur. Ea nu văzuse așa ceva până atunci. 

         El își mai luase un obicei. După toate certurile și reproșurile, venea acasă cu un trandafir. Trandafirul rezolva totul. Sau nu? 

         Uneori, scandalurile se mai calmau și cu sexul de împăcare. Mama voia să se protejeze de o altă sarcină, își dădea seama că nu mai putea să crească un alt copil în aceleași condiții. Cu el. Totuși, în tot scandalul care avea loc aproape seară de seară în apartamentul nostru mic, mama a uitat să mai ia anticoncepționalele.

Iarna lui 2001

         Suntem înainte de Crăciun. Părinții mei continuă să se certe, chiar mai rău decât de obicei, pentru că el e mai beat decât de obicei. Sunt sărbătorile, nu se duce la muncă, deci nu trebuie să fie treaz pe timp de zi și exagerează cu băutura, chiar mai mult decât în restul anului. Mama face pregătirile de sărbători, curat, mâncare, are grijă de mine, iar el pare că a intrat într-o stare de beție continuă. 

         Mama nu-și mai amintește acum de la ce a pornit cearta respectivă. Poate că ciorba nu era destul de acră, sarmalele destul de condimentate sau iar făceam eu prea multă gălăgie. Putea fi orice motiv până la urmă, nu conta, oricât se străduia mama ca totul să fie pe placul lui. Cearta stătea la pândă, gata să înceapă din moment în moment. Iar mama stătea cu sufletul la gură, călca prin casă ușor, își vedea de treaba ei cât mai în liniște posibil, să nu deranjeze, pentru ca el să se ridice de pe canapea din fața televizorului, mort de beat și să înceapă să scuipe reproșuri, înjurături, țipete. Dar ceva s-a întâmplat, totuși. Un zgomot în plus sau o mișcare greșită a mamei și a început cearta. Atunci, el a început să țipe mai rău decât de obicei și tot atunci i-a dat și prima palmă.

        Să ieși afară din casa mea! 

        Da?  Foarte bine! 

         S-a întors din nou la mama ei, în prag de sărbători, iarna, cu mine în brațe, în casa cu încălzire de la soba cu lemne și fără apă curentă. Asta a fost a doua plecare. „Când am plecat atunci, nu trebuia să mă mai întorc niciodată! De atunci trebuia să plec definitiv!” Voia să scape de el și să se rupă de relația abuzivă. Voia să plece și să ducă o viață liniștită din nou, cum avusese până să-l cunoască. 

         Petrecem sărbătorile la bunica mea, cu familia restrânsă. Tata își face apariția în ziua de Crăciun, cu un iepuraș de pluș pentru mine, cu sacoșe pline de dulciuri și cu tot atâtea scuze pentru mama.

        Tot atunci ai fi putut eventual să ai alt tată, îmi spune mama, zâmbind trist.

        Cum așa, mama?

        Tot atunci a venit să ne viziteze Victor.

        Victor era profesor de tehnologie la școala din Mogoșoaia. Se cunoscuseră când mama încă lucra acolo, ca secretară. Pe lângă asta, Victor îi purta un respect profund bunicii mele, colega lui mai în vârstă, profesoară de matematică. Venise să o viziteze de sărbători pe bunica, deja ieșită la pensie de un an de zile. A găsit-o acolo pe mama, împreună cu un copil mic –  eu.

        Daaa, s-a bucurat foarte mult să mă vadă. S-a jucat cu tine, am stat de vorbă, am povestit și am mâncat o zi întreagă. După, a mai venit o dată pe aici, parcă de Sfântul Ion, pe 7 ianuarie. Am râs și atunci și am vorbit. Mi-a spus că încă îi place de mine, că nu contează că am deja un copil, că lui oricum îi plac copiii și că ar fi dispus să încerce acum, dacă și eu vreau, îmi povestește mama – iar mie aproape îmi vine să plâng când mă gândesc la „Ce ar fi fost dacă?”. Dar deja știu restul poveștii. Așa că nu plâng. Vorbim mai departe.

 

Februarie 2002 

         Mama află că e din nou însărcinată. Ia imediat legătura cu Victor și îi spune să-și mute gândul, ea se întoarce la bărbat. 

