Recent, am ajuns destul de des pe la teatru și am sesizat un lucru pe care aproape toate spectacolele la care am fost le-au avut în comun. Nu, nu mă refer la grandoarea unui spectacol de teatru sau antitezele și contradicțiile uimitoare ale unor tragicomedii bine scrise, nici la actorii sau scenografia care metamorfozează o piesă de teatru într-un adevărat spectacol care ajunge să se joace cu sala plină, ci oamenii. Nu mă refer la toți oamenii, bineînțeles, ci la o categorie foarte specifică și ușor de recunoscut de oameni. Aceia care parcă au premeditat cu luni înainte planul diabolic ideal, aplicat cu meticulozitate pentru a te face pe tine să regreți, măcar puțin, că ai ales să ieși din casă în loc să stai bine mersi în sanctuarul tău natural cu sămânța în față și ochii ațintiți la televizor. Așa că, din râvna mea acerbă de a îndemna cât mai multe persoane să nu îi aducă pe ceilalți în situația asta și pe actori să își reconsidere alegerile în carieră, am găsit de cuviință că se cere să scriu un ghid pas cu pas în legătură cu ce să (NU!) faci la teatru.
Am să încep cu lucrul care pe mine mă face să vreau să mă târăsc afară din propria piele că apoi să mă pot sugruma cu ea, și anume, nu povesti cu voce tare ceea ce se întâmplă pe scenă. E în regulă, am fost acolo când s-a întâmplat. Nu e nevoie nici să reiei verbal acțiunea, nici să presupui automat că ceilalți spectatori sunt de fel mai înceți și nu au umorul tău imbatabil așa că ține de datoria ta să faci un act de filantropie și să le explici poanta. Este suficient de rău când cineva își explică propria și personala poantă și e cu atât mai rău când aplică același tratament glumelor de pe scenă.
Un alt lucru care mă face să vreau să îmi abandonez viața din sânul societeții contemporane și să mă stabilesc în sihăstrie sau cu un grup de maici în munți sunt oamenii care râd în cele mai nepotrivite momente (ca atunci când personajul principal doar ce află că i-a murit tatăl). Înțeleg, aici reacțiile ar putea fi împărțite, mi-ați putea spune că hey, fiecare reacționează diferit la contactul cu tragedia, unii plâng, alții poate râd. Așa este. Numai că în 99,9% din cazuri, dacă te avânți să tragi o privire în spatele tău la individul care pare să fi auzit gluma secolului, îl vei găsi cu nasul în telefon. Puncte bonus dacă e un videoclip cu sunet dat suficient de încet cât posesorul să nu fie izgonit din sală dar suficient de tare cât să distragă atenția de la spectacol (și eventual să te facă pe tine să începi să consideri serios excursia aia la Obregia).
De asemenea, un spectacol de teatru nu este, practic, un film live, iar sala de spectacol nu este, cum ar veni, doar un cinema mai pretențios și nu se aplică aceleași criterii ca la film. Așa că nu, nu este (deloc) ok să mănânci chipsuri sau să-ți sorbi tacticos sucul cu paiul până la ultima picătură. La cinema volumul și coloana sonoră sunt date considerabil mai tare, iar ecranul este imens și, de asemenea, singura sursă de lumina, deci e greu să îți îndrepți atenția spre orice altceva. Evident, nu e cazul și la teatru.
Tot în aceeași idee, nimeni nu vine la teatru ca să vadă cât de cult sau pasionat ești tu, este ok să taci. De fapt, este preferabil.
Ideea e, din tot ce am pălăvrăgit pe larg până acum, să faceți, cu orice preț, liniște.
Totuși, nu se rezumă totul la liniște, iar prin asta vreau să spun că nu contează doar ce faci în sala de spectacol, dar și ce faci până atunci (adică în pregătirea pentru spectacol și în nici un caz de la începuturile existenței tale, cu toate că sunt lucruri care te pot ajuta să eviți astfel de inconveniențe începând încă de pe-atunci). Aici fac referire în primul rând la vestimentație. Nu zic că este obligatoriu să te îmbraci ca și cum urmează să te îmbraci într-o misiune de pețit la un bal victorian (ai putea, dar nu e absolut obligatoriu), dar să ai totuși, o limită de decență. Adică nu veni în trening sau în pantalonii scurți cu care mergi la club (chiar dacă sunt de firmă, nu ajută). Bineînțeles, e preferabil ca nici în picioare să nu porți crocs sau ceva din sfera conexă. Mulțumesc!
Încă un lucru și nu va mai rețin (de data asta promit). Nu ajunge la teatru cu un minut înainte de începerea spectacolului când deja toată lumea s-a așezat și trebuie să treci prin mijlocul rândului ca să îți găsești locul, situație în care ai mai exact două variante: ori încerci stânjenit să eviți contactul vizual cu orice preț ca și cum ai fi vreo Medusa contemporană (sau ca și când dacă nu îi vezi înseamnă că nu te judecă), ori dai copy paste la sintagma „îmi pare rău, mulțumesc” de vreo 15-20 de ori în funcție de cât de mare e sala. Personal, nici una, nici alta nu mi se pare ideală. Mai rău, totuși, (da, există și mai rău) este să ajungi după începerea spectacolului, dar cred că asta se înțelege de la sine, și nu e nevoie să intru prea mult în amănunte (sper!).
În orice caz, odată ce luminile sunt stinse iar cortina este trasă, singurul lucru important rămâne ceea ce se întâmplă pe scenă și nimic altceva. Este important să reținem asta și pentru noi, și (în special) pentru cei din jur. Cu riscul de a suna ca o bătrână conservatoare din perioada interbelică, ar trebui să existe un dram de respect față de teatru, de actori și de spectatori. Știu că nimeni nu face nici unul din aceste lucruri cu intenție (din nou, sper!) dar chiar și în cazul ăsta, este bine să le conștientizezi și să nu le mai faci.
