Păi, ce, vrei să mori de foame?

Despre facultăți fără viitor, pâine cu gem și descurajări.

Text de Arianna Suduc
Ilustrație de Maria Mălcică

Găsești mai multe episoade aici.

Am vrut ani mulți să merg la Drept. Nu neapărat pentru că simțeam vreo atracție aparte față de domeniul ăsta, ci pentru că ai mei îmi spuneau că mi se potrivește, iar profesorii de la școală la fel. Îmi place să vorbesc cu oamenii și să le înțeleg intențiile. Vorbesc mult. Mereu mi-au zis ai mei că am stofă de avocat, c-aș putea convinge pe oricine. Nu știu dacă eram cu adevărat convingătoare; cred că mai degrabă eram curioasă. Aveam explicații pentru tot și cercetam mult înainte de a spune ceva. Dorința mea de a afla multe, combinată cu volubilitatea din relațiile cu ceilalți, i-au făcut să creadă că mi se potrivește. 

Apoi au început să-mi spună că mi-ar sta bine psiholog, ba chiar că nu m-ar vedea având altă meserie. „Și o să câștigi și o grămadă de bani”, că doar asta contează. Și eu am început să cred. Cu vreo săptămână înainte de admitere însă, le-am spus tuturor că o să merg la Jurnalism, pentru că eu asta vreau. Am avut un declic după ce profesoara de română mi-a lăudat un text, spunând că-i place mult ce scriu. Și mi-am dat seama că și mie îmi place ce scriu. Că îmi place să scriu. 

Am scris ani de zile recenzii de carte pentru un site literar, iar apoi am început să scriu despre evenimente culturale. Mi-am dat seama că nu m-ar deranja să fac asta toată viața. Ba mai mult: mi-am dat seama că ar fi singurul lucru pe care nu m-ar deranja să îl fac toată viața.  Și toți mi-au zis că o să mor de foame.  Mie și celorlalți.
Mai mult de 150.000 de tineri din țară studiază într-o facultate considerată „fără viitor”. Unii dintre ei au ajuns acolo ca să își urmeze visurile și mulți s-au și certat cu cei apropiați pentru că au ales un domeniu din care, în România, „se moare de foame”. În 2018, aproape jumătate din totalul studenților urmau o facultate umanistă. În 2020, cifrele sunt, probabil, altele. Dar percepția celorlalți a rămas aceeași.

Prin situații asemănătoare au trecut și prietenii mei, care voiau să meargă (sau au mers) la facultăți considerate fără viitor la noi în țară, fie că vorbim de Litere, Teatru sau Arte. Unii dintre ei nu au ținut cont de sfaturile celor din jur și și-au urmat visul. Iar pentru alții, expresia „o să mori de foame” a avut un așa impact încât au renunțat la visul lor, urmându-l, poate, pe al altora. Am vorbit cu câțiva dintre ei despre ce a însemnat experiența unei facultăți fără viitor și de ce au ales (sau nu) drumul acesta, în ciuda tuturor remarcilor primite, nu neapărat cerute.

 

Dacă nu e bătut în cuie ce o să faci după ce termini,
nu e de viitor.

Alexandra, studentă la Litere, e unul dintre oamenii care au auzit replica asta, dar crede că ar fi mai fericită dacă ar face ce-i place, chiar dacă ar mânca pâine cu gem. „Oricum, cred că aș fi mult mai fericită mâncând pâine cu gem în timp ce lucrez la o carte, decât să-mi blestem zilele într-o corporaţie, doar ca să găsesc caviar în frigider la sfârșitul zilei. Caviarul, oricum, e nașpa.”

Pe Alexandra am cunoscut-o într-un 2018 incert, la o școală de vară din Cluj. Pe atunci încă nu știam ce drum o să urmez, dintre Psihologie și Drept. Jurnalismul încă nu era în peisaj și toată lumea mă presa că sunt indecisă. Alexandra știa încă de pe-atunci că vrea să dea la Litere. Am fost colege de cameră și m-a fascinat sclipirea din ochii ei când vorbea despre facultatea asta, despre cuvinte și cărți. Atunci am început să fiu fascinată de oamenii care își arată opțiunile fără teama de a fi judecați, categorie de oameni în care, pe vremea aceea, nu mă încadram. Un an mai târziu, când Facebook m-a anunțat că Alexandra Lipară started school at Faculty of Letters, am știut că e unde trebuie.

