Ce se poate întâmpla dacă ceri recomandări de albume muzicale de la cinci oameni foarte diferiți? Fie o să te alegi cu o listă super organizată, ceea ce este foarte, foarte puțin probabil, fie cu un haos… creativ.

Noi credem că suntem undeva pe la mijloc. Am gândit topul ăsta ca să te conducem de la albume live, până la albume de studio la care trebuie să ai batiste pe aproape sau soundtrack-uri punk de jocuri video. Fără alte adaosuri, îți prezentăm cinci albume musai de ascultat. 

Recomandarea lui Bogdan – Roseland NYC Live, Portishead

După mine, aspectul care face albumele live extrem de interesante este că îți arată, pe lângă talentul muzical brut al artiștilor, și un pic din perspectiva lor asupra a ce ar trebui să fie un concert și de ce sunt importante. Trupe ca Dropkick Murphys vor să dea oamenilor piesele exact ca pe album, poate puțin mai energice, pentru a încuraja lumea să se distreze. La polul opus, Bob Dylan își cântă piesele de fiecare dată altfel, făcând din fiecare concert o experiență unică. Undeva între cele două extreme stau Portishead cu al lor „Roseland NYC Live”, unde virtuozitatea individuală este lăsată să strălucească în mici sclipiri de geniu peste hituri precum „Glory Box”, „Only You” sau „Roads”.

„Roseland NYC” combină cele mai memorabile melodii de pe primele lor două albume într-o manieră pe cât de elegantă, pe atât de inventivă. Ambianța sălii de spectacol și prezența orchestrei oferă o profunzime impresionantă aranjamentelor, lăsând astfel momentele emoționale să lovească și mai tare. Scratch-urile lui Geoff Barrow și interpretarea extrem de convingătoare a vocalistei Beth Gibbons sunt puse în valoare de o instrumentație precisă și inspirată, punctată de momente de improvizație care și-ar fi găsit la fel de bine locul și în contextul albumelor. 

Sunetul sumbru și atmosferic al trip-hop-ului pe care trupa l-a popularizat ia proporții gigantice în cele șaizeci de minute de prestații hipnotice, care rămân probabil punctul culminant al carierei britanicilor.

Recomandarea lui Tifani – 21, Adele


Mulți critici din domeniul muzicii cred că albumul „21” a fost inspirat de fostul iubitul anonim al lui Adele. De altfel, albumul este câștigătorul mai multori premii importante, printre care premiul American Music, Billboard și Grammy. Cum bărbatul încă nu a fost descoperit, mulți fani, paparazzi și scriitori mai încearcă să speculeze cine ar fi acesta. Oricine ar fi bărbatul misterios, Adele l-a iertat, dar i-a și adresat cuvinte dureroase.

Multe dintre piesele acestui album au fost scrise împreună cu Ryan Tedder. „Turning Tables”, spre exemplu, este o interpretare muzicală extrem de exactă a relației dintre Adele și fostul iubit. Tedder venise cu ideea piesei fără să-și dea seama că are legătură cu ea, iar Adele a interpretat piesa la superlativ, într-un ton de baladă pop. Cântecele „Someone Like You” și „Don’t You Remember” au fost unele dintre puținele piese în care Adele l-a abordat mai degrabă rugător decât acuzator. Iar „Set Fire to the Rain” este un imn pentru publicul larg, dovadă fiind intesitatea și sentimentele de tip „totul sau nimic” transmise prin cântec – „It was dark and I was over/Until you kissed my lips and you saved me”.

„21” este plin de cântece colosale, elegante și strălucitoare, care se îndoaie, dar nu se rup niciodată sub greutatea vocii puternice a lui Adele. Voce care sună ca Amy Winehouse într-o sinteză perfectă cu muzica de operă, Adele spunând că datorează 90% din cariera ei acesteia.  

Ascultarea întregului album dintr-o singură suflare și analizarea lui se poate simți un pic epuizantă. Greutatea tuturor acestor melodii prăbușite una peste alta îți lasă o amprentă poate prea puțin cunoscută ție. Tocmai de aceea ar trebui să asculți albumul, datorită sentimentelor puternice care reverberează din fiecare vers și a așteptării care nu va lua niciodată sfârșit.

Recomandarea Carolinei – To Be Kind, Swans


Dacă ai chef de un bassline interesant și o grămadă de alte instrumente pe care în mod normal nu ți le-ai imagina împreună, Swans este pentru tine. Tensionat și ciudat de captivant, albumul „To Be Kind” este definiția unei ciorbe de genuri muzicale, care pornește de la un rock experimental plin de groove-uri și influențe din toate colțurile muzicii. În orice caz, ieșit din tipare.

„To Be Kind” poate fi descris ca fiind dovada vie a expansiunii muzicale a trupei Swans, care încă din anii ‘80 își reinventează stilul constant. Deși auzind primele piese te-ai gândi că ai dat de un album relativ calm în comparație cu lansările precedente, odată ce te afunzi în instrumentalele întortocheate, îți dai seama că te afli într-un labirint muzical. Versurile cântate aproape ca o rugăciune, într-un mod hipnotic, plutesc pe sunetele distincte ale celor zece piese și te atrag cu totul într-un album ce depășește granițele timpului. Fiecare piesă te cuprinde, la început, într-o linie melodică plăcută, care urmează gradual să-și dezlănțuie încordarea reprimată prin sunetele aleatorii – într-un mod oarecum reconfortant și eliberator. Apare o unitate remarcabilă în haosul propriu și caracteristic fiecărei melodii.

