„E adevărat, e adevărat, e adevărat!” este un spectacol jucat la teatrul Act, în regia lui Alexandru Mâzgăreanu, despre un subiect cutremurător care, din păcate, este încă de mare actualitate: victim blaming.
Spectacolul este inspirat din fapte reale, și redă povestea Artemisiei Gentileschi, o tânăra pictoriță ce fusese violată de profesorul său de perspectivă, Agostino Tassi. De fapt nu, este nedrept să mă refer la personajul Artemisiei ca fiind o tânăra pictoriță, căci cuvântul „tânără” nu redă întocmai gravitatea tragediei. Artemisia Gentileschi era o copilandră de nu mai mult de 15 ani cu un talent artistic excepțional. Deci nu era o femeie, tânără sau nu, (nu că dacă ar fi fost, ar fi discreditat tragicul în vreun fel), așa cum încerca societatea secolului al XVII-lea să o portretizeze, ci doar o copilă neprihănită, așezată, tăcută, căreia i s-a smuls cu barbarie copilăria din mâini și care a fost silită de contextul său să își ducă singură osânda și să se preocupe de ce se va alege de propria soartă.
Pe tot parcursul spectacolului se derulează procesul lui Agostino Tassi, în urma plângerii depuse de Artemisia. Spectacolul durează o oră și jumătate, dar adevăratul proces în care, chipurile, a fost judecată cu „asprime” o faptă dintre cele mai abominabile, a durat în realitate șase luni. Șase luni chinuitoare în care au fost strânse mărturii mincinoase dimprejurul unei societăți înguste la minte, în care victima s-a zbătut în infernul calomniilor și al acuzelor pe seama unei reputații decandente inventate.
Donna Tuzia este o apropiată a casei Gentileschi și are grijă de Artemisia, a cărei mamă decedase dând naștere. Spectacolul debutează cu interogatoriul acesteia, când donna Tuzia neagă acuzațiile aduse de Artemisia. Neagă că Augustino ar fi urmărit-o, că ar fi hărțuit-o. Și chiar și așa, dacă, să zicem să s-ar fi întâmplat să se țină după ea (sau să o curteze, că doar așa sună mult mai scuzabil), oricum, doar știm, de, cum sunt fetele astea tinere care, chiar dacă nu ar recunoaște nici în ruptul capului, se bucură în taină de atenția primită de la astfel de bărbați. Mihaela Teleoacă, care joacă rolul donnei Tuzia cât și al uneia dintre anchetatoare în câteva scene restrânse, navighează cu o fluiditate impecabilă între postura femeii slabe de înger, speriată de imaginea sa în fața justiției, care caută cu disperare scuze și explicații, la cea a anchetatoarei impunătoare.
Pe parcursul procesului Artemisia atrage atenția anchetatorilor către furtul tabloului său, „Judith și servitoarea sa”, tablou care exprimă mai bine decât orice altceva felul în care se simțea. Tabloul o întruchipează pe Judith, într-o rochie aurie pătată cu sângele unui bărbat pe care îl decapitează. De cealaltă parte, slujitoarea ei îl ține pironit de pat. Tabloul ar fi trebuit să fie o oglindă a realității , dar cumva, anchetatorii au concluzionat că picturile sale aveau o anume corelație cu vreun istoric decadent sau, mă rog, imoral, cum era pe vremea aia, exemplul principal fiind un alt tablou, „Susana și bătrânii”, pe care l-au descris ca fiind indecent din cauza nudității. Tabloul fusese pictat pe baza unei istorisiri din Biblia ebraică, despre o tânăra pe nume Susana, care pe când se îmbăia (de aici și indecența, că de ce altfel s-ar mai fi spălat dezbrăcată, ca o… femeie a nopții, dacă nu ar fi râvnit de fapt după atenție?) era pândită de doi bătrâni. Cei doi, cu viclenia unor animale gata să se năpustească asupra prăzii, o înconjoară pe ambele părți pe Susana, care le evita cu teamă și dezgust privirile lacome. Tânăra refuză avansurile bărbaților iar în schimb, aceștia o acuză de adulter, care se pedepsea cu moartea.
Vreau să fac o scurtă paranteză aici, dacă citiți pe wikipedia despre povestea Susanei va menționa acolo că ea le refuză „propunerile imorale”, pentru că asta este singurul lucru deplasat și greșit din tot ce s-a povestit aici. Aparent este vorba doar lipsa moralității de a deflora o tânără înaintea căsătoriei, păcatul absolut în fața lui Dumnezeu sau mai degrabă în fața societății care se tot joacă de-a dumnezeul de câteva secole încoace. Clar nu faptul că au fost încălcate niște norme elementare de decență umană.
Este o scenă care, ce-i drept, a fost pictată de „n” ori, amintesc anchetatorii, până și maestrul Alessandro Allori a pictat-o. Numai că în viziunea lui Allori, Susana este încarnarea percepției asupra femeilor, are o privire lascivă și se dă surprinsă de prezența bătrânilor doar așa, de ochii lumii. Mi-a plăcut pulriperspectivismul pe care spectacolul îl subliniază cu acest detaliu, felul în care o fată poate fi văzută din nenumărate unghiuri prin lentila societății în care a avut (ne)norocul să se nască. Și pus în evidență subtil, cu gust și de efect, ferindu-se de a-ți da totul pe tavă sau a-ți băga lucrurile în ochi.
Iar pe tot parcursul acestui maraton al încercării de a dovedi că Artemisia era fără doar și poate o femeie fără moralitate (sau mai degrabă cu moralitatea unui bărbat) și în niciun caz o victimă, nu a fost deloc neobișnuit că argumentul principal invocat să fie religia. Religia este actorul principal în spectacolul tragic al destinului unei femei din acea vreme. Ea este păianjenul care țese de mii de ani plasa încâlcită în care își seduce victimele sub promisiunea unui ideal, dar nu gratis, bineînțeles, ci cu prețul liberului arbitru. Niște oameni (adică legendarii „bărbați aleși”, după cum și-au câștigat notorietatea printre public) vicleni, și pesemne (pentru că, până la urmă, trebuie să fiu cinstită) cu o minte sclipitoare, au gândit un set de reguli sub pecetea adevărului universal, au conturat dinamica societală după cum s-au priceput mai bine. Iar noi le-am căzut smeriți la picioare și le-am înmânat fără să stăm pe gânduri cugetul nostru și, odată cu dânsul, orice fel de responsabilitate față de cei din jur. Iar atunci spatele umanității a fost despovărat de greutatea cutremurătoare a consecințelor propriilor acțiuni și aruncată pe sufletele celor peste care s-au năpustit astfel de nedreptăți, ca în cazul Artemisiei Gentileschi. Și iată, ce soluție simplă au găsit cei în putere, că să adune (șocant!) și mai multă putere, de dată asta justificată, că doar așa a vrut Dumnezeu, dom’le. Artemisia nu a fost doar victima unui viol, ci a fost victima unei societăți lepădate de orice fărâmă de moralitate, iar când zic moralitate mă refer la cea inerentă și organică, care arde în inima fiecăruia din proprie inițiativă, aceea din pură considerație față de o altă ființă care suferă la fel ca mine, ca tine, că oricare dintre noi. În niciun caz cea pe care o afișăm la biserică de poză. Căci cu ce suntem noi, cărora ne face o deosebită plăcere să ne declarăm ființe raționale, mai buni decât o fiară de circ, dacă singurul motiv pentru care am face ceea ce trebuie este de frica biciului ceresc? Am să îmi iau libertatea să răspund la această întrebare pusă tot de mine, spunând, cu părere de rău, că suntem înzecit mai prejos, căci o fiară sfâșie nu din răutate, sau din vreo meschinarie, ci din instinct.
Și totuși, după luni în șir de susținut aceeași declarație, de pledat în fața instanței supusă acelorași întrebări, de îndurat mărturii mincinoase despre o reputație inventată (care a venit din oficiu, de altfel, la pachet cu cromozomii dublu X) anchetatorii tot nu erau întocmai convinși. Așa că au recurs, în ultimă instanță, la tortură, crezând că numai zdrobind degetele unei copile se va face dreptate, iar lumina se va pogorî în sfârșit peste acuzațiile fără noimă ale Artemisiei, nu? Nu. Fata a îndurat chinurile torturii, strigând cât o țineau plămânii „e adevărat, e adevărat, E ADEVĂRAT!” E adevărat. Din păcate, povestea Artemisiei Gentileschi este una reală, și nu se rezumă la un singur caz izolat. Asta era realitatea femeilor de atunci.
Și în pofida faptului că aici, vorbim despre un proces al secolului al XVII-lea (un timp în care oamenii nu erau tocmai notorii pentru compasiunea și deschiderea la minte cu care abordau astfel de chestiuni) nici acum, în epoca în care ne declarăm triumfător oameni evoluați, lucrurile nu stau radical diferit. Numai că acum este mai important pentru noi să menținem fațada acestor declarații mincinoase, acum îmbrăcăm pe ascuns straiele de oaie și camuflăm adevăratele principii care dăinuie din cele mai vechi timpuri. Într-un fel, am mai mult respect pentru cei ce, în obtuzitatea lor abisală, afirmă sus și tare toate aceste nelegiuiri, căci măcar de ei nu trebuie să ne temem. În schimb fățărnicia aceasta de cea mai joasă speță este lucrul care ne oprește din a acorda dreptatea cuvenită. Fix această ipocrizie parșivă și dezgustătoare este viermele din sânul unui măr deja stricat, și odată cu el putrezesc și valorile noastre închipuite. Pentru mine, spectacolul s-ar fi putut termina, la fel de bine, și aici, cu țipetele disperate ale Artemisiei care, cu lacrimi în ochi se ciocnește nas în nas cu imposibilitatea (pe bună dreptate) de a se resemna cu faptul că asta este stația finală la care vor rămâne lucrurile. Iar această disperare se vede, se simte în cameră, acolo, de față cu noi, iar spectatorii devin martori oculari ai procesului, ai unor momente din cele mai sfâșietoare (și aici nu fac referire doar la personaj, ci și la mine). Adevăratul final, totuși, este încă și mai puternic și chiar și acum, gândindu-mă la el, simt cum mă trece un fior rece pe șira spinării. Este o scenă simetrică cu cea a Susanei, în care rolurile sunt inversate și o întruchipează pe însăși Judith împreună cu slujnica sa, pândind rece și calculat bărbatul neajutorat care acum simte, poate înzecit, frica paralizantă pe care și victima sa a simțit-o cândva. „My lord, o să va arăt de ce e în stare o femeie.”
Fiecare moment în parte (și când zic fiecare moment o zic lipsită de orice tentă de ironie) este parcă desprins dintr-un tablou. În general mă mulțumesc să aduc elogii spectacolelor care au acel iz cinematic, care au fluiditatea necesară să-ți dea senzația că privești la un film bine regizat, dar aici avem parte de mult mai mult. Uneori o scenă poate îngheța în timp preț de câteva secunde, dar în niciun caz în sensul în care spectacolul este liniar și plictisitor, ci din contră, în spiritul unui vernisaj care acordă prilejul amatorului de artă să admire mai îndeaproape tabloul.
Desigur, ajută și frumusețea ezoterică și expresivitatea desprinsă dintr-un portret baroc ale Emiliei Bebu, cu gravitasul din ochii care ar fi putut, la fel de bine, să spună aceeași poveste și fără vreun suport textual. Are o dinamică impecabilă cu Florentina Țilea, care îl interpretează pe Agostino Tassi și face trecerea către diabolismul meschin al personajului prin fiecare inflexiune în voce, privire spintecatoare sau arcuire de sprânceană.
În același spirit al emancipării feminine cerut de text, trei femei, care joacă personaje multiple cu cea mai mare ușurință, fac un spectacol mai bun decât zeci de altele (de mare anvergură) la care lucrează poate o duzină.
Spectacolul abordează aceasta temă grea, despre care s-a scris și rescris, însă o face într-o maniera impecabilă, cu un spectacol de impact care te pune pe gânduri și care pe mine m-a făcut să mă surprind gândindu-mă la el la ceva timp după ce luminile s-au stins iar cortina s-a tras.
Mă bucur totuși că, cu pași înceți și mici, dar constanți, ne apropiem de ceea ce ar trebui să însemne pentru toată lumea normalitatea. O lume în care o femeie să nu se teamă că în străfunduri abisale va fi înghițită mai mult de societate decât de propria traumă.