De fiecare dată când le spunea celor din jur că urmează să aplice la specializarea „Literatură universală și comparată”, urma binecunoscutul „și ce ieși de acolo?”. O întristează cel mai tare faptul că nimeni nu a întrebat vreodată ce o să studieze sau în ce constă programul în sine, ci meseria pe care o să o aibă după finalizarea facultății. Iar când le spui oamenilor că „nu e bătut în cuie”, îți spun direct că nu e de viitor. De ce să nu faci ASE sau măcar limbi străine?

Nesiguranța viitorului o bântuie uneori, dar e un risc pe care și-l asumă. Alexandra vrea să fie redactor de carte sau jurnalist cultural, iar mamei ei i-a luat mult să accepte că nu va da la Drept sau Medicină. Pentru Alexandra e clar că, orice drum urmezi, trebuie să sacrifici ceva; fie mergi la o facultate serioasă, de unde ieși cu un job stabil, dar renunți la pasiune, ori alegi pasiunea și te trezești întrebându-te ce o să faci peste 10 ani. Ea se consideră egoistă pentru că a mers pe cea de-a doua variantă. Oricum, cui îi place caviarul?

 

Ești unde trebuie să fii.

Ștefana doar ce a intrat în clasa a XII-a și are emoții. Face teatru de mică. Vestea că va da la Teatru, nu la Medicină, nu a fost șocantă pentru ai ei. Ea se numără printre norocoși.

Împărțim același oraș, așa că am văzut-o jucând de mai multe ori, iar prestația ei e mereu definită de emoție. Pe scenă, nu e Ștefana zâmbitoare pe care-o știu: e Ștefana mama rea, e Ștefana liceana rebelă, e Ștefana care trebuie să fie.

Totul a început în școală, când a avut rolul principal în trupa de teatru a liceului. S-a ocupat și de decor, și de logistică, și de regie. Atunci și-a dat seama că teatrul nu e doar despre actorie, dar a știut că vrea să facă ceva ce are legătură cu teatrul. Când își repetă replicile, tatăl ei zâmbește și îi spune că e unde trebuie să fie. Are și ea nesiguranțe și frici. Îi e frică să nu fie acceptată, îi e frică de probele de admitere, îi e frică de interviu. Dar are încredere în pasiune.

Ștefana crede că actoria presupune să îți dai voie în mod conștient să fii vulnerabil. Să îți dai frâu liber tuturor fricilor, tuturor lucrurilor care nu îți plac la tine, să te transpui, pentru câteva ore, în ceva transparent. Deși sunt și oameni care o descurajează, nu vrea să se abată de la drumul ei. Pentru că știe că, dacă vrei să faci performanță, e greu peste tot.

„Nu înțeleg de ce facultățile astea, de Teatru, Litere și așa mai departe, sunt văzute ca fiind fără viitor. Să o luăm logic: în carantina asta ce am făcut cu toții? Nu cumva ne-am uitat la filme și am citit? Nu am ascultat muzică?”. Ștefana ia în calcul toate scenariile. Iar dacă nu intră la facultatea de teatru, știe sigur că o să încerce până o să îi iasă. „Pentru că știu că nu e o toană. După atâția ani în care nu am renunțat la visul ăsta, știu sigur că nu e o toană.”

 

Dacă îți oferă un rezultat imediat, e de viitor.

Tavi e masterand la Teatru în București și spune că e nebun de teatru. Când i-a zis mamei lui că va merge pe drumul ăsta și după terminarea liceului, nu s-a bucurat din prima. Diriginta lui îi spunea că o să moară de foame, dar ce îl macină cel mai tare e că oamenii nu știu ce se află în spatele teatrului.

