Acasă, în Erasmus

Câți studenți străini încap în același oraș francez? Dar în aceeași poveste? Și în câte feluri poți să cuprinzi haosul din jur, atunci când Erasmusul nu e nimic din ce te-ai fi așteptat, ci mult mai mult de-atât?

Text de Roxana Stan
Ilustrații de Matei Rădulescu
Publicat: 21.12.2020

Găsești mai multe episoade aici.
Asta este lumea: imaginea unui gras care umple cu ceafa lui hubloul când avionul se ridică în aer pentru prima mea călătorie printre nori.

Așa se deschide jurnalul meu din Erasmus, cu un refuz categoric din partea vecinului de la geam să schimbăm locurile (deși îmi spune că ar vrea să doarmă, se zgâiește tot drumul pe fereastră). Cu lacrimile reținute, ca să nu mă fac de rușine. Cu mai bine nu întrebam și gândul la toate superstițiile care dictează eșecul dacă n-ai pornit cu dreptul în călătorie. Cu a fost rău cu tine, spus de vecinul din stânga după ce avionul se oprește pentru o escală de trei ore în Belgia, înainte să ajungă la Bordeaux. 

Sunt unul dintre cei aproape 9.000 de tineri care vor studia anul acesta într-o țară străină, cu ajutorul unei burse Erasmus – proiectul care trimite anual sute de mii de studenți la schimb de studii, în străinătate. În anul universitar 2017-2018, ultimul pentru care s-au publicat datele oficiale ale Comisiei Europene, au plecat în Erasmus 310.000 de studenți, cei mai mulți din Franța, Germania și Spania (de cinci ori mai mulți studenți din fiecare țară, comparativ cu România.). Tinerii care pleacă, majoritar fete, au în medie 22 de ani și petrec 5 luni în afara țării lor. Din 1987, de la înființarea programului, s-au născut peste un milion de bebeluși Erasmus – ai căror părinți s-au cunoscut în timpul mobilității de studiu. 

Eu sunt Roxana, am 20 de ani și plec pentru următoarele cinci luni în afara țării, pentru că vreau să dau piept cu viața de adult, să devin stăpână pe mine și să înțeleg cine sunt eu acolo unde nimeni nu mă cunoaște cu adevărat. 

***

„Ții jurnalul pe care consideri că ar trebui să-l ții, adică cel care, odată descoperit de mama sau de colegii de cameră de la facultate, i-ar face pe aceștia să spună: Ce bine ar fi fost să am un spirit atât de civic, o inimă atât de mare și o gândire atât de filosofică precum Edward!”, scrie David Sedaris în „Însușirea bunului găsit”. Jurnalul meu din Erasmus nu e altceva decât o colecție zemoasă de incapacități, tulburări și momente cu care n-am știut ce să fac. Nimic de care să fiu mândră. Nimic despre fericire, despre apartenență, despre oboseala aia la răscruce cu nostalgia, după ce tramvaiul e scos din uz și mergi șase stații pe jos, cu pielea nopții lipită de tine și The National în căști.

Construim totul de la zero, iar „o experiență precum Erasmus, unde familiarul dispare cu desăvârșire și persoana este învăluită în nou, poate declanșa emoții multiple și, bineînțeles, anxietate crescută.”, spune Cristina Costache, psiholoaga căreia i-am adresat câteva întrebări despre înstrăinare și vulnerabilitate.

***

Cursul profesorului Jean Jacques Cheval începe la ora 8.30. Din rândul cinci, de unde mă aflu, îi observ prezența abia atunci când ridică microfonul și începe să vorbească. Studenții din fața lui îl cunosc deja, pentru că le-a predat în anul I un curs de jurnalism. E mai bătrân decât mi-am imaginat, poate unul dintre cei mai bătrâni profesori – undeva la 60 de ani, cu părul grizonant, ochelari rotunzi și un cap care pornește direct din piept. Abia la jumătatea cursului observ scaunul cu rotile, în timp ce colegii apasă febril tastele laptopurilor și amfiteatrul se dezmorțește într-un sunet constant, ca cel pe care-l face ploaia atunci când atinge o bucată de metal. Microfonul, laptopurile în număr aproape egal cu cel al studenților din amfiteatru, rampele și intrările speciale pentru persoane cu dizabilități sunt lucruri de care mă mir doar eu. La fel cum mă surprinde și actualizarea permanentă a orarului electronic pe platforma de cursuri și faptul că profesorii și-au programat, la sfârșit de ianuarie, câteva zile în martie și aprilie pentru recuperarea cursurilor la care nu vor ajunge.  

