(iar Jonathan Franzen a scris o carte despre asta)

Știi reclama la Jet2Holiday, cu piesa aia cu Darling hold my haaand, și cu familiile de 4 membri care merg în vacanță, la un preț redus cu 50 de lire? Aia de a fost toată vara sound pe TikTok (pentru vacanțe eșuate sau experiențe traumatizante, ploaia de la Electric Castle, la tine mă uit)? Ok, întoarce reclama pe dos (versiunea oficială, cea de pe Youtube) și obții exact vibe-ul din Corecții, de Jonathan Franzen. Parce que…parce que…

Nothing beats more empathy or terror than venitul acasă de Sărbători, de Paște sau de Crăciun. Și chiar acum, poți economisi toate secretele pe care le ai, per person. Pusă la comun peste sarmale, drob, pască, that’s a lot of trauma for a family of five!

Ca să înțelegem impactul cultural al acestei cărți, trebuie să ne uităm puțin la calendar. Corecții a fost lansată cu mai puțin de două săptămâni înainte de 9/11 (atentatele de la Turnurile Gemene). Și s-a vândut teribil de bine, inclusiv într-un septembrie 2001 apocaliptic. Pe lângă toate astea, Franzen a ajuns rapid subiect de bârfă – a refuzat să participe la clubul de carte al lui Oprah Winfrey, ceva de neconceput la acea vreme. Corecții fost, realmente, o evadare din lumea (sau libertatea/siguranța) care se prăbușea live. Pentru că, sincer, subiectul era și este, inclusiv la momentul prezent, foarte incitant și real, recognoscibil: familia disfuncțională. Și, pe bune, o dată ce te apuci de ea, n-o mai poți lăsa din mână, și consider asta un sentiment universal valabil.

Choose your fighter: Meet The Lamberts

Romanul se deschide cu o zi obișnuită din viața lui Enid și Alfred Lambert, ăi bătrâni, boomeri în habitatul lor natural din Midwestul american, care se pregătesc cu greu să plece… într-o croazieră. 

Enid este o bătrână foarte influențabilă, care are o obsesie stupidă pentru Crăciun. De la figurine kitsch sculptate în Viena și până la spiritul sărbătorilor, în sine, ea vrea perfecțiune. Crescută strict în canoanele anilor ‘30-’40, s-a căsătorit cu Alfred dintr-un motiv simplu: arăta bine. A devenit casnică, a făcut 3 copii (acum adulți). Iar prietenele ei sunt definiția pentru prea esticul radio șanț, reinterpretat de această dată fără batic și fără băncuța din fața porții. 

Pe tot parcursul mariajului de jumătate de secol, o simțim pe Enid ca într-o colivie pe care încearcă să și-o facă frumoasă, căci ăsta este singurul scop, adică Enid nu visează, nu are ambiții, universul propriu este limitat, claustrat, (ca și gândirea ei, de altfel) și aproape inundat de părerile din Saint Jude. 

La polul opus stă Alfred, care, își petrece cea mai mare parte a timpului afundat în fotoliul de piele. Fost inginer de drumuri, a ajuns la vârsta de 80 de ani și are Parkinson. Oricum nu e de parcă s-ar fi bucurat vreodată de viață. Filosofia lui se bazează pe citate din Schopenhauer. Un trist. Într-un fel își dorește independență. Stă cu orele în laboratorul său obscur de la subsol. 

Premisa care declanșează totul? Enid vrea o reuniune de familie tocmai de Crăciun. Teoretic, ultimul Crăciun în casa părintească (care sub nicio formă nu se vindeeee) de la Saint Jude.

Gary (the teachers pet), băiatul cel mare, care în copilărie reușește să împlinească fanteziile maică-sii. Cu toate astea, trecut de patruzeci de ani, e bancher , care, din exterior bifează tabloul perfect. Are o soție frumoasă, un job foarte bine plătit, trei copii, însă repetă fidel patternul lui taică su, își dă seama că este depresiv, încearcă să nu  recunoască. Pentru că dacă ar recunoaște ar însemna că se lasă doborât în fața soției sale, Caroline.

Chip (ratatul), așa cum este numit deloc subtil într-unul dintre capitole. Mijlociul. Alege o carieră intelectuală și devine profesor de literatură la un colegiu privat și elitist din Colorado. Dar, cum autosabotajul este probă olimpică în familia Lambert, este dat afară (nu dăm spoilere despre motiv, însă menționăm că este ceva care îi poate îngroapă definitiv cariera) Rămas fără job, fără identitate și per total fără validarea mediului academic, plănuiește o răzbunare. Dar, înainte de asta, se reinventează. Pleacă la New York, unde își redefinește stilul, poartă haine de piele și își dă găuri în urechi. Iar prin răzbunare înțelegem că începe să scrie un scenariu de film dubios, intitulat Purpura Academică. Și pentru că un eșec dublu nu este suficient, când și visul newyorkez se risipește, pleacă out of nowhere in Lituania post-sovietică, unde face fraudă online și hackereală de nivel preistoric pentru un oligarh local.

Denise (the golden child) fata cea mai mică, un chef excepțional (așa spun ziarele), capabilă să conducă bucătăria fancy de la  Generator. În ciuda succesului profesional, viața ei amoroasă este un dezastru pe care încearcă să îl ascundă sub preș. Are un istoric amoros axat exclusiv pe bărbați mult mai în vârstă decât ea, pe lista cărora se găsește inclusiv fostul ei soț. 

Pe deasupra, i se spune constant că nu  prea ok să fie singură, și că ar fi bine să-și găsească pe cineva (cât încă este tânără, the girlie is in her early 30s). Și, eventual, acel cineva să nu fie însurat – fix ceea ce bănuiește Enid. I se menționează constant povestea tragică a  unei cunoștințe, Norma, pe post de avertisment sumbru despre cum poți ajunge singură și ratată.

Cum gestionează Denise această anxietate? SE REFUGIAZĂ ÎN MUNCĂ. Ajungând la ture inumane de 17 ore pe zi, printre tigăi și fel și fel de preparate, doar ca să nu fie nevoită să fie singură cu propriile gânduri. Iar când vine vorba de autosabotaj, Denise este the final boss.  And at the end we find out that she is not actually fully attracted to men (vorbim de autosabotaj, normal că se combină cu soția șefului, adică investitorul restaurantului).

Dar ce înseamnă, de fapt, corecții?

Gary încearcă să-și corecteze depresia mimând familia perfectă. Chip încearcă să-și corecteze eșecul academic printr-un scenariu ridicol. Denise încearcă să-și corecteze identitatea prin overtime la restaurant. Enid încearcă să-și corecteze 50 de ani de mariaj nefericit printr-un ultim Crăciun ,,perfect”.

Este, în esență, încercarea disperată de a repara, sau mai bine spus de a îmbunătăți la nivel de fațadă viețile disfuncționale, decăderea morală, ca și cum fiecare personaj are un plan gata să eșueze, construit strict pentru a epata în fața altora. Și, practic,titlul nu se referă doar la prăbușirea pieței financiare la începutul anilor 2000, ci la prăbușirea tuturor acestor iluzii personale.

Iar Saint Jude ar putea să fie orice oraș de provincie din prezent. Cu small-town drama. Cu mulți oameni pe care îi știi, cu bârfe, cu de toate.

Pentru că, la finalul zilei, toți ne întoarcem în St. Jude-ul nostru, încercând să ne ,,corectăm” cu forța fix înainte de a ne așeza, din nou, la masă cu neamurile.