Pe parcursul studiilor la Facultatea de Teatru, ideea de a construi examene („mini-spectacole” cum le-am putea numi) în spații neconvenționale nu ne este străină. Până acum am văzut scene montate în băi, pe holuri, pe scări, în curte, iar pe parcurs ce bătălia pe săli devine din ce în ce mai mare, deja se apropie de normalitate să te provoci în a inova și a descoperi acustica și adâncimea unui colțișor părăsit al instituției. Deși replica cea mai des auzită ca reacție la aceste condiții este „După ce absolv facultatea, când mă vor pune să fac un spectacol altundeva decât pe o scenă?”, aparent acest fenomen se întâmplă și la case mari: de ceva timp avem musicalul Chicago în Circul Metropolitan.
Foto: Andreea Bichir
Chicago este genul de spectacol la care nimeni nu vine doar din curiozitate sau cu zero așteptări: fiecare om din sală își dorește fie să retrăiască emoția simțită la prima vizionare a filmului lui Rob Marshall, fie pentru că au permanent în playlistul de pe Spotify una-două piese pe care nu și le mai pot scoate din cap. Miza este foarte mare, căci atunci când te joci cu o poveste atât de cunoscută, întotdeauna se va urmări fidelitatea până în cel mai mic detaliu al adaptării, de la cum arată decorul și până la compararea actorilor cu performanța multipremiată atinsă de Renee Zellweger, Catherine Zeta-Jones și Richard Gere. Însă, cred că musicalul de la noi nu dezamăgește și că reușește, în ciuda tuturor dificultăților pe care le presupune un proiect de o asemenea grandoare, să bucure.
Prima problemă pe care o ridică cumpărarea francizei este bariera lingvistică. În general, traducerile din engleza americană (o limbă în care spui multe ajutat de cuvinte puține) în limba română sună, inevitabil, stângaci, incomplet sau, într-un termen prea puțin delicat, prost. Deși am avut cele mai mari emoții în privința adaptării cântecelor, nimeni nu ar putea să nege faptul că acestea au fost impecabil „soluționate”, păstrate fiind în cheia originală și de orchestra live. Totuși, mă vor bântui atât expresia „mă dor nervii”, întrebându-mă deopotrivă ce înseamnă ea în română, dar și care ar putea să fie echivalentul ei din engleză, cât și utilizarea cuvântului „gogonea” în anul 2024, într-un context artistic, ca apelativ pentru o persoană.
Foto: Instagram/irinabucescu
Expresia „a umple scena” este una bine-cunoscută în lumea teatrului, fiind utilizată, de regulă, într-un context pozitiv, care denotă că, prin mijloace puține, ori decorul, ori actorii au fost mai mult decât suficient pentru a nu simți lipsă de nimic. Însă, în acest caz, vorbind despre o arenă imensă de circ, am simțit că spectacolul nu a fost foarte bine adaptat la acest spațiu neconvențional, ales cu precădere din motive practice, financiare. În permanență, scenografia se rezumă doar la câteva scaune și mese care, deși mutate de colo-colo, nu aduc un element spectaculos, iar coregrafiile care ne aduc toată distribuția sub reflectoare, oricât de grandios au fost gândite și executate, tot nu reușesc să utilizeze tot locul disponibil. În plus, copilul din mine și-ar fi dorit ca, dacă tot suntem la circ, să vedem ceva specific, poate mai multe acrobații. De la cele trei roluri principale și până la cele secundare și de ensemble, prestațiile actorilor întrec orice fel de așteptare. Timp de două ore și jumătate cântă (deși mi-ar fi plăcut să-i aud complet, fără să li se închidă lavalierele la momente nepotrivite) și dansează de-și dau sufletul pentru ca spectatorul să simtă că nu lipsește nimic din această poveste. Nici dacă ai căuta cu lupa ceva în interpretările lor, nu ai avea ce să le reproșezi. Neașteptat (căci mereu e mai ușor să critici prin comparație, nu să apreciezi), față de originalul lui Marshall, această adaptare are un mare plus: pune mult mai bine în lumină personajul lui Amos, veșnic uitat sau nesemnificativ, printr-o prezență comică, dar foarte tristă.
Foto: Instagram/missteodoracrisan
Drept mare amatoare de musicaluri (facem concurs de aptitudini nefolositoare? Pot recita în întregime în jur de cinci astfel de producții de pe Broadway fără să le fi văzut vreodată măcar înregistrarea, iar fragmente știu mai multe decât pot număra), nu mi-am dat seama încă dacă în România avem această cultură, dacă publicul larg gustă astfel de spectacole. Deși am crede că acestea ar fi prima opțiune pentru o seară plăcută de weekend, avem tendința (greșită? elitistă?) de a ne dori „teatru cu T mare” și a rămâne indiferenți, chiar reci, în urma unor song-uri și coregrafii. Avem câteva musicaluri bune în țară, dar foarte puține cunoscute sau apreciate, deci vă puteți imagina bucuria mea când am aflat că urmează să avem Broadway acasă, că o faimoasă franciză va putea fi vizionată în București. Poate, poate începe să prindă și la noi și…la cât mai multe!