        Da! Ce să zic? După ce că mi-ai făcut un copil, trebuia să-mi mai faci încă unul?, e reacția tatălui meu.

         Mama și tata petrec două luni împreună, înapoi în apartamentul din Buftea, timp în care mama încearcă din nou. Reproșurile continuă, de data asta pe o temă nouă. El refuză să creadă că ăsta e copilul lui. De unde să știe că e al lui? „Doar ai fost plecată atâta timp, ce știu eu pe unde ai umblat tu?” Chiar și când mama e dispusă să facă un test de paternitate, el refuză. Atunci, mama pleacă din nou. Asta e a treia plecare. 

         Se întoarce din nou în casa părintească și petrece și a doua sarcină aici, singură, fără ca el să se implice în vreun fel. Deja suferă de stres exagerat, nu se hrănește cum trebuie, iar condițiile de viață nu sunt cele mai bune. Casa nu are apă curentă, iar vara lui 2002 e caniculară.

         Pe 15 iulie 2002, mama se duce la un control de rutină. Doctorul îi spune că o internează imediat la maternitate și rămâne să nască în scurt timp. Avea de ales între asta sau a naște în noaptea aia, acasă. Copilul venea prematur, la opt luni, pe o căldură infernală, dar cu garanția că e băiat. 

         Tata a venit la spital într-un suflet. La controalele de dinaintea nașterii, doctorul îi spusese mamei că va avea un fiu. Tata a fost în culmea fericirii când a aflat că o să aibă moștenitor – parcă și începuse să uite de acuzația „Ăsta nu e copilul meu!”. Dar fericirea nu a durat mult. Și nici liniștea. 

Mama a făcut a doua cezariană, iar sora mea s-a născut prematur fragilă și cu plămânii incomplet dezvoltați, la spitalul CFR 2 din București. Au internat-o imediat la secția nouă de maternitate a spitalului, dotată cu aparatură modernă.

        Ăsta a fost norocul ei!, îmi spune mama, cu lacrimi în colțul ochilor. 

         Prima noapte a petrecut-o la incubator – asta după ce neonatologa a fost onestă cu mama și i-a spus că dacă bebelușul trece de prima noapte, totul va fi bine și va trăi. Atârna greu acest dacă. Bebelușul a trăit, iar mama și-a mai petrecut trei săptămâni cu sora mea în maternitate, până când medicii s-au asigurat că pot pleca acasă fără niciun risc. 

Apoi, mama s-a întors în casa bunicii, pentru că aerul curat îi făcea mai bine copilului decât apartamentul închis de la etajul patru. Vara aceea am petrecut-o acolo, toate patru: mama, eu, noua mea surioară și bunica. Câteodată mai venea și Bunița, care ne ajuta foarte mult. Era sora bunicii, un fel de mătușă foarte dragă nouă. Eram casă de fete. „Și era bine, soare și liniște”, își amintește mama. 

 

 Toamna lui 2002

         Ne mutăm toate trei înapoi la bloc, pentru că vine iarna, iar în casa bunicii cu încălzire pe lemne era greu să stai și cu un copil mic, darămite cu doi. Aproape imposibil. Din acest moment, lucrurile încep să degenereze. Dar, nu uitați, e o poveste cu final fericit.

         De data asta, mama s-a asigurat că ia anticoncepționalele cu sfințenie. Sora mea era în continuare fragilă, mergeau la controale frecvente și era un copil foarte sensibil cu totul. Iar pe Cornel toată situația îl enerva la culme. În preajma sărbătorilor, s-au certat din nou. 

        Trebuie să o botezăm și pe ea!, insista mama pe lângă tata.

      Alte cheltuieli! I-am făcut deja lu’ asta mare, acuma vrei să-i fac și lu’ asta, care nici măcar nu e a mea!

         La începutul lui 2003, chiar după sărbători, tata a bătut-o rău pe mama. Mamei îi era rușine să iasă din casă să arunce gunoiul sau să meargă până la magazinul din colț. Asta până și-a dat seama că de fapt nu conta. Nimeni nu o băga în seamă. Era o normalitate să vezi o femeie bătută măr la cumpărături la magazinul din colț. În societate, nimeni n-ar fi crezut-o pe ea. El știa să disimuleze atât de bine. Se purta foarte frumos cu mama, civilizat, aproape ca un soț model. „Nimeni nu știa de fapt ce animal era el”, îmi spune mama, cu ochii întunecați și acum de furie, repulsie și parcă și groază. 