Totuși, cuvintele nu se pot compara cu farmecul brut și agresiv al acestui album. Așa că, recomand să asculți „To Be Kind” în loc de amețeala aia dubioasă de după o țigară pe stomacul gol, sau în locul spiralei de gânduri de la 3 dimineața care nu-ți dă pace… sau oricând simți tu că e momentul, căci merită.

Recomandarea lui Dragoș – The Pod, Ween


Știi senzația pe care o primești când ești răcit, obosit, însetat și abia lucid la ora 3 dimineața? Când nu îți dai seama exact cât din ce te înconjoară este adevărat și cât doar îți imaginezi? Aceasta este senzația pe care o redă „The Pod”, albumul trupei Ween din 1991. Înregistrat pe casete 4-track cu niște instrumente ieftine și producție primitivă, albumul este o experiență complet unică pe care nu a reușit să o copieze vreodată nicio altă trupă.

Chiar dacă albumul se poate simți des ca o colecție aleatorie de stiluri și genuri care nu se potrivesc în ansamblu, trăsătura ce leagă toate piesele între ele este acel sunet tulburat și înăbușit al instrumentelor. Motivele lirice ale albumului – vagi și misterioase, la fel ca și coperta albumului – abordează subiecte precum mononucleoza, sendvișuri cu parizer, ou și cașcaval, diverse substanțe halucinogene de proastă calitate și un armăsar supranatural. 

Eclectismul albumui dă la suprafață impresia unei analize satirice. Dar pe cât progresează lista pieselor, cu atât mai clar devine faptul că proiectul este în primul rând un tribut marilor zeități rock ale trecutului. Fie piesa „Dr. Rock”, o parodie Queen, sau „Pork Roll Egg and Cheese”, o piesă pierdută Beatles, „Demon Sweat”, o baladă siropoasă de Phil Collins, fie poate chiar „Pollo Asado”, o interacțiune cotidiană înregistrată la casa de marcat a unui restaurant fast-food mexican. Albumul nu își pierde vreodată identitatea ireverențioasă și haotică.

Recomandarea lui Teo – Hylics 2 OST, Chuck Salamone & Mason Lindroth

„Hylics 2” este un RPG suprarealist, creat de Mason Lindroth, cu muzică compusă tot de el, în colaborare cu Chuck Salamone. Ca să-ți ofer un pic de context, un RPG, roleplay game, este un joc în care îți asumi complet identitatea și acțiunile protagonistului sau ale altor personaje. În cazul acestei serii tu, în rolul lui Wayne, trebuie să-ți strângi gașca ca să-l învingeți împreună pe regele lunii, Gibby.

Dacă povestea îți sună deja ciudat rău, stai să ajungem la muzică. Soundtrack-ul este un prog rock deosebit de atmosferic, care stă în picioare chiar dacă nu ai încercat jocul. Albumul începe cu „Title”, un track dominat de un riff nevrotic de chitară. Următoarele melodii îți descriu puțin din lumea în care își duc veacul personajele: atenție, aviz fanilor lui Mac deMarco, o să dați peste ceva foarte fain.

„Victory” este un track pe care l-am redescoperit la ultima ascultare a soundtrack-ului, făcută special pentru această recomandare. Și mă bucur că mi-a sărit în ochi. În ciuda numelui, este o mini-melodie melancolică de 48 de secunde. Chitara este, ca de obicei, prezentă, dar de data asta te pune pe gânduri dacă tot efortul tău de a te bate cu creaturi ca să ajungi la un rege de neatins n-a fost cumva în zadar…

Știu, ăsta-i un review de album, dar nu mă pot abține să nu-ți zic și despre viața de apoi din Hylics. Atunci când mori, ajungi în afterlife, dar prin intermediul unor cristale, te poți întoarce de unde ai plecat. Cam așa sună și „Afterlife”, track-ul de la jumătatea albumului: sunete care se întorc și rostogolesc la nesfârșit, dar care, spre deosebire de tine, sunt obligate să rămână în propriul purgatoriu.

Tu ce-ai face dacă ai avea destinul de a-l distruge pe Gibby? Sper că, orice ai alege să iei cu tine, o să ai și soundtrack-ul ăsta pe undeva. Și, înainte să te las, track-ul meu favorit e „Fancy Meat Computer”, un fel mai pompos de-a zice creier. 

Știm, nu te-ai fi așteptat vreodată să citești un top muzical care să aibă atât soundtrack-ul unui RPG suprarealist și un album de la Adele în el. Dar după atâtea recomandări care mai de care, credem că vei avea ce să asculți o bună bucată de timp de acum încolo.

Editor Text: Anna Aroș

Textul a fost realizat în cadrul proiectului „Gen, revistă”, sprijinit de Institutul Francez din România. Revista este un proiect al Forum Apulum, o asociație civică din Alba Iulia, creată cu scopul de a forma noi generații de cetățeni informați și implicați, puși pe schimbat lumea în bine.

Dacă vreți ca acest proiect să continue și tinerii să scrie, să deseneze și să fotografieze subiecte cu și despre ei, ne puteți sprijini printr-una dintre metodele de aici.