Am fost dintotdeauna obișnuiți ca fotbalul să eclipseze majoritatea sporturilor de la noi. Dar România continuă să dea dovadă de performanță și în afara gazonului. Dacă aruncăm o privire la ce se întâmplă pe patinoare, este aproape sigur că atenția ne va fi furată de către sportul cu adrenalină al gheții.
Începuturile hocheiului la noi datează din anul 1910, când a avut loc o încercare de a inaugura acest sport în București, însă nu a reușit să fie dusă până la capăt din lipsă de organizare. Câțiv ani mai târziu la Brașov, tineri emigranți întorși din Canada și Statele Unite au scos din bagaje și sportul învățat peste ocean și au început să îl practice săptămânal, iarna, pe lacul Noua. Nu a durat mult până când acesta a prins popularitate, jucătorii s-au înmulțit iar jocul a evoluat. Concomitent, în acea perioadă s-a format și o echipă de hochei la capitală, cea de la „Tenis Club Român”, unde aveau loc antrenamentele. În următorii ani au avut loc primele campionate, la acea vreme doar între cele două echipe ale Brașovului, Colțea și Brașovia, și cele două echipe venite de la sud, Tenis Club Român A și B. Miercurea Ciuc a început să își dezvolte propria echipă, în urma unui film prezentat la cinematograful orașului despre meciurile de hochei dintre Austria și Canada, care a stârnit un puternic interes în rândul spectatorilor. Pe de-a lungul timpului, multiple echipe de hochei au urmat să se formeze și campionate să fie disputate, astfel încât anul trecut Federația Română de Hochei a împlinit 100 de ani de la înființare.
Hocheiul are o istorie de mai bine de 100 de ani la noi, așadar. Însă ce l-a făcut să treacă testul timpului și să merite interesul acordat? De unde provine pasiunea „încălzită” de gheață? Ce cauzează imprevizibilitatea jocului care ne face mereu doritori de mai mult? Viteza? Precizia? Agresivitatea?
Un joc de hochei garantează toate acestea și mult mai mult. Totul este pe fugă, reprizele sunt 3 la număr, scurte, de câte 20 de minute, fără timp rămas de plictiseală. Fiecare echipă își etalează pe gheață câte 6 jucători, dintre care 1 portar și de obicei 2 fundași și 3 atacanți. Aceștia se mișcă cu o lejeritate remarcabilă pe ringul de gheață, care te lasă uimit de cum reușesc să o facă. Cert este că totul se întâmplă în viteză, nu e loc de nicio secundă de neatenție. Practic, nu ai când să arunci o privire în afara gheții, și vine vremea alegerii: o privire acordată galeriei energice de lângă tine sau captarea traseului pucului către poartă? Viteza medie a unui un puc lovit este de 110-120 km/h, însă există zvonuri, din păcate neverificabile, care spun că un legendar jucător de hochei pe nume Bobby Hull, a reușit să lanseze un puc cu viteza de zbor de peste 190 km/h.
Unul dintre aspectele unice ale hocheiului pe gheață este terenul de joc în sine. Gheața nu este doar un mediu fizic, ci și un element strategic care influențează modul în care se desfășoară jocul. Odată cu fricțiunea crește și nivelul pericolului, însă nu acesta ne stârnește pasiunea și interesul oare? Lejeritatea de care dau dovadă hocheiștii, mișcându-se la viteze greu de atins pe cont propriu pentru majoritatea dintre noi, fără a mai introduce în ecuație atenția divizată asupra manevrării pucului, colaborarea și observarea coechipierilor, urmate de lovitura la poartă. Gradul de accidentare ridicat este neutralizat de „grația” cu care se mișcă echipele, parcă captive unui vals căruia doar un gol îi poate pune stop. Jucătorii sunt însă protejați prin natura echipamentului lor, gândit special să le ofere siguranță împotriva obstacolelor de care ajung să se lovească, fie că e vorba de gheață, mantinelă sau alți jucători. Echipamentul de protecție nu se rezumă doar la cască cu vizieră și grilă în cazul portarilor. La acestea se adaugă și o protecție pentru dinți, cât și o „armură” pentru corp, toate acestea făcând loviturile ceva mai tolerabile.
Mereu pe fugă și urmărit de toți, pucul incită fiecare jucător la a-l avea în posesie. Viteza cu care este „transportat” de-a lungul gheții fură cu ușurință privirile tuturor, ducând la crearea unei antiteze între rapiditatea fiecărui moment și tenacitatea cu care este jucat. Vorbind de un sport cu mare potențial de contact în care viteza este foarte ridicată, este normal ca agresivitatea să facă parte din stilul jocului. Echilibrul necesar pentru navigarea ghetii poate fi pierdut, situații de mare tensiune pot duce la bătăi între jucători, dar până la urmă, nu și pentru asta venim la patinoar? Ca în orice alt sport, vrem să vedem dincolo de spectacolul exersat prin antrenamente. Ne interesează să vedem și momente din culise, neplanificate, tensionate, căci ne amintește că până și cei mai venerați și eroici sportivi, sunt oameni. Până și cei mai disciplinați dintre jucători pot ceda în fața tensiunii și a emoțiilor. Factorul uman e ce ne face să ne apropiem de ei, să relatăm. Căci nu ne uităm la un concept fără cusur care manevrează pucul, ne uităm la o persoană. Nu asta ne face însă să îi îndrăgim mai mult? Faptul că deși excelează prin pregătirea fizică, sunt oameni la fel ca noi.
De cealaltă parte a gheții, tribunele devin o arenă a emoțiilor, fiecare spectator având o strategie de joc de urmat la rândul său: să simtă fiecare trăire de parcă ar fi cel care dictează traseul pucului. Emoțiile sunt trăite la maxim atât de jucători cât și de suporteri, secretul unui meci cât mai antrenant bazându-se pe o galerie de fani energică a cărei misiune este să facă victoriile cu atât mai dulci și înfrângerile mai ușor de suportat. Reacțiile înfocate ale acestora adaugă un supliment de intensitate fiecărui meci.
Oricine va ceda tentației și va vrea să se convingă cu ochii săi de captivitatea jocului are șansa să o facă în cadrul celor două competiții naționale desfășurate la noi în țară, anume Campionatul Național și Cupa României. Talentul echipelor noastre se întinde și în afara granițelor, o parte din ele fiind participante în Erste Liga, o competiție care pune față în față echipe din țara noastră și Ungaria pe parcursul unor meciuri strânse și dinamice în drumul spre victorie.
Momentan există 8 echipe la noi în țară care concurează în cele doua competitii: ACSH Gheorgheni, Corona Brașov, CSM Galați, Háromszéki Ágyúsok, Steaua București, SC Miercurea Ciuc, Sapienta U23 și Sportul Studențesc. Echipele pot fi urmărite cat joacă pe teren propriu cât și în deplasare, împrăștiindu-și pe întreaga hartă a României meciurile. Spectatorii încep să fie din ce în ce mai mulți, deseori în patinoare arhipline, căutând adrenalina pe care sportul o oferă din plin. Dacă ar fi însă să comparăm situația hocheiului la noi în țara cu cea de peste ocean, în țările originare acestui sport, stăm destul de prost. Există cale lungă până să ajungem să fim recunoscuți de către străini pentru acest sport ca și pentru Generatia de Aur.
Hocheiul își „dezgheață” ușor drumul către popularitatea cuvenită, însă, cu toate acestea, încă este un sport subapreciat la noi, și doar unul dintre multele sporturi care așteaptă și merită să fie explorate de publicul larg. Momentan însă hocheiul pe gheață își poate revendica statutul de o simplă notă de subsol în peisajul sportiv al României. Asta nu înseamnă ca nu poate fi savurat de cei doritori. La Brașov, unde echipa locală a ajuns în finala Erste Liga, biletele la patinoar pentru meciurile finale au fost în scurt timp epuizate, așa că la inițiativa clubului, un ecran LED a fost montat în parcul de lângă pentru a se putea bucura de afară și restul fanilor care nu au reușit să prindă un loc înăuntru.
Deci, dacă se vrea, și multă lume ne arată că există dorința, se și poate. Rezultatele și performanța sunt acompaniate de susținere și încurajări din partea oamenilor, care nu dispar nici în cazul unui ocazional eșec, căci echipa o formează și fanii, cei care hrănesc jucătorii cu motivație prin sprijinul și energia lor, și care la rândul lor sunt hrăniți de către jucători cu entuziasm și emoție. Așa se face că de pe o parte și cealaltă a gheții, o trăsătură comună se regăsește în ambele părți: iubirea pentru sport.