 

5 martie 2003, noaptea

         Mama și soacra ei stau în apartamentul mic de la etajul unu, cu ușa de metal deschisă, să încerce să audă ceva de sus, de la etajul patru, din apartamentul în care noi am rămas singure cu el, după ce el le-a bătut pe amândouă. În hol încă miroase a ceapă prăjită, dar manelele nu mai cântă, e noapte. Încearcă să audă ceva de la etajul patru, dar, de la o vreme, s-au oprit trântelile și înjurăturile urlate. Nici măcar scâncetele noastre nu se mai aud. Mama intră în panică. Nu se mai aude nimic. Mama aude doar liniștea care s-a lăsat peste blocul cu patru etaje. De parcă toată lumea s-a oprit în loc. De parcă nici nu mai contează că ele sunt amândouă bătute și plânse. „Copiii mei! Vreau doar să mă duc la copiii mei!” 

         >Mama iese din apartament, lasă ușa deschisă la soacră și începe să urce în vârful picioarelor desculțe scările reci și murdare de piatră. Își ține respirația. După fiecare două-trei trepte se oprește să asculte ceva, vreun sunet, un indiciu, orice. Dar ascultă doar liniștea de-acum. Îi tremură mâinile, picioarele, inima stă să-i sară din piept, e singurul lucru pe care îl mai aude. I se pare că inima îi bate atât de tare încât o aude tot blocul – și dacă ar auzi-o el? Poate se trezește și vine iar după ea. O îmbrâncește și mai tare de data asta. Sau cine știe ce îi mai face. 

         Termină de urcat șirul de trepte întortocheate, care au părut o eternitate până acum. Tot în vârful degetelor, ajunge la ușa apartamentului nostru. E întredeschisă. Tremură toată. O deschide cât de încet posibil, doar puțin, cât să poată să se strecoare înăuntru. Dacă ar deschide-o mai mult, ușa veche din metal ar scârțâi din toți rărunchii. În întuneric, reușește să distingă doar jucăriile noastre împrăștiate peste tot pe hol și o măsuță răsturnată. Dinspre sufrageria aflată la capătul holului, îl aude pe el cum sforăie. A adormit cu o bere pe jumătate terminată proptită între picioare și încă multe alte sticle pe jos. Nici n-ar avea rost să te apuci să le numeri, oricum tot apartamentul duhnește a bere. Nu ne vede pe noi. Îi stă inima în loc. Înseamnă că suntem în dormitor, nu? Trebuie să-și continue drumul până la noi. 

         Încet, cu fiecare pas calculat, se apropie de ușa dormitorului, care este foarte aproape de ușa de la intrare. Nu mai are mult. Merge tiptil și se uită când înspre sufragerie, să nu care cumva ca el să se trezească, când pe jos și se roagă să nu calce pe vreo jucărie de-a noastră, care să chițăie. Își ține respirația în continuare. Aude doar sforăitul lui și inima care îi bate asurzitor. Ajunge la ușa dormitorului. E închisă bine. Respiră adânc și se roagă ca noi să fim aici și să fim bine. Pune mâna pe clanță și nu își dă seama ce e rece – clanța, sau mâna acoperită de transpirații reci, la fel ca tot corpul ei? 

         Deschide încet ușa și răsuflă ușurată, cu lacrimi în ochi. Ne vede. Suntem acolo. Eu în patul mare, pe o pernă, iar sora mea în pătuț. Dormim amândouă liniștite. Lasă ușa întredeschisă și ne verifică pe amândouă. Nu ne trezește. Se așază pe jos, lângă pat, ghemuită. Nu pe pat – dacă ar fi scârțâit? Sau dacă m-ar fi trezit pe mine? Lacrimile îi curg în valuri, în liniște, își urmează drumul lin de la ochi pe toata fața mamei, apoi cotesc pe vârful bărbiei și cad tăcute pe covor. Fața mamei se usucă după ceva timp. Nu mai transpiră rece, nu mai plânge, nu-și mai frânge nici mâinile. E inertă. Stă acolo, în liniște, încă își controlează respirația, să nu facă zgomot. Se uită într-un punct fix pe peretele din fața ei. Așteaptă să vină dimineața. El încă sforăie pe canapea, în sufragerie, în liniștea deplină care s-a lăsat. „Suntem bine. Trecem noi și de noaptea asta!”, se gândește mama.

