Foto: Screenshot | IMDB

După ce dau un mare tun în Chicago furând bani de la două clanuri mafiote rivale, gemenii Smokestack se întorc în provincie să organizeze un ultim bairam pe opulență maximă cu lăutari, femei și băutură înainte să fie copleșiți de forțe care îi depășesc. Sigur nu sunt români?

Cam asta e prima jumătate a filmului Sinners, unde Michael B. Jordan joacă pentru a 5-a oară în cariera sa rolul principal într-un proiect de Ryan Coogler. Ca să fie treaba mai interesantă, joacă ambii gemeni mafioți, ca Tom Hardy în Legend.

Dar filmul Sinners e paradoxal și mai mult, și mai puțin decât Legend. E mai puțin pentru că Tom Hardy e pur și simplu în altă ligă la jucat orice, inclusiv gemeni. Dar e mai mult decât Legend – care a fost un film puțin peste average – întrucât aduce un twist genului period drama gangster flick. Twist-ul e ca are același pacing și același plot ca From Dusk Till Dawn al lui Tarantino. Prima jumătate e un slow burner crime iar de la mijloc trece abrupt într-un fuckfest cu vampiri. Decorul mexican și coloana sonoră chicano rock sunt înlocuite aici de plantațiile din Mississipi și Delta blues.

Se observă un mozaic de influențe diferite, oare filmul mai împrumută și de altundeva?

Foto: Screenshot | IMDB

Da, de la filmul fraților Coen O Brother, Where Art Thou?. Sigur, frații Coen nu au monopol pe esteticul sudului american de la 1900. Influențele vin din alte părți. Mai precis, religia și muzica – elemente principal în ambele filme, mitologie și fenomene supranaturale, legenda lui Robert Johnson și explorarea temei rasiale, toate în contextul Mississipi-ului interbelic. Poate Sinners nu a împrumutat în mod conștient de la frații Coen, dar fără dubiu a mers pe un drum pavat de capodopera lor de acum 25 de ani.

Sinners face și o referință minoră la The Thing al lui John Carpenter. E vorba de scena testului cu usturoi. Nu spun mai mult. wink wink

Cum a bubuit filmul așa tare?

Foto: Screenshot | IMDB

Cel mai bun mod în care aș putea descrie Sinners este o shaorma autentică cu de toate. Pentru că deși nu e întocmai un fast-food film, nu e nici fillet mignon cu trufe de 3 stele Michelin. Dar de-aia ne place shaorma, nu? Pentru că e o amestecătură cu granițe vag definite și mult loc liber pentru imaginația și gusturile fiecăruia.

Fix la fel e filmul ăsta. Și nu exagerez când spun cu de toate. Acțiunea sare dintr-un gen în altul când te aștepți mai puțin, combinând foarte organic o mulțime de motive, elemente și tehnici de cinematografie care îi justifică – pe bună dreptate – popularitatea. Vorbim de o poveste cu mafie, vampiri și vrăjitorie, toate amplificate prin sunetul metalic și nefiltrat Delta blues. Rețeta succesului. Coloana sonoră compusă de Ludwig Göransson l-ar fi uns pe suflet pe Ennio Morricone. 

Regizorul Ryan Coogler părea în același range cu Spike Lee și Jordan Peele. Niște regizori nișați care fac filme despre african-americani pentru african-americani. Dar filmul ăsta iese cu mult din tipar și Coogler a demonstrat că poate mai mult. Pentru că deși e un film despre rasism, Sinners transcende și ne arată că magia muzicii nu ține cont de culoarea pielii.

Multe review-uri descriu sinopsisul în cel mai superficial mod posibil: Doi frați de culoare deschid un local și sunt întâmpinați de niște vampiri albi care vor să le exploateze cultura pentru interese spirituale. Absolut eronat. 

Putea să fie un clișeu în care vampirii sunt o alegorie pentru rasism. Dar a spart aștepările și a făcut ceva mult mai bun. Pentru că vampirul Remmick, antagonistul principal, e o reprezentare subtilă a chinurilor populației irlandeze din America – un numitor comun cu populația afro-americană. El există pentru a fi pus în antiteză cu tânărul Sammy care aspiră să facă artă din identitatea culturală fără frica prejudecățlor rasiale. 

Am menționat mai devreme legenda lui Robert Johnson, un cântăreț de culoare din Misssissipi care a făcut pact cu Papa Legba, o divinitate din religia Vodou – intermediar între lumea spiritelor și lumea celor vii. Albii, în ignoranța lor tipică, au spus că a făcut pact cu Diavolul în schimbul faimei. Ideea e că Robert Johnson, care aparent nu era în stare să lege două note la chitară, a dispărut din lume, apoi s-a întors cel mai bun chitarist, a reinventat Delta blues și imediat a murit subit, fiind primul membru al sinistrului 27 Club. 

Ce face filmul cu acest mit?

I cut a stout blackthorn, for to banish ghosts and goblins…

Foto: Screenshot | IMDB

Sammy e versiunea din film a lui Robert Johnson, iar conflictul său este între blues – identitatea culturii sale și Biserică – o identitate impusă culturii sale. 

Iar Sinners expune acest conflict prin două scene absolut incredibile puse în oglindă. 

Prima e cu Sammy care cântă așa bine încât prezentul se unește cu viitorul iar raportul de aspect se schimbă din Ultra Panavision în IMAX. Totul se întâmplă într-un singur cadru lung de două minute și jumătate care ilustrează ce poate face muzica. E o scenă vibrantă, efervescentă, spirituală și are inclusiv o tipă care face twerk. Pe cât de random e totul, pe atăt de bine transmite ideea principală și culminează cu un incendiu în care energia momentului ascende într-un tot cosmic. Știu că sună pompos dar fix asta se întâmplă. E probabil cel mai bun long shot din cinema de la Pride and Prejudice încoace. 

În scena din antiteză, Remmick, înconjurat acum de vampiri execută propriul moment muzical cântând și dansând o piesă tradițional irlandeză. Toți vampirii sunt într-o fervoare și îl acompaniază într-un moment tribal ce pare să fie o combinație dintre un video de muzică drill și Lords of the Dance. Dacă scena lui Sammy e dionisiacă, încărcată de lumini și sclipiri din viitor, momentul lui Remmick e orfeic, acustic și mistic unde singura lumină e cea din ochii vampirilor. 

Povestea a reușit să facă toate chestiile astea în două ore și un pic. Sigur ceva nu e ok.

Un film perfect?

Foto: Screenshot | IMDB

Ne aflăm la jumătatea lui 2025 și Sinners e deja considerat filmul anului. Nu pentru  că ar fi un film de 10. Clar nu e. Dar e un film care a dat peste nas industriei de la Hollywood prin bugetul redus, scenariul original și curajul lui Coogler de a fi experimental. E genul de capodoperă care mai mult ca sigur o să dea un reset cultural în cinematografie, pentru că a înțeles dorințele audienței. 

E o vorbă – cărțile sunt scrise din cărți. Implicit, toată arta e făcută din artă, iar Coogler a știut să fure ca un artist. Din păcate a încercat la final să împace și capra și varza, iar asta s-a văzut. Poate dacă explica mai bine anumite reguli din mythos-ul filmului – spre exemplu de ce știu noii vampiri dintr-o dată să cânte așa bine – filmul ar fi fost mai bine pus la punct. Dar Ryan Coogler e un regizor tinerel și are timp să se perfecționeze. Personal, mi-ar plăcea un spin-off cu nativi americani care vânează vampiri, dar știu că nu o să se întâmple.

Dacă ți-a plăcut Sinners și citești mai mult decât recenzii, îți recomand cu entuziasm cartea Fevre Dream a lui George R.R. Martin, aproape identică în context. E probabil cea mai bună operă a lui care nu e Game of Thrones.