Aveți cinci minute să discutăm despre educație sexuală, sau acesta este încă un subiect tabu pentru voi? Dacă răspunsul a fost „da”, atunci mă bucur că în teatre există totuși curajul de a trata această temă. Iar dacă ați negat și sunteți deschiși către un dialog, vă voi face o recomandare de spectacol.
Săptămâna aceasta am fost la teatru „în deplasare”, întorcându-mă acasă, în Galați, pentru un spectacol marca instituției care este responsabilă pentru marea mea pasiune în acest domeniu. Bujor face parte din „Proiect 9. Teatru Românesc Contemporan“, inițiativa celor de la Teatrul Dramatic „Fani Tardini” de a aduce publicului nouă spectacole noi, care au la bază texte românești de teatru, scrise special pentru trupa artistică de la Galați, dar și creații colective create de actori sub îndrumarea regizorilor Leta Popescu, Adi Iclenzan și Cristian Ban.
Bujor este un spectacol inspirat din fapte reale, luând forma unei ședințe cu părinții convocate de urgență în urma unui eveniment neobișnuit petrecut la clasa a IV-A (A de la “Atenție, se lasă cu scandal!”). Pe măsură ce părinții intră în scenă, atenția care a fost dedicată costumelor alese până la cele mai mici detalii, pentru ca fiecare personaj să reprezinte o culoare diferită, de la șosete până la husele de telefon, te-ar putea trimite cu gândul la emoțiile din filmul Inside Out (dacă tot apare și partea a doua în curând) și să îți ridice așteptările către diversitate în atitudine și cuget. Totuși, sentimentul predominant a fost unul comun, acela de indignare față de propunerea domnului învățător Bujor de a avea un opțional la clasă despre educație sexuală. Personajele sunt denumite cu mult umor și ironie: tatăl alfa, cel beta, cel care pretinde că este informat, precum și mama șefă, cea sfântă și cea precaută. Toți, deși reprezentanți ale unor tipologii diferite, au crescut la fel, într-o lume în care discuțiile despre acest subiect erau interzise și rușinoase, descoperirile lor din copilărie și adolescență fiind redate în spectacol prin flashback-uri care ne arată că „așa nu!”.
„Noi nu am avut astfel de ore, am aflat singuri și am ajuns bine. Ei de ce să aibă nevoie?” este întrebarea pe care și-o pun părinții revoltați. Totuși, oare noțiunile lor sunt sănătoase, sau născute din prejudecăți care lasă urme adânci? Ar mai trebui în prezent să ne sperie homosexualitatea sau să promovăm masculinitatea toxică? Cel mai important, ce și cum putem schimba?
Nu pot să zic că am empatizat foarte mult cu acest spectacol, tocmai pentru că, drept tânără de 19 ani, am înțeles acum mult timp nevoia unei astfel de ore în programa școlară. Totuși, el are un scop persuasiv nobil, bine ilustrat, care ar trebui să atingă în primul rând publicul căruia i-a fost dedicat mesajul, cred eu, generațiile mai în vârstă. Deci, drept exercițiu, luați-vă părinții, bunicii, mătușile, unchii (știți cu toții gluma cu mamă, tată, soră, frate, cățel, purcel) la acest spectacol și pregătiți-vă pentru discuțiile ce vor urma după. Acesta este tipul de conflict intergenerațional care ar trebui să fie îngropat doar când o schimbare spre bine se arată la orizont.
P.S. : Este domnul Bujor o trimitere sau poate un alter ego actual al unui alt învățător blând și preocupat de binele elevilor săi din literatura română, personajul lui Mihail Sadoveanu, domnul Trandafir? Voi ce credeți? Ce idee vă trezește numele ales?