 

Plecarea finală

         Pe 6 martie 2003, el se trezește. Se ridică de pe canapea, se duce la duș, se îmbracă pentru serviciu. Nu se uită la mama în tot acest timp. Nici mama la el. E inertă, fixează același punct de pe peretele din fața ei, la fel ca noaptea trecută. Când e gata să plece, el zice doar atât: „Plec la serviciu.” Nu se uită unul la altul. Mama nu zice nimic. Tata iese pe ușa apartamentului și pleacă. 

         Mama așteaptă vreo zece minute, cam cât i-ar lua lui să coboare treptele, să ajungă în stradă, să traverseze și să se piardă pe străduțele întortocheate, până la liceu. Nu se uită pe geam după el. Se ridică de pe covorul pe care a stat, când ghemuită, când în șezut, toată noaptea și începe să pună în grabă într-o geantă micuță câteva haine pentru noi, biberoanele și puținii bani pe care îi mai avea prin casă. Așază geanta pe umăr, o ia pe sora mea în brațe, pe mine mă ia de mânuță strâns și plecăm. Nu trece pe la soacra ei să-i spună. N-ar fi nimic de spus. 

         Ajunge la parter și iese din blocul cu patru etaje din Buftea pentru ultima dată, cu mine de mână și cu sora mea în brațe, așa cum mai făcuse de atâtea ori, când mergeam la plimbare pe străduțe sau în parc. Dar acum e ultima dată. Aerul rece al dimineții o izbește în față. 

Ajunge în stația de autobuz, iar timpul care se scurge până vine acesta pare o eternitate. Liceul la care lucrează el e doar la o stație distanță. Sau vreo trei-patru minute de mers pe jos. Dacă iese să-și ia o cafea și o vede? Sau dacă atunci când face autobuzul stație la liceu el e pe afară și ne vede? Atunci ce face?

         Mama se duce cu noi direct la Bunița, mătușa care ne ajutase de atâtea ori. Nu s-a dus la mama ei, pentru că acolo ar fi găsit-o imediat. Am petrecut o noapte la Bunița, noapte în care, așa cum se gândise mama, el a venit să ne caute, la mamaie acasă, negru de furie și mort de beat, ca de obicei. Când nu ne-a găsit, s-a dezlănțuit calvarul. A spart cu pumnii geamurile casei bunicii mele. După aia, a bătut-o și pe ea, când nu a vrut să-i spună unde e mama. 

Mama plânge când îmi povestește. E încă îngrozită de ce s-a întâmplat și parcă îi e și rușine că bărbatul ei a ajuns să-i bată până și mama. „Cu ce drept poți tu să vii în casă la un om de acum bătrân până la urmă (bunica avea vreo 62 de ani pe atunci) și să dai în ea? Cu ce drept?”, plânge mama în continuare. Plâng și eu cu ea. 

După asta, el a plecat. Mama s-a întors la mamaie cu noi. L-au sunat pe tataie, tatăl mamei, și pe Dan, fratele bunicii mele. Au venit amândoi într-un suflet să stea cu noi, să ne asigurăm că avem doi bărbați în casă, care i-ar fi ținut piept dacă se întorcea. Au sunat și la poliție. Poliția a venit acasă, a făcut constatări.

        Și nu ai luat ordin de protecție atunci?, o întreb pe mama.

    Nu, mama. Cine îți dădea ordin de protecție atunci? Lucrurile astea se rezolvau în familie, poliția nu se băga. Și, ți-am mai zis, nu era mare chestie să vezi o femeie bătută măr. Și ce? Problema ei dacă l-a enervat pe bărbat atât de rău încât s-o bată în halul ăsta. După ce a constatat, poliția a lăsat un număr de telefon și mi-a zis „Dacă se mai întâmplă să vină, ne sunați imediat!”. Și atât. Nimic mai mult.