Pentru Tavi, momentul în care e pe scenă înseamnă crearea unui alt om. Trebuie să îl înțelegi pe cel pe care-l interpretezi, dar trebuie să te înțelegi, înainte de asta, pe tine. Oamenii nu știu că trebuie să fii și contabil part-time când ești actor. Pentru că trebuie să îți plătești singur taxele, dacă ești actor independent, eventual să îți înființezi și un PFA. Cu toate astea, pentru el nu a existat niciodată o variantă de back-up, pentru că pasiunea pentru teatru e prea mare ca să facă și altceva. Și i s-a spus că o să moară de foame, dar nu a renunțat. Tavi crede că în artă nu vezi rezultatul imediat, de aceea facultățile umaniste sunt stigmatizate la noi. Alte domenii îți oferă un confort rapid, pe când în teatru asta nu e posibil; oamenii vânează rezultatul imediat, stabilitatea rapidă pe care ți-o oferă alte domenii.

„Nu e vorba doar despre a fi pe scenă. Oamenii văd vedete la TV sau actorii mari din comunism și se gândesc că totul începe și se termină cu ei. Trebuie să facem proiecte pentru ei, pentru comunitățile mici, că realitatea nu e Bucureștiul sau Clujul. Mentalitățile se schimbă din comunitățile mici, și noi trebuie să mergem înspre ei. Apropo: ultima dată m-am întâlnit cu fosta dirigă când venise la o piesă în care am jucat.”

 

Ce te-nvață acolo, să vorbești?

Ecaterina s-a dus la o facultate de comunicare, iar cei din jur i-au tăiat elanul de la început. Apropiații nu înțelegeau de ce traversează munții și merge la peste 400 km distanță, ca să studieze comunicare. Cu cine să comunice? Ce te-nvață la o facultate de comunicare, să vorbești? Apropiații ei au decis încă de la naștere că se va face doctoriță – „asta meserie serioasă” – iar alte argumente împotriva unei facultăți de comunicare nu erau.

Nu a ținut cont de părerile celor din jur și și-a văzut de drumul ei, pentru că îi place să scrie și să vorbească în fața oamenilor. După începerea facultății, cei din jur au continuat descurajările. „După primul an am vrut să renunț. Eram, în continuare, descurajată continuu de cei apropiați, iar oamenii noi pe care îi cunoșteam aveau reacții destul de negative când aflau ce studiez. Eram în anul I, iar cunoscuții în cauză (adică băieți cu care ieșeam la date-uri, ca s-o spun franc) erau preponderent de la UTCN, Medicină, Informatică… oameni pentru care orice în afară de domeniul lor era o glumă.”

A alungat gândul de a renunța la facultate, pentru că nu renunți la ce-ți place doar pentru că nu le place altora. Nu mult timp mai târziu, a fost acceptată pe un post de social media junior într-o companie. „Am învățat, cred, să nu mai bag în seamă pe toată lumea, să fiu mai selectivă cu atenția mea. Mi s-a spus că nu voi avea niciun viitor cu o facultate de comunicare, dar prezentul e de altă părere. Și mă bucur că nu am renunțat.”

 

Nu e peste tot la fel.

Paula studiază film și producție TV în Irlanda, iar experiența ei cu facultatea fără viitor a fost cel puțin diferită față de cele ale prietenilor noștri care fac teatru în țară. Paula nu a aplicat la un liceu de artă cât a fost în țară tocmai pentru că s-a izbit de un „nu ai ce face cu liceul ăla”, venit chiar de la mama ei. Prietenii au susținut-o de la bun început, pentru că știau că ăsta trebuie să fie drumul ei, dar alții o credeau nebună. Dar toți nebunii iubesc*, iar Paula iubește producția de film.

În Irlanda, mentalitatea în ceea ce privește facultățile de artă e cel puțin diferită, acolo nu există facultăți fără viitor. Accentul cade mult pe practică, iar studenții ies din facultate cu un portofoliu cât se poate de reușit. Sunt mult mai multe oportunități de practică pentru studenți, iar profesorii vin adesea cu oportunități noi, în domeniul lor. Au de ales între mai multe internship-uri nu doar în domeniul filmului, ci și în media, ca să învețe cât mai multe.

„Oamenii sunt foarte deschiși când e vorba de artă, și-au dat seama că e o verigă importantă în societate și e promovată mult mai mult. Sunt mai conștienți de faptul că și arta e un soi de terapie. Avem mereu o bară de susținere, avem mereu la cine să apelăm în cazul în care ne blocăm. Aici oamenii sunt cumva mai deschiși când vine vorba de artă, oarecum simt că ei au realizat cât de importantă e pentru noi și e promovată mult mai mult. Nu zic că e neapărat ușor să îți găsești un job stabil pe ceva legat de artă, până la urmă și aici se face extraordinar de mult freelancing, însă se simte diferența.”

 

La finalul zilei, nu există doar cei care au ales matematica, medicina ori chimia. Suntem și noi, ceilalți, pe lângă. Încercăm să ne facem loc în societate. Dăm din coate sau din stilouri.

Pe studenții de la facultățile umaniste îi leagă multe lucruri. În principal, faptul că primesc păreri pe care nu le cer. Dar și faptul că simt nevoia să-și justifice alegerile astfel încât judecata celorlalți să fie ceva mai blândă.

E greu să fii artist într-o Românie în care încă nu există teatre în toate orașele. În Alexandria nu e niciun teatru. La fel și în Alba Iulia. E greu să fii scriitor într-o țară în care cititul nu e neapărat cel mai cunoscut hobby. Anul trecut, Eurostat a anunțat că 93% dintre români nu cumpără nicio carte pe an. E greu să fii comunicator într-o țară în care managerul poate fi și social media manager, și comunicator, și copywriter și toate cele.

Dar să privim lucrurile dintr-o altă perspectivă: doar pentru că există ceva mai puțini oameni care au probleme cu pielea înseamnă că n-ar mai trebui să existe medici dermatologi? Sau doar pentru că mașinile sunt din ce în ce mai performante și se strică mai puțin, n-ar trebui să existe mecanici? Drumul pe care îl alege fiecare e despre el în primul rând, apoi despre cei care beneficiază de „serviciile” sale. Da, e greu să joci o piesă de teatru cu cinci oameni în sală. Dar dacă acei cinci oameni le-au povestit și altora și au plecat din sală zâmbind (sau plângând, depinde de caz), ți-ai îndeplinit scopul.

Mergeți la teatru. Citiți autori contemporani. Și fiți acolo pentru prietenii voștri care studiază artele, teatrul, literele sau la orice altă facultate „din care mori de foame”. Nu sunt acolo pentru că nu le place matematica, să știți. Și, în final, cu atâția oameni care studiază pe băncile facultăților de Litere, Teatru, Filosofie, Jurnalism, mai există oare facultăți fără viitor? De ce atribute e definit viitorul? Pentru că suntem diferiți. Dar pe toți ne mână pasiunea. Pentru unii viitorul e roz dacă cardurile bancare sunt pline, și asta e în regulă. Pentru mine și cei cu care am vorbit, viitorul e roz dacă facem ce ne place. Și asta e în regulă. Că ne place și pâinea cu gem.

*referință la piesa trupei Firma, „Doar nebunii iubesc”

Arianna Suduc are 20 de ani și e din Piatra Neamț. E studentă la Facultatea de Științe Politice, Administrative și ale Comunicării din Cluj-Napoca, specializarea Jurnalism.

Maria Mălcică are 22 de ani și e studentă la Facultatea de Filosofie a Universității din București.

Editor text: Nicoleta Rădăcină.

Textul și ilustrațiile au fost realizate în cadrul proiectului „Gen, revistă”, sprijinit de Institutul Francez din România. Revista este un proiect al Forum Apulum, o asociație civică din Alba Iulia, creată cu scopul de a forma noi generații de cetățeni informați și implicați, puși pe schimbat lumea în bine.
Dacă vreți ca acest proiect să continue și tinerii să scrie, să deseneze și să fotografieze subiecte cu și despre ei, ne puteți sprijini printr-una dintre metodele de aici.

Distribuie articolul: