Timișoara e, zilele astea, ca într-un festival-în-festival. Închiderea anului în care e Capitala Europeană a Culturii aduce o avalanșă de evenimente de toate genurile. Ca la orice festival, e mult FOMO. Să prind expoziția X, concertul Y sau spectacolul Z. Impresiile se învălmășesc și ele. Din toată agitația (cât de poate de plăcută) de ieri am rămas cu o idee și un spectacol. Ideea: în umbra „blockbusterelor” (marile evenimente vânate de toată lumea) se ascund și multe little gems. O asemenea surpriză plăcută a fost 7 vieți fără tine.
Teatrul studențesc Thespis. Opt seara. Casa de cultură a studenților. O clădire (încă) nemodernizată, multe elemente de decor pe holuri, care par neîncăpătoare pentru a depozita bucăți de manechine, bănci, scaune și alte cele, și puțini oameni. Lumea se adună încet, majoritatea sunt tineri. În final ne strângem vreo 40 pe laterala unei săli mici. Suntem ca într-o micro-tribună. Pe scenă, o pânză albă și o bancă. Atât.
7 vieți fără tine e un spectacol nonverbal, minimalist. O ocazie splendidă de a vedea cum se poate face un spectacol cu doar doi oameni talentați și câteva elemente de decor care probabil că, dacă excludem o masă, un scaun și o bancă, încap într-o valiză (oare nu spusese Brecht că folosind o masă și două scaune se pot reda lesne cele mai mari drame omenești?) E limpede că nu scenografia ne va capta atenția, ceea ce e reconfortant. Ideea personajelor care se caută de-a lungul mai multor vieți (sau a uneia, cu mai multe faze) e veche de când lumea. Și ca multe alte idei vechi de când lumea, când e pusă în scenă cum trebuie, face minuni.
Spectacolul are în jur de o oră. Nu mai știu exact, timpul a zburat. Și gândul a zburat, când la Try a lui Pink! (și dansul violent al iubirii), când la Cold War (dacă nu ați văzut filmul, lăsați articolul și căutați-l pe o platformă) și la iubirea care transcende tot. Flavius și Lavinia ne-au trecut pe cei prezenți, în foarte puțin timp, prin majoritatea dramelor și plăcerilor, de la dorința ce mai de bază, poftă, dacă vreți, la degradarea cuplului și până la încercarea de re-creare a celuilalt, ca o statuie cioplită din piatră, căreia i se insuflă viață.
Niciun cuvânt, dincolo de chicoteli sau gemete sfâșietoare, deși înfundate. Doar mișcare, muzică și emoție (am shazam-uit fără rușine piesă după piesă). Am ieșit cu dorința de a revedea 7 vieți fără tine. Și nu cred că se poate face o recenzie mai bună de atât. Dacă sunteți din/prin Timișoara, e un little gem pe care ar merita să-l experimentați.