         „În 2000, 35% din respondenți considerau că partenerii trebuie lăsați să își rezolve singuri problemele (28% identificau rudele ca soluție), spre deosebire de anul 2018, când doar 20% din respondenți consideră că e o problemă care trebuie rezolvată între părți, iar majoritatea plasează poliția pe primul loc ca instituție la care s-ar apela în asemenea cazuri. Scăderea procentului poate semnifica un progres în ceea ce înseamnă o deplasare a înțelegerii acestui fenomen nu doar ca fenomen privat, ci ca unul care trebuie să își găsească rezolvare și dincolo de relațiile de cuplu. Violența domestică este considerată mai mult o problemă publică decât privată, intimă, context în care Poliția este prima instituție la care populația ar apela în asemenea situații.” (Barometrul de Gen. România 2018 – comparație între rezultatele Barometrului de Gen realizat în anul 2000, respectiv 2018).

         După episodul ăsta, mama a sunat la muncă, să se asigure că de acum știe și directorul instituției ce se întâmplă, nu doar nea Florică – singurul de la serviciu care o văzuse de atâtea ori pe mama bătută și plânsă. Era singurul care știa. Dar era doar un șofer, până la urmă. Ce putere ar fi avut nea Florică în fața expertului contabil Cornel? Al cui cuvânt ar fi contat mai mult? După convorbirea telefonică, directorul a asigurat-o pe mama că va vorbi personal cu Cornel și că își asumă să aibă grijă ca el să nu mai vină după ea. Și așa a și fost. 

         S-a lăsat liniștea. A fost liniște, o bună bucată de timp. 

         Într-un fel, aici se termină povestea despre violența domestică pe care îmi doream s-o aștern pe hârtie. Ăsta a fost ultimul episod de violență prin care a trecut mama, dar a fost și cel mai traumatizant: „Noaptea aia, când voi ați rămas singure în casă cu el și eu nu știam ce să mai fac, m-a îmbătrânit cu atâția ani.” Dar după asta a fost liniște, iar violența domestică la care a fost supusă mama mai bine de doi ani a luat sfârșit. 

         Acesta poate fi considerat finalul. Este fericit, într-adevăr. Lucrurile ar fi putut sta mult mai rău de-atât pentru noi și mama. Dar abia acum începe, de fapt, întreaga luptă de supraviețuire pe care mama, rămasă singură cu doi copii mici în România anilor 2000, a trebuit să o ducă. Următoarele pagini vorbesc despre ce s-a întâmplat după ce ea s-a rupt de relația toxică și abuzivă în care era captivă și ce face acum, după 20 de ani în care ne-a crescut singură. Puteți să citiți în continuare sau puteți să vă opriți aici și să trageți singuri concluziile.

Ce s-a întâmplat după

         Era liniște. Dar doar în aparență, sau doar cei din afara poveștii vedeau liniștea. Mama simțea în continuare numai groază. Nu dormea noaptea, era terifiată, tresărea la orice zgomot, claxon sau strigăt de pe stradă. Se gândea că gata, acum a venit după ea. Cam în starea asta și-a petrecut tot restul anului 2003. Tot în perioada asta, Bunița și tataie au fost sprijinul ei constant. 

         Bunița, femeie bătrână, de la țară, cu frică de Dumnezeu, a fost cea care a venit cu ideea să-i facă și „lu’ asta mică” botezul. Și au botezat-o, în mai 2003, la biserica Sfântul Andrei din cartierul Bucureștii Noi din București, împreună cu familia lui tataie și familia noastră restrânsă. Când eram mici, jumătate din albumul de poze al familiei era plin cu botezul surorii mele, iar eu mă gândeam într-o doară, cu mintea mea de copil: „Dar pozele cu mine oare pe unde or fi?” Peste ani, când am crescut, mi-am dat seama că eu nu am nici măcar o poză de la botezul meu. Au rămas toate la el, când mama a plecat cu noi. Și el cine știe ce a făcut cu ele. Acum înțeleg. Pozele cu mine nu sunt. Nu mai sunt. El ne-a luat multe lucruri. Mai ales mamei. Ne-a luat și nouă destule lucruri, inclusiv amintirile. Fotografiile pe care nu le am și, deci, amintirile pe care nu le voi putea avea niciodată. 

         După botezul surorii mele, la aproximativ două luni de când mama plecase definitiv cu noi, au început să vină tot felul de „mesageri”, cum îi numește mama. Geta, sora lui Cornel, și Nicoleta de la muncă, cea care o avertizase în urmă cu doi ani că el nu e așa cum crede ea. Tocmai ele veneau acum cu mesaje prin care el spunea că îi pare rău, că e păcat de copii, că să se împace, că el acum se duce la dezalcoolizare și că de acum încolo nu va mai fi la fel. Iar mama le-a spus simplu: „Niciodată nu mă mai întorc, nici tăiată!” După a început chiar el s-o sune. De fiecare dată, cu păreri de rău și cu rugăminți ca mama să se întoarcă la el, împreună cu noi. Mamei îi ajunsese. „Am încercat de trei ori. Gata!”, i-a spus. 

         Până la Crăciunul din 2003, el nu s-a mai interesat de noi. Ne-a lăsat în pace. Dar înainte de sărbători a sunat și a zis că vrea să ne vadă. A venit seara, pe 23 decembrie, cu multe dulciuri și doi urși de pluș. Noi dormeam. El a insistat că vrea să ne vadă, dar mama nu l-a lăsat. El s-a enervat, s-a urcat în mașină și a zis că nu mai vine niciodată. „Și a fost mult mai bine!”, îmi zice mama, cu satisfacție și cu foarte multă ușurare în glas. După asta, pe el nu l-a mai interesat deloc. Noi nu l-am mai interesat. Și a fost liniște, din nou. 

         Mama a rămas singură cu doi copii. 

         În 2004, indemnizația de creștere a copilului era mică, după cum îmi spune mama – cam 85% din salariu. 

         „Indemnizația de creștere a copilului este un beneficiu social, fiind acordat integral de statul român, iar în această perioadă, părintele are contractul de muncă suspendat. Aceasta se stabilește în cuantum de 85% din media veniturilor nete realizate de părinte în ultimele 12 luni consecutive din ultimii doi ani anteriori nașterii copilului. Începând cu anul 2018, indemnizația lunară pentru creșterea copilului are o limită minimă de 1.250 de lei lunar, dar și o limită maximă de 8.500 de lei, care nu poate fi depășită, indiferent de veniturile realizate de solicitant. Beneficiarii acestei indemnizații care decid să se întoarcă în câmpul muncii vor pierde sprijinul oferit de stat și renunță automat la acesta.” 

(Sursa: /Concediul-de-crestere-a-copilului/). 

         Practic, nu s-au schimbat prea multe din 2004 încoace – astăzi, indemnizația este stabilită tot procentual și tot în cuantum de 85%. Singura schimbare ar fi stabilirea plafonului minim de 1.250 de lei, care poate veni într-o oarecare măsură în ajutorul persoanelor defavorizate și marginalizate social.

         În 2004, salariul mamei era mic. Avea doar gradația II și studii medii. Ca să mai facă rost de bani, s-a dus la primărie să depună actele pentru alocația de familie monoparentală. Dar aceasta, plus alocațiile noastre și indemnizația de creștere a copilului, nu erau de ajuns. Când s-a dus să depună hârtiile, una dintre angajate i-a spus mamei despre un post liber pe asistență socială la primărie, pe partea de întocmire de dosare, birocrație mai mult. Totul era în favoarea mamei. Angajata i-a spus că studiile medii pe care le avea erau de ajuns pentru a aplica, iar mama avea deja și experiență în secretariat și relații cu publicul. Iar, pentru prima dată în viață, faptul că avea o familie monoparentală ar fi putut fi un plus în fața altor candidați, i-a spus angajata de la primărie. Ea însăși era vulnerabilă și trecuse prin multe. Deci poate că i-ar fi putut ajuta și înțelege mai bine pe alții, la fel de vulnerabili sau poate chiar mai vulnerabili – mame singure, din categorii marginalizate ale societății, fără studii. 

         A luat postul. În februarie 2004 și-a întrerupt concediul de creștere a copilului, ca să poată să lucreze și să avem mai mulți bani. Salariul era mai mare decât indemnizația. Noi am rămas acasă, în grija bunicii și cu mama care imediat ce ieșea de la muncă venea într-un suflet acasă, la noi. Însă, în septembrie 2004, mai mult de jumătate din angajații primăriei, inclusiv mama, aveau să-și dea demisia. Se schimbase primarul, iar cel nou venea cu oamenii lui. 

