În spiritul și formatul unei populare emisiuni televizate, am întrebat 10 prieteni de când nu au mai fost la un spectacol de teatru cu păpuși sau marionete. Printre răspunsurile pe care le-am primit, unele au fost tare simpatice: „Am văzut «Punguța cu doi bani» când eram mic, cred.”, „Au venit odată de la teatru să ne facă un spectacol la grădiniță”, „Nu țin minte”, „Păi așteptam să mă duci tu”.
Din păcate, majoritatea dintre noi avem o concepție greșită despre această formă a teatrului: o asociem, involuntar, cu vârstele fragede, cu poveștile binecunoscute din copilărie, cu voci pițigăiate într-un fel care acum ni s-ar părea caraghios și glume infantile create special pentru minți simple. Nu știm ce pierdem!
Recunosc cu mâna pe inimă că până săptămâna trecută nici eu nu mai fusesem la un spectacol de teatru de păpuși de mulți ani (atât de mulți încât nu îmi ajung degetele de la mână să îi număr). Însă, cu ocazia Galei Aniversare ImPuls Ţăndărică – „78 de ani cu cortina ridicată”, care a adunat spectacole din teatrele de profil din țară (București, Sibiu, Timişoara, Cluj-Napoca, Braşov, Alba Iulia, Ploieşti, Craiova, Galaţi), dar și din străinătate (Teatrul de Păpuşi „Merlin” din Germania), am reușit să mă spăl puțin de acest păcat. Și, cel mai important, mi-am cultivat dorința să mai particip la astfel de reprezentații.
Nu credeam vreodată că mă voi emoționa văzând o păpușă cum este dezmembrată, cum îi este smulsă viața (adică umplutura). Totuși, spectacolul „Regele moare”, adaptat după piesa semnată de Eugen Ionesco a avut acest efect asupra mea. Dacă, în general, pe unii dintre noi teatrul absurdului ne-ar putea speria prin nefiresc, ilogic și confuzie, această reprezentație este cât se poate de umană și universală: toți devenim, la un moment dat, personajul principal. Dacă am fi lăsați să alegem ziua în care murim sau ni s-ar aminti zilnic că sfârșitul e aproape, credeți că am fi mai pregătiți pentru momentul final? Dar ce presupune, mai exact, „pregătirea“?
Spectacolul este o meditație asupra morții din punctul de vedere al unui om care este anunțat că mai are doar 60 de minute de trăit (pentru că atât durează reprezentația). Este, prin excelență, un carusel al celor mai intense emoții umane: revolta, groaza, tristețea, bucuria, dorința de a trăi, nostalgia, resemnarea, dintre care, cea mai puternică este negarea. Uneori nu se simte rezonabil faptul că ni se oferă un timp atât de scurt pentru a trăi, având în vedere faptul că mulți dintre noi pare că am uitat cum să facem asta cu adevărat. Totuși, din melancolia efemerității se nasc, pentru rege, cele mai frumoase revelații despre viață: mi-a fost dat să trăiesc sub un cer perfect albastru, am cunoscut prietenia, iubirea, mi-au fost deschise toate drumurile, am fost aici. Să lași existența corporală în urmă, să îți accepți destinul și să îți împlinești menirea spirituală pare un lucru imposibil de realizat, până când Cineva de sus te cheamă (în cazul în care ești păpușă, îți construiește un actor scările către Rai din propriile brațe).
În final, m-am întrebat singură „Eu care aș vrea să fie ultimul lucru pe care îl fac înainte să mor?”. Iar prin această reflexie ușor macabră am descoperit că teatrul de păpuși nu se face, într-adevăr, doar pentru copii, ci e o formă de artă scenică ce pune în lumină o multitudine de subiecte la care poate nici nu ne-am fi gândit altfel. Până la urmă, cine poate dovedi cu certitudine că oamenii nu sunt și ei niște marionete în jocul destinului?
