Aseară a avut loc ultimul meci al României din faza preliminariilor EURO 2024 împotriva Elveției. Eram deja calificați. Un ultim meci, cu o oarecare miză, dar totuși nu foarte important. Cu toate acestea, s-a jucat „cu casa închisă”. Un lucru îmbucurător. 50 224 de oameni, printre care și eu, au venit la stadion pentru a sărbători performanța României. Celebrarea a fost destul de „anemică”, iar atmosfera și pasiunea pe care le așteptam nu s-au simțit foarte puternic. Am observat că nu mai știm să ne bucurăm. Nu mai exista simplitatea sentimentului de bucurie în complexitatea zilei de astăzi. Orice performanță, oricât de mare sau mică ar fi, nu este suficientă, iar orice manifestare mai „pasională” este categorisită ca fiind o exagerare, nu ceva sincer. Iată câteva concluzii de la meciul României cu Elveția, scor 1-0.
Tricolorii au reușit calificarea la EURO 2024 în meciul cu Israel, cu o etapă înainte de finalul preliminariilor. O performanță mare, în condițiile în care fotbalul românesc care este cam pe moarte. Asta dacă nu va fi salvat de acești băieți care, înainte de orice, au reușit o performanță. Au fost foarte multe critici la adresa lor înainte de asigurarea locului la EURO, dar în meciul cu Israel și în special în cel cu Elveția au jucat un fotbal bun, care îi putea face pe cârcotași poate să uite răutățile. Acest articol nu este despre performanța uriașă a Tricolorilor. Nu este despre paradele superbe ale lui Horațiu Moldovan, despre sprinturile lui Rațiu sau alunecările lui Drăgușin. Este despre fani. Despre oamenii din tribună care nu își arată recunoștința față de sportivii care le oferă bucurii și care nu oferă încredere unei echipe pentru a o face să evolueze, despre oamenii care spun că era mai bine să nu ne calificăm, că o să ne facem de râs la turneul final.
eri, înainte să plec de acasă spre stadion, îmi aduceam aminte de povești auzite de la oameni mai mari care îmi spuneau că atunci când România avea o performanță remarcabilă la fotbal, oamenii ieșeau în stradă, cântau, petreceau. Mai pe scurt erau bucuroși. Și se și exteriorizau. Am plecat de acasă cu acest gând în minte așteptând să fiu întâmpinat de cântece, claxoane, bucurie la stadion și, dacă rezultatul va fi unul bun la final, un extaz total, o nebunie. Ajuns în perimetrul stadionului nu înțelegeam de ce este liniște pe stradă. Oamenii se mișcau înspre stadion fără să scoată un cuvânt, doar câteva voci de copii se mai auzeau din când în când. După ce am intrat pe stadion, liniștea s-a menținut chiar și după ce jucătorii au ieșit la încălzire. Au fost un pic aplaudați și atât. Nici la intonarea imnului mulți oameni n-au fost foarte vocali. Poate imnul național nu le era cunoscut sau poate nu au simțit nevoia să îl cânte. A fost un moment frumos, cu încărcătură. Și aproape singurul. Într-adevăr au fost oameni care au cântat tot meciul, poate, dar majoritatea fanilor s-au uitat la meci ca la un spectacol de teatru. Un moment care a mai animat puțin atmosfera a fost atunci când a marcat Denis Alibec. Oamenii s-au ridicat, au început să sară, să cânte. 2 minute, cam atât. În schimb, momentul care probabil a încins atmosfera cel mai tare pe Arena Națională a fost când un jucător elvețian a împins un jucător român și au început huiduielile și fluierăturile cu un volum ridicat. La fel și la penalty-ul care nu ne-a fost acordat, aceeași poveste. Emoția negativă ne domină, bucuria că eram în avantaj, nu. La final, după ce am învins sărbătoarea calificării a fost pur și simplu jalnică în comparație cu ce s-a vrut sau s-a crezut că o să fie. La ieșirea din stadion, din nou liniște. Era atât de liniște încât, dacă nu știai ce deznodământ a avut partida, puteai crede că am pierdut. Au mai fost oameni care au încercat să dea „tonul”, inclusiv eu cu prietenii mei, dar nu a ajuns la prea multe urechi.
Cauzele acestei întâmplări rămân necunoscute, dar oamenii care au comentat pe social-media m-au convins că lipsa de entuziasm vine din minimizarea performanței pe care am realizat-o. Sau poate pentru că era o seară de marți…
În orice caz, un meci frumos, cu o atmosferă care lasă de dorit (asta ca să fiu și eu în ton cu nemulțumiții) și sper ca până la vara să găsim acel sentiment de bucurie pe care, din păcate, acum se pare că l-am pierdut.