         În 2005, mama lucra fără carte de muncă la un magazin de cartier din apropierea grădiniței la care mergeam. Banii erau tot puțini, mai ales pentru a crește doi copii mici singură. Iar bunica tocmai intrase în spital, suferise o fractură la șold. Mama și-a dat demisia de la magazin. Nu putea să fie și acolo, și la spital cu bunica, și acasă cu noi când ne lua de la grădiniță. Atunci a fost momentul când s-a pus problema ca tata să ne plătească pensie alimentară (adică pensia de întreținere, așa cum se numește în termeni juridici). N-a fost să fie. În toată perioada asta, în care mama zburase de la un loc de muncă la altul, numai pentru a găsi ceva mai bun pentru noi, tata se căsătorise cu o brăileancă. Mama nu știe nici acum cum o cheamă și nici n-a interesat-o să afle. În schimb, mama și tata nu fuseseră, de fapt, niciodată căsătoriți. Au trăit în concubinaj. Și de aici au apărut problemele. A luat legătura cu el și a încercat pe cale amiabilă să-l facă să ne plătească pensia de întreținere. 

        Da, dar știi că sunt doi copii, de ce să-ți plătesc pensie alimentară? Un copil la mine, un copil la tine! 

Mama era îngrozită și perplexă. Mai mult, copilul pe care îl voia el era chiar sora mea, despre care o acuzase atâta timp pe mama că nu e copilul lui.

        Cum să te gândești la așa ceva? Cum să desparți două surori, ce minte bolnavă să ai?, i-a spus exasperată mama.

        Foarte bine, atunci să n-ai pretenție de pensie alimentară! Și aici s-a încheiat discuția.

         Mama a luat legătura cu un avocat, care i-a expus verde în față opțiunile pe care le avea. De fapt, nu era niciuna. La vremea respectivă, mama nu putea să-și demonstreze veniturile, pentru că lucrase fără carte de muncă atâta timp. Și chiar și dacă ar fi putut să le demonstreze, veniturile ei erau oricum considerabil mai mici decât veniturile demonstrate, negru pe alb, ale unui expert contabil. El putea să-i ia ambii copii, dacă ajungeau în instanță, nu doar unul.

         Am luat și eu legătura cu un avocat, în timp ce am scris povestea. Mi-a clarificat foarte multe lucruri. Da, tata era obligat prin lege să ne plătească acea pensie de întreținere, chiar dacă ei nu au fost căsătoriți. „Părintele cu care copilul nu locuiește trebuie să-și aducă atribuția asupra întreținerii copilului sub formă de remunerație financiară (pensia de întreținere) sau în natură, prin asigurarea celor necesare traiului şi, după caz, a cheltuielilor pentru educare, învăţătură şi pregătire profesională.” În plus, venitul nu este unicul criteriu pentru stabilirea domiciliului copilului (se ține cont și de criterii precum vârsta și sexul copilului, legătura afectivă cu părinții, condițiile de locuire oferite, dar și programul de activitate al părinților). Mai contează și care dintre părinți e cel care îi asigură copilului un mediu mai sănătos și mai propice dezvoltării, după cum îmi spune doamna avocat Marcela Marinescu.

         Dar, la vremea respectivă, mama simțea o frică viscerală față de tata și, în plus, de gândul că și-ar putea pierde un copil. Nu putea să-și demonstreze cu acte veniturile. Lucra la negru. Nu avea condiții de locuire conforme standardelor (apa curentă lipsea cu desăvârșire din casa în care locuiam). Nu putea să demonstreze nici faptul că el e abuzatorul ei – nu fusese niciodată la IML ca să ia un certificat medico-legal și nici nu avusese ordin de protecție împotriva lui. Ce șanse ar fi avut? A renunțat: „OK, n-am nevoie de nimic, doar de copiii mei, să mi-i cresc liniștită!”. Și așa s-a și întâmplat. 

         Această poveste este una cu final fericit. Finalul fericit este clipa în sine, cea în care a reușit să scape de violența domestică. Dar și astăzi este un final fericit, care continuă. Acum, după 20 de ani în care ne-a crescut atât de frumos, după 20 de ani în care a învățat să fie din nou fericită și să își fie ei sieși suficientă.   