La 3 dimineața, inima pulsează mai tare decât de obicei, la gândul celor 12 examene programate în următoarele trei săptămâni. Neliniștea se cuibărește mai ceva ca un câine plouat la picioarele mele – umilă și lipicioasă la început. Când nu mă uit, își înfige colții. Vreau să iau note bune ca să-mi păstrez bursa de merit de la facultate. Mai mult, am nevoie de toate cele 30 de credite ca să nu mai dau alte examene la întoarcerea în țară sau, mai rău, să restitui bursa Erasmus integral. 

Cele 12 cursuri din acest semestru sunt alegerea mea, iar numărul lor e aproape dublu față de cel pe care le-aș fi avut în mod normal la facultate. E o parte slabă a sistemului, care îmi cere să mă întorc în țară cu 30 de credite, spre deosebire de colegii mei germani, care au nevoie de 20, sau de austrieci cărora le trebuie doar 15. În plus, majoritatea cursurilor de aici au doar două sau trei credite. Totuși, există și o formă de libertate pe care nu am încercat-o până acum. O libertate care îmi permite să aprofundez, pe lângă discipline specifice Comunicării și Relațiilor Publice – domeniul meu de studiu – și Italiană, Arhitectură și Matematică Financiară – cursuri pe care le-am ales ca să-mi dezvolt gândirea critică și estetică. De la Arhitectură mai vreau și să fur un mod prin care să privesc orașul altfel decât prin ochii unui străin. 

Ajung în sala I403, de la etajul 4, unde are loc cursul de Interculturalitate, după un slalom lung printre clădiri. Din rândul din spate, de la margine, pot să-i văd pe toți. Pentru că la fiecare curs am colegi diferiți și pentru că oricum nu ne întâlnim în afara orelor, nu m-am apropiat decât de câțiva. 

Eve de Dampierre e traducătoare din arabă în franceză. E înaltă, cu părul roșcat tuns până la urechi, poartă cercei lungi și are oase ascuțite, care îi străpung bluzele verzi, cu mâneci bufante. La începutul celor trei ore de curs strigă numele tuturor. Al meu e cel din urmă. Simt, de fiecare dată, cum i se rostogolește pe limbă. Aud cum atinge ultima silabă cu aceeași tensiune cu care desprinzi cuțitul de pe fundul din lemn după prima tăietură: Ro-xa-NA.

— Oui, madame.

E ceva în felul în care francezii îmi rostesc numele care mă face să mă îndoiesc că e al meu. Descompus în silabe și ciopârțit atunci când îl pronunță, numele își schimbă consistența și trebuie să depun efort să nu uit să răspund când îl aud. 

Vorbim despre Mahmoud Darwich, supranumit poetul perdanților, pentru că a scris despre victime și despre numele lor, despre „ultima privire pe care au aruncat-o asasinului”, despre raportul dintre învins și învingător. Vorbim despre acasă-locul și acasă-versul, pentru că în limba arabă ambele se exprimă prin același cuvânt: bayt. Vorbim despre victorii, despre soarta lui Cristofor Columb și abuzurile împotriva amerindienilor pe care i-a descoperit. Victoria mea de astăzi e chiar participarea la curs, care îmi provoacă o anxietate de nestăpânit, deoarece colegii mei sunt mai mari cu un an decât mine și au informații istorice și literare care le permit să pună în context mult mai ușor subiectul – sunt familiarizați cu eseurile lui Montaigne, cu Războiul Civil din Spania și cucerirea Granadei. 

În intervenția obligatorie din fața clasei, expun o paralelă între omul roșu al lui Mahmoud Darwich (indianul) și homo sovieticus, omul roșu din Europa de Est și Rusia. Colegii îmi șoptesc felicitări, îmi fac cu ochiul și toate aceste gesturi minore îmi dau încrederea că sunt mai mult decât o umbră în sala de clasă. 

***

Ploaia se așază pe Rue Saint Catherine – cea mai lungă stradă comercială și pietonală din Europa –, la fel ca pe străduțele lăturalnice care duc spre piață sau spre cinematograful Utopia, unde rulează ultimul film al lui Yorgos Lanthimos. Din 365 de zile pe an, în Bordeaux plouă cam în 200 dintre ele, așa scrie într-una dintre hărțile orașului, pe care-am primit-o la deschiderea cursurilor. Eu mă rog să fie soare, de parcă soarele – și nimeni altcineva – e singurul responsabil ca Erasmusul ăsta să fie ce trebuie. Uneori însă, când plouă, orașul pare să devină o ceașcă imensă de ceai de tei. Atunci îmi iau haina pe mine și străbat ploaia măruntă, fără nicio direcție – „une fille qui sort dehors sans nulle part ou aller/ ça n’a rien de dramatique”. 

