Stilul muzical calypso, din insulele ce azi formează Republica Trinidad și Tobago, spune povestea oamenilor care, prin talent și ambiție, reușesc să-și depășească condiția.

Genul prinde formă pe plantațiile de zahăr ale insulei Trinidad la sfârșitul secolului XVII — cum sclavii africani nu erau lăsați să vorbească între ei, muzica era singura cale prin care comunicau. Practic, așa își turnau între ei supărările față de stăpâni, fără ca aceștia să-i înțeleagă. Odată cu dezrobirea lor de la 1834, calypso și-a legat existența de carnavalul din Trinidad, combinând muzicile tradiționale ale sclavilor cu instrumentele și energia specifică orchestrelor de carnaval pe care francezii le trimiteau în colonii.

Calypso a început ca o formă de comunicare pentru sclavi, iar această funcție s-a păstrat mult după perioada sclaviei. Solistul se numea griot (mai târziu, calypsonian), iar acesta îndeplinea funcția dublă de entertainer și canal de știri ambulant. De obicei, cântecele erau structurate sub formă de „apel și răspuns” (aveți aici un exemplu), în care, după fiecare vers al solistului, ceilalți cântăreți cântau un scurt refren.

Versurile puteau fi despre sărăcie și tristețea asociată, dar și despre relații internaționale (puteți auzi aici o piesă despre cum oamenii din Barbados sunt acuzați că ar fi hoți și mincinoși) sau despre cât de incredibil de mișto e noul lor lider și cât de mult se bucură de el (echivalentul de peste mări și țări al tradiției românești a manelelor electorale).

E un gen muzical adânc înrădăcinat în realitățile sociale ale vremii, fiind în fruntea efortului de a promova libertatea de expresie. Cenzura era o problemă semnificativă pentru calypsonienii de la începutul secolului XX, așa că puține cântece de protest ne mai rămân și astăzi. Multe au fost arse sau aruncate în ocean de către poliție.

Faimosul solist Attila the Hun a ajuns în 1951 să se adreseze direct consiliului legislativ (o comisie care avea rolul de a-l sfătui pe guvernatorul britanic cu privire la nevoile coloniei), după ce o piesă de-a sa împotriva cenzurii a fost cenzurată. Cu timpul, popularitatea genului i-a determinat pe liderii vremii să slăbească controlul asupra înregistrărilor.

Propun să ascultăm ce e calypso mai exact, luând ca exemplu chiar prima înregistrare pe care o mai avem astăzi. Percuția era asigurată în mare parte de sonoritățile suave ale unor containere sau tigăi de metal ce serveau drept tobe (aparent, după Al Doilea Război Mondial, Trinidadul a rămas cu o cantitate considerabilă de cilindri metalici și cu o industrie muzicală prosperă, aveți aici un videoclip care să vă convingă de meritele instrumentului). Secțiunea ritmică mai includea și instrumente puțin mai familiare cum ar fi tamburine, maracas sau bongos. Planând angelic deasupra este, de obicei, o secțiune de alămuri, adică de trompete, tromboane, tube și orice alte instrumente de suflat al căror nume începea cu litera „t” mai aveau prin curte.

Calypso e muzică făcută pentru dans… cu poliritmuri, adică are în același timp două sau mai multe ritmuri distincte. Ca să înțelegeți mai bine, majoritatea muzicii populare folosește un metru de 4/4, adică de patru bătăi într-o măsură. Asta s-ar traduce ca o bătaie accentuată urmată de trei neaccentuate:

O altă semnătură de timp foarte populară este de ¾, adică cea cu trei bătăi într-o măsură. Este tipul de metru folosit în valsuri și, pentru a-l recunoaște, e ușor să numeri cu voce tare bătăile în timp ce asculți. Dacă e în ¾, ar trebui să se potrivească cu o numărătoare de tip „un-doi-trei, un-doi-trei”:

De cele mai multe ori, întâlnim cele două exemple separat, dar sunt și cazuri comune în muzica tradițională (inclusiv în cea românească) când ambele sunt folosite în același timp. Dacă luăm, deci, cele două exemple și le punem împreună, ajungem la ceea ce se numește poliritm:

Știu, e greu să-ți imaginezi cum ar putea dansa cineva pe un astfel de ritm, dar în contextul muzicii tradiționale poate funcționa foarte bine. Cu cât s-a îndepărtat de originile sale la carnavalul din Trinidad, calypso a folosit tot mai puțin poliritmuri. Cu toate acestea, există încă piese foarte populare care folosesc această structură, cum e acest clasic al lui Lord Melody.

Succesul comercial vine în vest de la Harry Belafonte, un cântăreț american de origine jamaicană, care a lansat perioada de aur a calypso-ului în anii ’50 – ’60. Mă rog, perioadă de aur ultracomercializată, în care s-a simplificat destul de mult sunetul, pierzându-și astfel pe drum nuanțele și identitatea. Nu veți vedea la Belafonte vreun instrument improvizat sau vreo configurație ritmică imposibil de complicată, dar omul a creat hiturile incontestabile ale genului, pe care oricine ar trebui să le știe. Banana Boat Song (Day-O) este probabil cel mai cunoscut cântec asociat mișcării calypso din toate timpurile. De la ritmul infecțios la structura ce încurajează publicul să cânte împreună cu muzicienii despre greutățile vieții de zi cu zi ale omului muncitor, piesa este o versiune de calypso pe care întreaga lume o poate înțelege și aprecia.

Succesul s-a transpus și în câteva filme bazate pe viața oamenilor de culoare din insulele din Caraibe, Belafonte având încă o piesă bună pentru unul dintre ele, Island in the Sun din 1959. Intrarea în mainstream a genului nu i-a ridicat în vreun fel pe artiștii nativi din Trinidad, iar perioada de maximă popularitate nu a durat mai mult de două decenii. Înapoi în Caraibe, Lord Shorty continua să experimenteze în spiritul oral și multicultural al calypso-ului, cu un sunet simplificat, cu instrumente moderne, dar cu sufletul unde trebuie. Soca (de la „Soul of Calypso”) este exact denumirea pe care acesta o alege pentru noul gen muzical, care reprezintă unica direcție pe care calypso o va lua în anii ’70.

Odată cu anii ’80, calypso iese încet, dar sigur, din mințile și căștile oamenilor, însă trăiește prin generațiile întregi de muzicieni pe care i-a influențat. De la reggae la muzică pop, când ceva sună a Caraibe, probabil e influențat de calypso. De altfel, Disney s-a asigurat prin soundtrack-ul din The Little Mermaid că mereu vom asocia viața exotică de peste oceane (sau mă rog, de sub ele) cu un vechi gen muzical din Trinidad și Tobago.

? Dacă vrei să încerci calypso, ți-am pregătit un playlist cu 10 melodii cu care poți începe.

? Dacă ți-a plăcut playlistul, uite cinci albume esențiale:

Bogdan Vidrașcu, bucureștean de 21 de ani, este student la Facultatea de Sociologie și Asistență Socială a Universității din București.

Sebastian Ștefan are 23 de ani, studiază la Universitatea de Arte şi Design din Cluj-Napoca la Facultatea de Arte Plastice și este din Cluj-Napoca

Editor text: Teodorina Constantin

Textul a fost realizat în cadrul proiectului „Gen, revistă”, sprijinit de Institutul Francez din România. Revista este un proiect al Forum Apulum, o asociație civică din Alba Iulia, creată cu scopul de a forma noi generații de cetățeni informați și implicați, puși pe schimbat lumea în bine.

Dacă vreți ca acest proiect să continue și tinerii să scrie, să deseneze și să fotografieze subiecte cu și despre ei, ne puteți sprijini printr-una dintre metodele de aici.