Au trecut câteva zile de când am fost la „Hedda Gabler” și încă nu pot să dau un răspuns de „Da” sau „Nu” la banala, cam prea lipsita de fond întrebare: „Ți-a plăcut?”. Mi-am dorit atât de mult să văd acest spectacol încât am fost dispusă să stau, din lipsă de alte opțiuni, la cea mai înaltă lojă a Sălii Mari din Teatrul Național, riscând să mi se facă rău de înălțime. La final, am simțit mulțumire doar din faptul că puteam să spun în sfârșit „been there, saw that”, ținând cont de notorietatea acestei montări. În rest, mi-a fost greu să verbalizez ce aveam pe suflet: aproape nimic.
După jumătate de oră de la începerea spectacolului, mi-am dat seama de ce tot ceea ce vedeam pe scenă părea neobișnuit de familiar. Când erați copii, nu vi s-a întâmplat ca fratele/verișorul/orice altă rudă mai mare să se joace pe calculator în timp ce voi doar priviți monitorul, pe motiv că „Vei avea și tu voie când mai crești.”? Ei bine, pe tot parcursul spectacolului mi-am imaginat că Thomas Ostermeier, regizorul, se joacă Sims 4, în timp ce eu doar asist. După ce i-ai decorat cu atenție locuința, avatarul se mută într-un nou cartier, iar vecinii vin în vizită: se stă la vorbă, se bea, ba chiar se și doarme. Astfel, personajele par forme fără fond, doar schițe ale unor trăsături de caracter. Dacă Hedda lui Ibsen era, mai presus decât orice, fiica tatălui său, generalul Gabler, de la care a moștenit nu numai un set de pistoale, ci și ambiția și puterea de a se lupta pentru propria persoană, cea a lui Ostermeier pare că strică viețile celor din jur doar din pură întâmplare, dintr-un joc doar de ea știut. Încercarea și eșuarea ei la autodeterminare par să cadă în planul secundar, astfel ridicând o întrebare la care nimeni nu este vreodată pregătit să răspundă: de ce avem impresia că ne putem depăși cu adevărat condiția? Deși nu mai trăim în secolul al XIX-lea și femeile pot avea și alt statut în afară de cel de soție, lumea înconjurătoare încă este plină de standarde duble, iar noi nu suntem, întotdeauna, tot ceea ce ne închipuim.
Scenografia a fost împachetată și trimisă prin colet direct de la Berlin: o turnantă ce imită o casă modernă, minimalist aranjată. Și totuși, care este rolul unui decor frumos, dacă nu este și folosit? De multe ori am avut impresia că actorii se pierd în mica mare încăpere. Deși aveau la dispoziție nu o ușă, ci două, ieșirile din spațiu erau haotice, nefirești, inutile și mă făceau să mă întreb „Oare personajele chiar își doresc atât de mult să evadeze din acest univers încât nu au suficient timp să apese o clanță?”. Pentru bucuria noastră, ne vom pune de acord că nu există greșeli de mișcare scenică și totul a fost intenționat. Deși de la balconul meu înalt am observat-o destul de târziu, o oglindă a fost amplasată astfel încât personajele să fie văzute și „de sus”, creând astfel impresia unei lumi monitorizate nonstop, în care nu ești niciodată singur doar cu gândurile tale. La aplauze însă, acest mic artificiu a fost mutat astfel încât în reflexie să fie publicul. Poate Ostermeier a vrut să ne arate că, la rândul nostru, și noi suntem doar niște șoricei speriați într-un labirint fără scăpare.
Când un nume atât de „greu” cum e Thomas Ostermeier este anunțat că va monta în România, nici cei mai critici iubitori de teatru nu pot decât să își facă „marile speranțe”. Totuși, aducerea Berlinului în București ne-a oferit o lecție: un spectacol poate să fie doar cinstit, curat, corect. De ce ar trebui să fie neapărat „extraordinar”?