Versurile îi aparțin lui Iman Mersal, o poetă egipteană pe care mi-a recomandat-o profesoara de Interculturalitate, după un exercițiu creativ în care m-am îndepărtat de subiect. Mi-a spus că scrisul meu e autentic, îi amintește ca tematică de Iman Mersal și nu trebuie să renunț la el. Și pentru un moment sindromul impostorului a dispărut, pentru că cineva care nu mă cunoaște mi-a dovedit cumva că valorez ceva. Am dat buzna în biblioteca din campus și am împrumutat singurul volum pe care l-am găsit. „Des choses m’ont echappé” pune pe hârtie toate lucrurile pe care mie mi-e frică să le verbalizez – o adunătură de senzații despre acasă, despre apartenență, despre cum e să fii străin în propriul corp, într-o țară care nu e a ta. Mă identific atât de mult cu versurile ei, încât uneori nu-mi dau seama dacă în ele găsesc copia fidelă a ce trăiesc aici sau trăiesc anumite experiențe tocmai pentru că le-am citit în cartea ei. 

Campusul colecționează clădiri insipide, piese de lego aruncate la nimereală. Nimic din fastul construcțiilor din centrul orașului, cu arhitectură care să-ți taie respirația sau cu o istorie puternică în spate. În prelungirea lui se află și stația de tramvai Montaigne Montesquieu. Și dacă urmez șinele late ca doi șerpi grași, care se întrec unul pe altul, ajung la Parcul Peixotto, unde celebrez Paștele cu prietenii mei catolici, cu ouă din ciocolată, făcute de studentele din Brazilia și Germania. La Victoire, tramvaiul sparge orașul în două. De-o parte și de alta se îngrămădesc barurile și, dacă mă uit mai atent, pot să o văd pe chelnerița italiancă de la Grizzly cum ia comanda unor tineri. Mă întreb dacă le dă și lor câte-un rând de shot-uri gratis, cum ne dă și nouă mai mereu – străinilor care-i amintesc de primele ei zile în Bordeaux. Cum ar spune Iman Mersal, Aici, ca și acolo, viața pare/ să nu existe decât pentru a fi observată/ de departe.

***

La 2.712 kilometri depărtare de satul „de la poalele munților Bucegi” în care am crescut, zacusca mamei are același gust. Când deschid borcanul, simt miros de fum și văd vinetele aranjate pe jăratec. Îmi amintesc pișcăturile boabelor de piper și cum mă frige pe limbă prima linguriță, luată direct din tuci. Nu mi-aș fi imaginat niciodată că mâncarea mamei va ajunge atât de departe, că o voi împărți cu un african și o argentiniancă, sau că sarmalele mă vor ajuta să-mi fac prieteni. 

Los niños envueltos, în varianta lor latino-americană, se pregătesc la fel, dar carnea de porc este înlocuită cu cea de vită, iar varza murată cu foi de viță sau spanac. Nu mi-aș fi imaginat că voi învăța să folosesc chopsticks de la o chinezoaică emigrată în Los Angeles, nici că ea va țipa la mine pentru că ne-am intersectat mâinile deasupra felurilor de mâncare – un gest nepoliticos, pe care bătrânii chinezi îl asociază cu moartea. Nu mi-aș fi imaginat că îmi va lipsi limba română sau că în călătoriile cu tramvaiul îmi voi aminti cuvinte vechi precum „oblon”, „pruncie”, „ghiduș” sau „crâmpei”, pe care să le rostesc până devin insipide ca niște oase de pește. Mintea mea accesează tot felul de amintiri și de „obloane”, cuvinte din cărți mai vechi, din basme, un soi de nostalgie care pornește, cel mai probabil, de la mirosul de iarbă cosită din fața campusului francez – îmi explică Cristina Costache. Așa se materializează dorul meu de casă, deși susțin cu tărie că el nu există. Retrăiesc verile prea lungi în care mersul la fân era distracția principală, căreia reușeam să mă sustrag cu brio. Găseam locul cel mai umbrit din grădină, îmi așezam acolo o pătură și citeam așteptând ca iarba să se pârjolească bine, înainte ca ai mei să o întoarcă pe partea cealaltă. 

