Publicat: [wpdts format=”j.n.Y” start=”post-created”]

Ții minte când erai mic și ascultai melodii la calculator, iar pe ecran apăreau tot felul de artificii și curbe colorate? Acelea ar fi cea mai antică formă a unui visualiser, adică un videoclip care acompaniază o melodie. Visualiserurile au apărut undeva pe la sfârșitul anilor ’70 și s-au dezvoltat odată cu jocurile video. 

În anii ’90, music visualisation (vizualizarea muzicală) s-a dezvoltat ca să acompanieze audițiile muzicale de pe calculatoare. Puneai o melodie și un software dedicat crea pe loc modelele colorate care apăreau pe ecran. În prezent, visualiserurilor lansate de artiști sau făcute de fani le lipsește componenta de efemeritate: oricând te-ai uita la vreunul, conținutul lui rămâne același. 

Și atunci, prin ce se deosebește un visualiser de un videoclip? Principala diferență ține de natura conținutului. Visualiserul e adesea repetitiv și nu are vreun fir narativ evident. Într-un videoclip, avem de-a face cu personaje, cu o intrigă și un deznodământ. Într-un visualiser, acțiunea curge și este la latitudinea privitorului (care e și ascultător) să interpreteze imaginile care îi sunt prezentate. Uneori, diferența este mult mai subiectivă: mulți fani își numesc creațiile visualiseruri pentru că simt termenul ca fiind ceva diferit și nou. 

Să ne întoarcem la artificiile de pe calculator. Pe toți ne fascinau poate mai mult decât melodiile în sine. Scopul unui visualiser este să-ți dea ceva atractiv asupra căruia să-ți concentrezi ochii, cât timp urechile și creierul tău își văd de treaba lor. Așa, ca să nu te plictisești, artiștii pun culori și luminițe care îți activează instinctele primare pe care le aveai când erai mic și voiai să vezi când exact o să se întâlnească cele două unde colorate care erau pe ecran în timp ce tu ascultai „Sună periculos” de la A.S.I.A. 

Primul visualiser pe care l-am văzut pe Youtube a fost pentru albumul WLFGRL, de la Machine Girl. WLFGRL este un album de breakcore (în termeni simpli, e tehno), care transpune în muzică experiența de vârcolac. E brutal, maniac, și îți dă senzația că nimic din ce auzi nu-i din lumea noastră. Visualiserul e format din secvențe de anime-uri (animații japoneze) și filme de categoria B (dacă categoria A e Hollywood-ul, categoria B e… ce rămâne pe lângă), slashers (filme horror care depind de factorul de șoc dat de violența fizică) și all that’s in between. Te doare deja capul de la prea mulți termeni noi? Treaba visualiserului ăsta e fix să te șocheze și să te tragă în lumea lui haotică. 

Înainte să văd visualiserul (care este făcut de un fan, apropo), îmi imaginam albumul ca fiind liniar: povestea titularei Wolfgirl, fata lup. Cum a ajuns așa, ce-o fi în sufletul ei, și cum poate să-și astâmpăre impulsurile homicide. După visualiser, mi-am dat seama că albumul nu e neapărat despre un singur personaj, și că nu e doar despre licantropie (care e convingerea că, de fapt, ești un animal în corp de om). Puteam să-l privesc și trunchiat, de la piesă la piesă. Fiecare conținea propriul univers. Ceea ce era super interesant era că dacă le puneam împreună, găseam un înțeles nou al întregului album: disocierea oricărei persoane în fața unui eveniment traumatic.

Știu că poate WLFGRL a fost o recomandare mai greu de digerat, așa că următorul visualiser pe care ți-l propun este pe un mix de future funk. Future funk s-a născut atunci când o minte luminată a combinat melodii japoneze din anii ’80 cu ritmuri săltărețe de funk. Fiind un gen care se bazează pe o așa-numită „reciclare muzicală”, clipurile care acompaniază muzica trebuie musai să-ți instituie și ele un sentiment puternic de nostalgie. Cel mai frecvent, creatorii de visualiseruri pe future funk folosesc GIF-uri din seriale anime mai vechi, care se repetă la nesfârșit. Atmosfera creată este a unei stări de bine infinite, în care viața e roz. Și tocmai de aceea e atât de contrastant cum fix scenele repetate îți inspiră ideea unei lumi greu de pătruns, unde câte o școlăriță din Sailor Moon îți zâmbește din spatele unui buchet de trandafiri.

Ultimul visualiser pe care ți-l voi recomanda e cel pentru albumul Impossible à prononcer al celor de la Pomplamoose. Un clip pe Youtube de 30 de minute și 39 de secunde, în care o tipă stă într-o bucătărie și încearcă să construiască de la zero fie un lansator de rachete, fie pune la punct un sistem vintage de telecomunicații cu… ființe din galaxii prea îndepărtate de-a noastră, probabil. Te las pe tine să descoperi.

Impossible à prononcer se încadrează în pop-ul francez de toate zilele, cu ritmuri inspirate de jazz. De aceea, stilul retro merge mănușă cu întregul concept estetic al clipului. Pentru mine, dacă albumul ar fi o singură culoare, ar fi un maro deschis, chiar culoarea principală a pereților bucătăriei.  

Visualiserurile sunt întruchiparea digitală a unei stări de spirit. Reprezintă imersiunea totală în lumea muzicii pe care o ascultăm. Pentru mine, sunt un pic deasupra music-video-urilor, pentru că mă stimulează să creez oricâte povești vreau, pe baza unei singure bucăți de material. Înseamnă libertate de interpretare, și mai înseamnă și video-uri cool pe care le pot lăsa să ruleze în fundal oricât vreau, fără să mă plictisesc de ceea ce-mi pot oferi. 

Teo Poșta are 21 de ani și locuiește în București. Studiază la Științe Politice, dar cochetează și cu designul vestimentar. Singurele vicii pe care le are sunt energizantele și guma de mestecat. 

Alexandra are 21 de ani, este din Slobozia și este studentă în anul II la grafica la UNArte.

Editor text: Teodorina Constantin
Editor ilustrație: Paul Mureșan

Textul a fost realizat în cadrul proiectului „Gen, revistă”, sprijinit de Institutul Francez din România. Revista este un proiect al Forum Apulum, o asociație civică din Alba Iulia, creată cu scopul de a forma noi generații de cetățeni informați și implicați, puși pe schimbat lumea în bine.

Dacă vreți ca acest proiect să continue și tinerii să scrie, să deseneze și să fotografieze subiecte cu și despre ei, ne puteți sprijini printr-una dintre metodele de aici.