Viața este scurtă. Asta auzim încă de când începem să avem (ne)norocul percepției existențiale. Viața este scurtă, iar tu trebuie să ții pumnii încleștați în permanență ca nu cumva să îți alunece vreun fir din nisipul vieții. Peste tot pe unde te uiți, pretutindeni în jurul tău, viața este schematizată, înghesuită în cutii mici și bine etichetate, concluzia finală fiind mereu efemeritatea tragică și cât de scurtă este. Totuși, dacă stai să analizezi lucrurile la rece, viața este a naibii de lungă. Doar că am fost condiționați să credem că odată ce ajungi pe la treizeci și ceva de ani, nu mai rămâne nimic din flamurile aprige și rebele ale tinereții când viitorul era oarecum blurat iar prezentul era suficient de amețitor cât să compenseze pentru orice altceva. Iar atunci vine momentul când trebuie să iei niște decizii. Spectacolul de teatru „Lungs” (în regia lui Nicolae Constantin Tănase, după piesă lui Duncan Macmillan) abordează în cel mai uman mod cu putință tot ce am menționat până acum și încă mult mai multe.
Spectacolul debutează cu Liviu Romanescu și Denisa Nicolae la o masă cu două pahare de apă. Atât. Nici nu e nevoie de mai mult. Mișcarea scenică nu începe decât mai încolo, dar nu mă pot plânge. Nu există nicio schimbare de lumina sau de decor și totuși uit de prea multe ori pe parcursul spectacolului de asta, devenind mult prea adânc cufundată în poveste ca să mai realizez că privesc un spectacol al cărui singure instrumente sunt replicile și, mai presus de atât, jocul actoricesc, și nu un film care a avut norocul de un excelent cameraman. Totul se dezvăluie de la sine în chipul cel mai firesc.
Revenind la acțiune, cuplul se gândește să aibă un copil. Bun, nimic ieșit din comun până aici. Toată lumea are copii, până la urmă. Mulți fac copii pe bandă încă din cele mai vechi timpuri, doar ăsta este cursul vieții. Ăsta este scopul existenței cuiva, asta este stația finală la care poți aspira. Și la treizeci și ceva de ani trebuie să te oprești din a te gândi numai la ține și să te pui serios pe luat decizii. Până la urmă ce poate fi atât de greu? Toată lumea are copii.
Ei bine, cam asta este și problema. Absolut toată lumea aduce viață pe un Pământ deja suprapopulat, al cărui centru universal este consumerismul în neștire (cum adică? chiar aveam nevoie de lampa aia, deci nu se pune), căci cu cât de mult poate fi diferit de a adopta un cățeluș sau ceva din sfera conexă? De multe ori este doar un drum bătătorit pe parcursul a zeci și zeci de generații, de un fatalism pe care cu toții trebuie să ni-l asumăm. Nu? Dar nu e și cazul meu. Eu sunt un om bun. Asta este premiza care devine laitmotiv pe parcursul spectacolului. Căci în această incursiune introspectivă generată de o decizie fundamentată pe un angajament etern față de o nouă viață care odată ce se naște nu mai stă în mâinile tale, trebuie să te întrebi dacă ești capabil? Sunt un om bun. Sunt un om bun, nu? Asta e o întrebare adresată mai puțin personajelor, și mai mult spectatorilor care au prilejul și privilegiul să fie martori la niște momente atât de sincere.
Cuplul ajunge să se despartă, dar nu am să va spun de ce, căci vreau să mergeți să simțiți totul pe propria piele. Am să va spun, însă, că distanța, fie ea doar emoțională (în special emoțională) este un pod pe care ori îl arzi din temelii, ori nu îl treci deloc. Nu există loc de compromisuri.
Uneori îți înmânezi bucăți din suflet pe care celălalt nici măcar nu se sinchisește să le cuprindă cu palma, să le simtă sau măcar să le dea înapoi așa cum le-a primit. Căci câteodată, fiecare obstacol peste care trecem împreună este doar o reamintire că suntem doar actori din spectacole diferite sub același decor. E ca acea senzație înspăimântătoare în vis când simți că te prăbușești din vârful muntelui într-un hău fără fund. Numai că ești treaz și străpuns de o luciditate infernală. Cred că atunci e momentul să dai foc podului.
După o vreme destul de îndelungată de la despărțire, celor doi li se încrucișează cărările din nou. Numai că cel care odată milita atât de vehement împotriva fumatului, acum este fumător, iar cea care era atât de sigură că nu se va lăsa niciodată îi luase locul. Și multe, multe altele în legătură cu care mă voi reține din a le dezvălui tot din convingerea mea asiduă că un număr cât mai mare de oameni merită să vadă acest spectacol. Și totuși, în pofida acestor metamorfoze drastice, o fărâmă din ceea ce fusese încă mai există. căci fiecare dintre oamenii care ne traversează stingher calea are un impact asupra noastră, fie el cât de mic. Unii mai mult decât alții. Există persoane (cu toate că cu greu mă încumet să folosesc pluralul) care cu atât mai mult își lasă pecetea formatoare asupra întregii noastre ființe. Uneori, bucăți din acea persoană devin atât de bine înrădăcinate în esența eului și în procesul existenței noastre încât nici măcar nu ne mai dăm seama că nu au fost de la bun început acolo, și nu le mai punem la îndoială, pur și simplu devin bucăți din noi. Iar timpul nu este decât complice la această vicleană și subtilă schimbare. Oricât de mult timp ar trece, practic, acel fragment din trecutul nostru înghețat într-un soi de buclă atemporală nu se va șterge în mod miraculos niciodată. Asta e și tumultoasa poveste de iubire a celor două personaje care au avut norocul să se regăsească și să realizeze că nu există un „acasă” fără celălalt (povestită, bineînțeles, într-o manieră profund reducționistă, atât cât o pot rezuma în câteva rânduri).
Iar dacă te încumeți să îți iei bilet și te imbarci în această călătorie emoțională în care totul merge cu 300 la oră, ai să remarci că „Lungs” este un spectacol despre mine, despre tine, despre fiecare dintre noi.
Este o întreagă viață omenească încapsulată într-o ora și jumătate. Încapsulată, nu comprimată, căci privindu-l simți și tu fiecare fărâmă din ea.
Dacă este un lucru pe care l-am desprins din spectacol este că viețile noastre se sfârșesc că să înceapă din nou.