Ne simțim mult mai vulnerabili alături de oamenii pe care îi cunoaștem, o știm cu toții, dar vulnerabilitatea față de străini este mai puțin întâlnită. Ea poate să intervină atunci când „persoana știe că este posibil să nu se mai întâlnească niciodată cu acei oameni”, spune Cristina Costache. Mai mult, „deschiderea în fața străinilor poate ascunde nevoia de conexiune, de relaționare și de multe ori poate fi o invitație către ceilalți să fie la fel de deschiși, pentru a putea suda o relație strânsă. Această deschidere poate ascunde și nevoia de a ne cunoaște mai bine pe noi înșine, punându-ne singuri în situații în care spunem lucruri intime despre noi.” Asta fac și eu, las garda jos și doar atunci simt că trăiesc, că ajung să mă cunosc. 

Prietenii mei vin din America Latină, Africa, Europa și Asia, iar pe majoritatea i-am întâlnit fie în prima zi de facultate, fie la seratele pentru studenți străini, organizate de Erasmus Student Network. Și dacă aș împături harta lumii, undeva aproape de centrul ei suntem răsturnați cu toții, în acest oraș cu nume de vin roșu – o adunătură de oameni care trăiesc după reguli și fusuri orare diferite, dar care împart povești similare. Povești despre părinți care nu știu cum să vorbească despre emoții, despre presiunea de a-ți găsi un job după facultate, despre cine suntem și cum descoperim asta. Sunt povești pe care le trăim pentru că împărtășim aceleași nevoi: să aparținem, să fim iubiți, înțeleși, văzuți.

La nouă dimineața, Kodjo umple tigaia cu unt de arahide și aruncă în ea bucățele de banană tăiate uniform. Sfârâitul fructului din bucătărie și pâlpâirea ritmată a tobelor, care se aude din camera lui, se îmbină ca într-o scenă de film. Găsește neobișnuit faptul că eu înșir măslinele și morcovii, roșiile și ciupercile lângă humus și brânză Brie, în timp ce el amestecă fructele și legumele până obține o pastă consistentă. Îmi povestește despre voodoo și despre cum oamenii asociază în mod eronat această practică cu vrăjitoria, când de fapt scopul ei este acela de a vindeca bolnavii, nu de a produce rău. 

Kodjo vine din Togo – acea țară africană a cărei poziționare o încurcam mereu cu vecinii Ghana și Benin la orele de geografie din liceu – și este unul dintre colegii mei de apartament. Are aproape 30 de ani și a venit în Franța să învețe „cum se face publicitate”, după ce a lucrat în domeniu în țara sa de origine și și-a deschis propria agenție acolo. Numele lui înseamnă „născut lunea” și e o tradiție ca unul dintre prenumele copiilor să fie atribuite în funcție de zilele săptămânii. Pentru că sunt născută joia, m-aș fi numit cel mai probabil Yaba. 

Pe Carla o cunosc în prima zi de facultate, la o prezentare generală despre examene, fișe matricole, credite și cazare pentru studenții străini. Are 22 de ani și vine din Mendoza, un oraș cu peste 100.000 de locuitori din vestul Argentinei, unde studiază limba franceză și predă lecții de tango. Ca să poată studia cinci luni în Bordeaux, a angajat pe cineva care să aibă grijă de mama ei bolnavă – lucru pe care îl face de la 13 ani. Se ocupă de școală și de casă, de cumpărături, de rufe. Și mai ales de administrarea celor 22 de medicamente, al căror număr crește odată cu numărul bolilor care își fac sălaș în corpul mamei sale. Carla le știe tuturor denumirile, întrebuințările și reacțiile adverse, așa cum un copil știe tabla înmulțirii. De fiecare dată când vorbesc la telefon, beau împreună mate – băutură cu specific argentinian, mai tare decât ceaiul și mult mai intimă decât cafeaua. Pentru că e o experiență ritualică se bea mereu în grup, iar recipientul în care se pregătește trece dintr-o mână într-alta în sensul acelor de ceasornic chiar și atunci când e consumată în singurătate, Celălalt e acolo. Iar distanța dintre ele dispare.