Mama și-a luat diploma de licență chiar anul acesta, în comunicare. S-a decis să se reapuce de studii la vârsta de 48 de ani: „Managera de la vremea respectivă a considerat că sunt un om deștept, capabil, și că e păcat să nu am studii superioare, că niciodată nu e prea târziu și că pot să mă înscriu la facultate.” Asta i-a redat încrederea în ea, după o lungă perioadă în care o pierduse. Asta, dublată de motivația financiară: salariu mai mare, sau ideea că ar putea să găsească un job poate mai bun decât cel actual, deoarece poate studiile superioare i-ar fi facilitat accesul la un astfel de job. „Am considerat că o facultate ar fi o investiție pe termen lung în mine și în viitorul meu, pentru că în secolul XXI, la 50 de ani, ai încă destul timp de lucrat, de trăit. Ești încă la fel de tânăr, sau cum ar fi vorba aia «50 is the new 30»”.

         Când am întrebat-o de ce a ales tocmai comunicarea pentru lucrarea ei de licență, răspunsul mamei a fost și complex, și simplu de înțeles. Ea venea deja cu un background care o atrăgea ca un magnet spre acest domeniu: „Lipsa comunicării duce la tot felul de neînțelegeri, atunci când nu știi să te exprimi, să-ți expui punctul tău de vedere, ori pur și simplu nu-l asculți pe cel de lângă tine. Lipsa de comunicare reală cu părinții mei, care nu au fost deschiși cu mine, s-ar putea să mă fi afectat; nu am putut să deschid ochii când a trebuit și nu am știut să aleg. Poate dacă am fi vorbit mai mult în familie, poate dacă ar fi fost mai multe discuții, poate aș fi știut atunci să aleg diferit.” Mama a terminat facultatea la 50 de ani. Iar eu sunt atât de mândră de ea. Și ea de noi.

         Aceasta a fost o poveste despre violență domestică, în aceeași măsură în care a fost despre curajul de a-ți lua viața în mâini și de a pleca dintr-o relație toxică. 

         Mama îmi spune, cu lacrimi în ochi, că trebuie să ai grijă de copiii tăi oricât de greu ar fi și cu orice preț. „Faci ce poți ca să supraviețuiești. Faci ce poți. Până într-acolo încât pleci de acasă să crești copilul altuia (mama a lucrat o bună perioadă de timp ca babysitter), ca să ai bani să-ți crești proprii copii.” Legat de relații, mama îmi spune că nu și-a mai dorit niciodată o relație, chiar dacă eu și sora mea, când am mai crescut, am cochetat mult timp cu ideea că poate mama o să iasă din nou la întâlniri: „Îmi este atât de frică. Am suferit atât de mult, încât acum nu mai are niciun sens. Sunt bine eu așa!”.          „Trebuie să ai curaj să te desprinzi dintr-o relație toxică. Și după ce tot greul va trece, după 20 de ani, trebuie să ai curajul să înveți să fii fericită. Și eu chiar sunt! Sunt mândră și fericită și mă bucur de voi și avem o viață bună, pe care nu am fi avut-o vreodată dacă nu aș fi plecat!”

Dariana Cîrjan are 20 de ani, este din Mogoșoaia, Ilfov și studiază geografia la Facultatea de Geografie a Universității din București.

Mara Mare are 21 ani, studiază Publicitate la FSPAC Cluj, locuiește în Cluj-Napoca.

Editor text: Ioana Pelehatăi
Editori ilustrație: Ana Kun, Paul Mureșan

Textul și ilustrațiile au fost realizate în cadrul proiectului „Gen, revistă”, sprijinit de Institutul Francez din România. Revista este un proiect al Forum Apulum, o asociație civică din Alba Iulia, creată cu scopul de a forma noi generații de cetățeni informați și implicați, puși pe schimbat lumea în bine.


Dacă vreți ca acest proiect să continue și tinerii să scrie, să deseneze și să fotografieze subiecte cu și despre ei, ne puteți sprijini printr-una dintre metodele de aici și sau poți să te abonezi la contul nostru de Patreon, unde găsești si mai mult content.

Distribuie articolul: