Nu e chiar greșit nici ce ai spus tu. 

Despre spectacolul Ierbar, în regia lui Radu Afrim

Primul meu contact cu universul teatral al lui Radu Afrim a fost în 2019, când spectacolul Dansul Delhi a îmbrăcat scena Teatrului Național din Iași. Un spectacol organic, carnal, care mi-a lăsat impresia de efervescență și visceralitate. Extravaganță necesară, asumată complet, dezgolire a trupului și minții, perfect sincronizată cu deznodământul. Fiecare aparentă discontinuitate își găsea, mai târziu, echilibrul, atât pentru regizor, cât și pentru spectatori. La cei 16 ani, spectacolul m-a impresionat profund și mi-a confirmat ce auzisem: spectacolele lui Afrim nu sunt pentru toată lumea – și nici nu ar trebui să fie.

În vara acelui an, am avut șansa să particip la Școala de vară Dramaturgia Cotidianului organizată de Facultatea de Teatru și Film din Cluj. Serile se prelungeau sub stele, grupul de liceeni dezbătea cu maximă seriozitate teatru și film, îngâmfarea specifică. Îmi amintesc amuzată cum un coleg m-a întrebat ce am înțeles din Dansul Delhi, încercând să demonteze fiecare ipoteză pe care o inițiam. Contraargumentele lui erau vagi și ambalate în cuvinte pompoase, forme fără fond, culminând cu o revelație: de fapt, dacă stau să mă gândesc, nu e chiar greșit nici ce ai spus tu.

Acest moment pueril mi-a revenit în minte recent, când sala Teatrului Luceafărul din Iași s-a golit stingherit, într-o tăcere ciudată, după aplauzele de la finalul spectacolului Ierbar. Primul sold out al Festivalului de Teatru pentru Publicul Tânăr din acest an a lăsat în urmă o liniște care contrasta puternic cu freamătul obișnuit de după spectacole. Expresia nu e chiar greșit nici ce ai spus tu ilustrează perfect nu doar tendința noastră de a adopta interpretări impenetrabile și incontestabile, ci mai ales felul în care publicul larg ezită să vorbească altfel decât în superlative despre producțiile premiate, chiar și atunci când, probabil, nu a înțeles chiar tot din ele. 

Dacă acum ar trebui să răspund la întrebarea despre ce e vorba în Ierbar?, m-aș confrunta cu o reală dificultate. Aș putea apela la versurile Simonei Popescu, care exprimă cam ce cred eu că ar fi trebuit să fie esența: La tinerețe te-ntorci mereu/ perpetuum mobile de vîrste./ Transformare și intersectare/ transdiferențiere/ și regenerare, prin care aș încerca să surprind acel vibe mistic, psihedelic și ușor distorsionat care m-a cuprins – senzația de fragilitate, de descompunere și recompunere, o asamblare de fragmente de tinerețe pulsantă, vulgară, de confuzie existențială și nostalgii tardive din perioada comunistă, toate așezate și configurate sub semnul poeziei, într-o tentativă de a crea un produs armonios și coerent.Cu toate acestea, când sunt întrebată dacă povestea a fost bine conturată sau dacă a existat vreo poveste propriu-zisă, aș admite că fie nu există, fie există și eu n-am reușit să o descifrez (și sunt sigură că nu sunt singura), fie ea e inexistentă din start, mizând tocmai pe această stare de confuzie și amorțire pe care o induce vibe-ul spectacolului. Și, după cum se vede, funcționează: producția a câștigat în 2023 Premiul pentru Cel mai bun text dramatic

Scenografia (decor și costume) realizată de Irina Moscu reprezintă un punct de forță, îndeplinindu-și una dintre funcțiile esențiale: te fascinează. Sera, mistică și claustrofobică, atemporală, împreună cu numeroase elemente de realism magic, contribuie perfect la scopul principal al spectacolului: (te) deconectează și (te) reconfigurează. Detaliile complexe și minuțioase ale decorului distrag atenția de la incoerența și fragmentarea textului dramatic. Flora sălbatică erupe și crește pe scenă, în jurul acestei sere (loc domesticit al pierderii și regăsirii pentru fiecare dintre personaje, într-o manieră sau alta), configurând o rețea între macro și micro, între tinerețe și bătrânețe, între deșertăciune și înțelepciune. Toată acțiunea în Ierbar gravitează în jurul unuia dintre cele mai cunoscute clișee ale literaturii și nu numai: relația intergenerațională a omului cu natura. 

Totuși, când vine vorba despre modul în care această meta și supra temă sunt transpuse în discursul teatral, resimt acut (cel puțin eu) lipsa forței dramatice a textului. Spectacolul se construiește pe scheletul versurilor volumului Cartea plantelor și animalelor de Simona Popescu, peste un lirism a cărui discontinuitate dramatică s-a încercat a fi compensată și amplificată prin elemente de compoziție. Proiecțiile video, costumele, alegerile muzicale și jocurile de lumini te asaltează rapid, toate simultan și fără menajamente, încercând disperat să umple niște „goluri” care poate ar fi avut mai multă valoare dacă ar fi fost lăsate să existe.

Fiind o pasionată de poezie și admiratoare a stilului Simonei Popescu (chiar dacă nu am citit acest volum, am devorat Exuvii), am simțit, de data aceasta, o sufocare în fața înșiruirii de metafore abstracte care situează personajele într-un nucleu pretențios, deasupra timpului și spațiului, și, din păcate, deasupra publicului, prea departe de acesta. Apropierea de spectatori mi s-a părut artificială, facilitată prin glume răsuflate și printr-un melanj de expresii ale generației Z, inadecvate, strecurate forțat în discurs. Sexualitatea năvalnică, neancorată și necalibrată de această dată, este, spre deosebire de Dansul Delhi, un surplus (atât în replici, cât și în gesturi sau indicații regizorale). De asemenea, o serie de micro evenimente, care par că s-ar putea conecta cauzal la un moment dat, rămân suspendate și impersonale.

Așa cum reiese din versurile citate anterior, iubirea și pasiunea sunt ciclice și, într-adevăr, influențate de mediul înconjurător, o natură care vindecă și blestemă în același timp, aducându-ne mereu înapoi la punctul zero, la tinerețe. Trei cupluri, trei ipostaze generaționale ale dramei de a fi conștient de propria risipire și de a te abandona în brațele celui de lângă tine. Fie că este vorba despre capitalistul alături de care nu ai avut altă opțiune decât să-ți petreci restul vieții, învățând să-l respecți cu afecțiune pentru felul în care idolatrizează eternul feminin (ce ai fost și ce ai mai rămas din el); fie că este colegul simpatic pe care nu l-ai mai văzut de decenii și vă întrebați dacă mai puteți recupera erosul dintr-un timp ce a uitat să fie generos; fie că este doar un alt nickname contradictoriu (Sunny Moon) pe o platformă de online dating, unde împlinirea hormonală înlocuiește nevoia de stabilitate emoțională.

Conflictul dintre generații este omniscient și omniprezent, desfășurându-se pe două traiectorii cel puțin problematice din punctul meu de vedere. Pe deoparte, se pleacă de la ideea superficialității existențiale a generației tinere, incapabilă să conștientizeze metamorfoza interioară pe care o va experimenta, menită să trezească simțurile și instinctele. Conceptul de „salvare”, de „mântuire” ce îi așteaptă pe acești tineri naivi și viciați prematur – cei care pătrund în grădină. Un fel de Eden – Purgatoriu care ar trebui să le deschidă ochii și trupurile către miracolele vieții și ale lumii de care nu au fost pe deplin conștienți că aparțin. Ierbarul recuperează amintirile individuale și colective, evocările tinereții din perioada antedecembristă fiind, surprinzător, familiare chiar și celor născuți după anul 2000, în ciuda așteptărilor inițiale. 

Pe de altă parte, personajele tinere sunt atât de infantilizate și fetișizate, încât chiar și ideea de decalaj între generații devine neverosimilă. Nu mi-a plăcut reducerea personajelor feminine tinere la simple roluri de umplutură, îmbrăcate provocator cu scopul de a impresiona sau a stârni, fără altă relevanță decât o senzualitate suprasolicitată. Aura de demagogie infuzată personajului Piticul (Luchian Pantea), portretizare a viciului și a desfrâului, mi s-a părut lipsită de un scop precis în procesul de redescoperire al personajelor, ceea ce i-a diluat substanțial rolul în spectacol și am avut senzația că servește exclusiv unui aer carnavalesc. 

Nu mi-a plăcut prezentarea exagerat stupidă a lui Darius Mureșan – un fel de subiect principal al efectelor tămăduitoare ale timpului petrecut în seră. Nu am înțeles rostul de a-l ține fără cămașă pe scenă pe tot parcursul spectacolului, întrucât nevoia lui teribilistă de a experimenta și instinctul de a procrea iresponsabil au fost deja sugerate suficient prin alte mijloace – expunere gratuită care a ridiculizat și mai mult personajul, deși efortul lui Alex Stoicescu de a-l face pe Darius simpatic rămâne lăudabil. Prietenia cu tentă erotică dintre el și Róza (interpretată de Berekméri Katalin) mi s-a părut forțată și neasumată până la capăt. Și nu este singura relație problematică care stagnează într-o zonă de ambiguitate. Este contraproductiv să aduni o serie de controverse, să le amesteci și să nu le dai șansa să se dezvolte. Cuplul de lesbiene, violul asupra unei minore, relația paternă dintre profesoară și arhitect, surorile (gemene, dar cu o diferență de 5 ani), abandonul de familie și frazele în maghiară. Toate aceste elemente care ar trebui, la un moment dat, să se îmbine logic și să ne dezvăluie ceva – pentru că Afrim

lucrează în nuanțe fine, în subtonuri și detalii subtile – nu mi-au transmis, în cele din urmă, nimic, deși forma promitea mult. Foarte mult. 

Ajunsă acasă, contrariată, am căutat opiniile criticilor despre Ierbar și am constatat că numele lui Afrim a dobândit un soi de autoritate supremă în materie de performanță artistică. E de ajuns să vedem numele lui pe afiș ca să umplem internetul cu „Fabulos! Magistral! Epic!”, epitete goale care ucid orice șansă reală de dialog. Iar când toate discuțiile post spectacol sunt la fel de criptice și enigmatice precum producția în sine, devine evident că ceva, pe undeva, nu a funcționat așa cum ar fi trebuit. Și că de coloșii teatrului românesc nu se atinge nimeni.