Între 22 și 26 iunie, în Trnava, un orășel mic din Slovacia alintat de localnici „Mica Romă”, a avut loc prima ediție a International Teen Theatre Festival, un festival dedicat teatrului pentru adolescenți. Iar dacă pe 26 orice român se putea gândi doar la meci, unii dintre noi (eu), din cauza circumstanțelor (frica de suporterii slovaci) nu s-au putut bucura de el, am avut timp să reflectez asupra aspectelor care ne diferențiază culturile, pe lângă dușmănia pentru calificarea în optimile de la Euro. Mai exact, am alcătuit o listă cu lucrurile care m-au șocat la interacțiunea cu teatrul slovac.
1. În primul rând, înțeleg nevoia de teatru pentru tineri și încearcă să dezvolte această ramură artistică. În România, la momentul actual, din ce în ce mai puține spectacole sunt menite adolescenților, chiar dacă sunt portretizate ca fiind destinate publicului tânăr: temele acestora nu sunt aproape niciodată de interes pentru ei, ci sunt doar subiectele pe care „cei mari” le consideră potrivite. La acest festival, însă, au fost foarte des abordate probleme precum conflictul intergenerațional, trecerea vremii, frica de maturizare, masculinitate care nu trebuie să fie toxică, iar de cele mai multe ori, chiar dacă spectacolul nu era o bijuterie a artei teatrale, totuși transmitea un mesaj puternic.
2. Poate cel mai șocant lucru pentru mine: în sala de spectacol, numerotarea rândurilor începe de la ușa de intrare, nu de la scenă. Am aflat asta într-o sală studio, cu rândurile nenumerotate, odată ce am luat de bună cunoștința mea de plasatoare și, bineînțeles, mi-am greșit locul. Inițial mi s-a părut cel mai ciudat lucru, dar, gândindu-mă mai bine, are foarte mult sens să raportezi sala la ceea ce vede publicul odată ce intră.
3. Pe parcursul spectacolelor pe care le-am văzut eu, niciodată nu s-a stins complet lumina în sală, aceasta fiind doar acompaniată de stage-lightning, nu înlocuită. Deși astfel spectacolele matinale sunt mai ușor de îndurat și nu te mai simți de parcă soarele îți e cel mai mare inamic odată ce ai ieșit din mica peșteră în care ți-ai petrecut ultimele două ore, această tehnică poate să diminueze din experiența teatrală și să rupă convenția. Așa cum nici noi, spectatorii, nu vrem să vedem fiecare detaliu clar ca lumina zilei, ci vrem să ne surprindă o nouă intrare în scenă sau un detaliu observat mai târziu, așa nici actorii nu ar trebui să fie constant conștienți de prezența noastră. Totuși pentru mine, ca spectator, a fost o experiență diferită să văd în timp real reacțiile celorlalți din jurul meu, să aflu înainte de sfârșitul reprezentației dacă „bârfa” de după va fi una pozitivă sau nu.
5. Nu au un stil bine definit al teatrului și nici nu le place formula tradițională. Toate spectacolele lor, considerate construite într-un chip atractiv pentru tineri, trebuie să aibă minim două momente de cântec și dans, o proiecție, un element care să amintească de teatrul de păpuși și o secvență care să sune mai degrabă a lectură de roman, din cauza trăsăturilor prea puternic narative. Pe scurt, teatrul slovac este o tocăniță frumos aranjată pe farfurie, dar care te face să te întrebi „Oare teatrul așa cum îl știm toți chiar mai e atractiv?”.
BONUS, despre teatrul românesc și publicul său: Deși m-a bucurat experiența de a cunoaște și o altfel de cultură teatrală chiar la ea acasă, trebuie să recunosc că, pentru mine, mai toate spectacolele văzute au fost foarte slabe. Măcar o dată la fiecare mă gândeam „Dacă era jucat în România, până la final nu știu dacă mai rămânea jumătate din public.”. Șocant, noi nu avem, prin comparație, performance-uri proaste, dar nici un public care să pară vreodată mulțumit.