Îmi place să-i ascult pe prietenii mei vorbind despre ce înseamnă acasă pentru ei, despre cum își negociază identitatea, despre visuri și eșecuri, pentru că îmi dau seama că nu sunt singură. Acasă nu mai e un loc la 2.712 kilometri depărtare, unde autobuzele trec rar și greu, unde prietenii sunt și nu sunt, unde curajul lipsește. Sau e și asta, dar nu doar atât. Acasă e modul în care le integrez pe toate în cine sunt. Acasă e vocea mamei când mă întreabă dacă vreau să-mi trimită chec de Paște, în Franța – pentru că e singurul care nu s-ar strica în două zile pe drum. Și tot acasă e când mama îmi trimite pachet indiferent de răspuns. Acasă e când stăm toți trei pe canapea și vorbim despre te miri ce. Și tot acasă e când internetul se întrerupe și mama nu mai știe să sune cu video. Acasă e liniștea din campus, împăturită ca o frânghie la picioarele nopții. Și tot acasă e acum când le conștientizez pe toate.

Pentru Yan, o chinezoaică de 23 de ani, care locuiește în Los Angeles, împreună cu părinții, distanța emoțională dintre ei a fost mereu o problemă greu de abordat. În copilărie, a crescut cu bunica din partea mamei, iar părinții au fost aceste figuri distante, care o susțineau financiar. A fost prima din familie care a plecat în America, la studii, iar trei ani mai târziu, i s-au alăturat și părinții – patroni de restaurant și bucătari șefi, nemulțumiți de modul în care poluarea a afectat solul chinezesc și, implicit, calitatea produselor tradiționale pe care le pregăteau. S-a obișnuit ca discuțiile cu membrii familiei să gliseze natural spre arta culinară și nu o surprinde că atunci când tatăl ei o sună, o dată pe săptămână sau mai rar, vorbesc despre cum gastronomia franțuzească și cea chinezească sunt, în același timp, atât de similare și atât de diferite.

La mână poartă o brățară de jad, cumpărată de la Yun Nan, un loc cunoscut pentru prelucrarea pietrelor semiprețioase. „Îmi place pentru că este imperfectă, la fel ca tine”, i-a spus mama ei când i-a oferit-o. „Știu că poate părea puțin anormal să-mi numesc copilul imperfect, dar cu toții suntem așa, nu? Cu cât vei purta mai mult brățara, cu atât porțiunea imperfectă se va transforma și ea în jad – este una dintre proprietățile magice ale acestuia.” Yan nu știe dacă este adevărat, dar asta vrea să creadă. „La fel ca jadul, trebuie să lucrezi constant ca să ajungi la cea mai bună versiune a ta.” Iar mie mi se pare că brățara primită nu e decât un pretext, o încercare stângace de a porni o discuție despre emoții. Și, până la urmă, de ce să fie anormal să-ți numești copilul imperfect, atunci când toate problemele noastre apar tocmai pentru că am crescut crezând că suntem perfecți? 

***

În ultima zi de Erasmus am vizitat Dunele lui Pillat – un munte de nisip și unul dintre „obiectivele” pe care nu apucasem să-l văd încă. Seara, mi-am luat rămas-bun de la prieteni. Apoi am șters praful de pe etajere. Am spălat geamurile și podeaua, baia cea mică și fiecare colțișor din camera de 16 mp care-mi fusese casă în ultimele șase luni. Pentru că nu îmi plac sfârșiturile, fac orice să le anihilez. 

Multe se schimbă în șase luni. Kilogramele în plus sau în minus, accentul, vocea tatei când îți spune că îi e dor. Prieteniile care se târăsc ca niște limacși unsuroși – spre nicăieri. Și ce-ți dorești tu, de fapt, de la viață? Privit de sus, la miez de noapte, Bucureștiul arată ca un mănunchi de lumânări aprinse la ziua cuiva de naștere. Pare promițător, optimist, sigur. „Și pentru aceia dintre dumneavoastră care se întorc: Bine ați revenit acasă.”

Roxana Stan, 22 de ani, masterandă la Literele bucureștene, curioasă de lucrurile care-ți taie respirația.
Matei Rădulescu are 19 ani și e student la Grafică la Universitatea de Arte din București.
Editor text: Karin Budrugeac.

Textul și ilustrațiile au fost realizate în cadrul proiectului „Gen, revistă”, sprijinit de Institutul Francez din România. Revista este un proiect al Forum Apulum, o asociație civică din Alba Iulia, creată cu scopul de a forma noi generații de cetățeni informați și implicați, puși pe schimbat lumea în bine.
Dacă vreți ca acest proiect să continue și tinerii să scrie, să deseneze și să fotografieze subiecte cu și despre ei, ne puteți sprijini printr-una dintre metodele de aici.

Distribuie articolul: