The Bones (Los Huesos) este animația care a câștigat Premiul pentru cel mai bun scurtmetraj în cadrul Festivalului de Film de la Veneția în 2021. În cele 14 minute cât ține filmul, Cristobal León și Joaquín Cociña creează un stop-motion (tras pe film de 16 mm) care se raportează la un trecut văzut în manieră macabră și care se vrea o salvare a moștenirii feudale din Chile. Pe scurt, animația prezintă un dans al oaselor, un ritual al unei fete care aduce în jocul ei două corpuri umane de funcționari pe care le manevrează ludic.
Există o particularitate care te poate surprinde și mai mult: rămășițele umane ce apar în film sunt reale. E o poezie vizuală în care pianul și vioara pregătesc cadre alb-negru detaliate, în care poți înțelege ce-i aia liniște de veci, împăcare, armonizare; în care arta nu mai e o copie a realității, ci o parte din ea: palpabilă, veridică, incontestabilă. Toată animația reprezintă tranziție, transformare, dar nu regenerare, iar singurul personaj încă uman nu pare totuși însuflețit. Oasele își spun povestea, își fac propriul spectacol.
Când a început filmul, mi-am dat seama că acesta pretinde a nu fi cu totul realizat în 2021, ci găsit în timpul restaurării Nuevo Museo de Santiago, NUMU, datând din 1901. Originile lui sunt încă incerte și pare a fi prima animație scurtă făcută vreodată. Ce sentiment straniu pentru un om din prezent! M-am gândit că așa ar arăta un film dacă ar fi regizat de Edgar Allan Poe. Are în el grotesc, macabru, o ciudățenie voită, înfățișată în scene alb-negru și muzică de pian.
E vechi și nou în același timp. Te cuprinde și te separă în bucăți, te amestecă cu praf, țărână și apoi te scutură ca să îți scoată în evidență câte un picior sau câte o mână sau poate craniul, oasele. Nu are replici, doar detalii de început și sfârșit și poate pe alocuri m-am întrebat ce semnificație au anumite gesturi pe care nu le-aș fi descifrat. Dar e un film pe care trebuie să îl vezi. Mai ales în contextul actual, în care îți dai seama că viețile umane sunt niște marionete în fața unui păpușar. Că, mai întâi de toate, suntem carne și oase cu care alții se pot juca după bunul plac. Nu e un film care să-ți aducă un zâmbet pe față, dar în maniera sa, sigur îți va trezi niște întrebări.
Filmul poate fi găsit pe Mubi.
Andra Brînză are 22 de ani și a terminat Litere la Brașov. Iubește cuvintele bine alese, pisicile, căsuțele frumoase, filmul și copiii. În timpul liber face plimbări lungi și se confruntă cu începutul vieții de adult.
Editor text: Alexandru Ciocan
Textul a fost realizat în cadrul proiectului „Gen, revistă”, sprijinit de Institutul Francez din România. Revista este un proiect al Forum Apulum, o asociație civică din Alba Iulia, creată cu scopul de a forma noi generații de cetățeni informați și implicați, puși pe schimbat lumea în bine.
Dacă vreți ca acest proiect să continue și tinerii să scrie, să deseneze și să fotografieze subiecte cu și despre ei, ne puteți sprijini printr-una dintre metodele de aici.
