Sursă foto: Nicu Cherciu, Teatrul Național Cluj-Napoca

Trigger warning: textul de față include subiecte precum violență de gen, abuz sexual, trafic de persoane, hărțuire stradală.  

Dacă ești ca mine, nu te uiți peste descrierile sau sinopsisurile filmelor, cărților sau spectacolelor, ci vrei să le experimentezi direct, fără vreo informare în prealabil, tocmai pentru a observa detaliile fără biasuri. Niște context ajută, dar prefer să mă feresc de spoilers, în general. 

Despre spectacolul de teatru „Nu mai ține linia ocupată” nu citisem multe, doar un paragraf: „Ce poate să facă arta teatrului în zilele noastre? (…) Să arunce o privire în viitor și să ne arate capătul tunelului, pentru ca noi, fie că suntem actori sau spectatori, să putem alege ce fel de Oameni vrem să fim.” (Ștefana Pop-Curșeu). Aș fi vrut să fi citit mai multe, totuși, pentru că piesa are un impact emoțional semnificativ. Nu cred că am asistat, în public, la un moment artistic care să mă facă să bocesc din primele minute.

„Nu mai ține linia ocupată” de Alexandra Felseghi și în regia Adinei Lazăr, pus în scenă la Teatrul Național Cluj-Napoca pentru prima dată pe 18 decembrie 2021, este un spectacol de teatru absolut sfâșietor despre un subiect atât de familiar și de prezent în societatea românească: violența de gen și ramnificările ei.

Sursă foto: Nicu Cherciu, Teatrul Național Cluj-Napoca

Am avut ocazia de a asista recent la spectacol și am plâns la unison cu restul sălii. Extrem de tulburător, expune momente grafice a două povești: o fată dispărută, ale căror oseminte sunt găsite de către Poliția Română; o minoră însărcinată, groomed prin metoda lover boy, care ajunge la un adăpost pentru victimele violenței domestice după ce este agresată de către partenerul său, traficant de persoane. Cazurile se intersectează: unul ajunge să fie foarte televizat, în timp ce celălalt e o realitate dură pe care media tinde să o ignore – ceea ce ne face și pe noi, implicit, să ne-o scoatem din minte. În mod evident, acestea sunt inspirate și concepute după asemănarea faptelor care se întâmplă cert în România sau care au avut loc deja.

În cazul dispariției adolescentei din piesă, toate pistele la care polițistul ajunge sunt înfundate. Concluzia mafiei locale, a cărei activitate este mascată printr-o companie de taxi, este că fata ar fi putut ajunge oriunde: în țară, în Albania, în Anglia, sau chiar în butoiul cu praf găsit în curtea suspectului principal. Pentru că, în esență, dezvăluirea de către oamenii „din sistem” a celor implicați ar însemna deconspirarea unei întregi rețele de trafic, inimaginabil de întinsă și de puternică, iar acest lucru nu este posibil. Oglindind crimele de la Caracal din 2019, ale Alexandrei Măceșanu și Luizei Melencu, răpite, sechestrate, violate și omorâte de Gheorghe Dincă, amploarea exactă a cazului nu a fost cunoscută în prima parte. Exista o rețea de crimă organizată? Au fost cazuri izolate, sau au existat și alte victime? Dincă a fost condamnat definitiv la 30 de ani de închisoare pentru omucidere și trafic de persoane.

Sursă foto: Nicu Cherciu, Teatrul Național Cluj-Napoca

În spectacol, vedem anumite momente-cheie. Incompetența poliției e subliniată de multe ori prin ipocrizia activității sale, lipsa intervenției într-un timp util, chiar și după apeluri telefonice la 112 care ar fi putut (și ar fi trebuit) localizate. Acest lucru este o rememorare a celor 19 ore, timpul cuprins între semnalarea poliției de către victima Alexandra Măceșanu, și intervenția propriu-zisă a poliției în casa lui Dincă. Timpul care se scurge este evidențiat printr-un cronometru pe scenă, derulat pe parcursul actului. Pe lângă acestea, polițistul e pus în poziția în care se milogește pentru informații și piste posibile chiar de la cei implicați sau legați de traficul de persoane, de la făptașii în libertate. 

„De ce nu ne credeți, de ce n-ascultați?”

Da, este un scenariu artistic, ficțional, demn de filme horror. Dar expunerea unui posibil adevăr, integral, inspirat din realitatea la relativ câțiva pași distanță de noi, pe parcursul unei piese fără pauză, este greu de îndurat. Ca spectator, asiști în plină neputință la o paletă de abuzuri extreme și la gânduri înfricoșătoare în etapele suferinței și acceptării realității unei relații abuzive. Îi vezi pe părinții fetei dispărute agățându-se de fiecare fărâmă de speranță că fiica lor trăiește și că o vor revedea într-o zi.

Sursă foto: Nicu Cherciu, Teatrul Național Cluj-Napoca

De ce i s-a spus victimei unui viol „nu mai ține linia ocupată”? De ce nu a fost crezută? De ce nu a intervenit poliția mai repede? Există vreun grad de eficiență în Poliția Română? 

Acum câteva luni scriam despre siguranță, un ideal imposibil de atins într-o lume dominată de violență, abuzuri la tot pasul, în toate mediile, vegheate de niște autorități care stau de-o parte și nu intervin. Am cuprins o serie de statistici esențiale care justifică, explică și oferă o imagine de ansamblu asupra lipsei sentimentului de siguranță în rândul persoanelor de gen feminin. Pe scurt, aproape 300 de cazuri de violență domestică sunt înregistrate zilnic, 1 din 3 acuzați încalcă ordinul de protecție, doar 5% din brățările pentru agresori sunt folosite, iar 88 de femei sunt ucise anual, în medie, în România.

Aveam 12 ani și mă dădeam cu rolele când un individ mi-a spus că sunt „bună”, și să îl sun când împlinesc 18 ani. Mă plimbam cu prietenele mele în generală când am văzut un bărbat masturbându-se într-un spațiu public și am fugit toate. În stația aglomerată de bus, anul trecut, un domn amețit a început să zbiere fără motiv la mine și la prietena mea. În ianuarie eram într-o cafenea din gară când un domn de vârsta bunicului meu m-a abordat, insistând că mă cunoaște și că vrea să îmi ofere o cafea. Zilele trecute mergeam cu pas alert către culcușul meu sigur când m-a lovit din nou frica, având un individ cu acțiuni imprevizibile în spatele meu.

De abuzuri dai la tot pasul. Chiar avem o istorie nedelimitată geografic de abuzuri care au fost normalizate și ignorate, tocmai pentru că sunt atât de dezgustătoare, rușinoase și de traumatice, în încercarea de distanțare și de minimizare a impactului lor. Ți se spune „asta este, învață-te să te protejezi” sau ți se face un victim blaming de tipul: e vina ta că tu te plimbi seara pe stradă; e vina ta că mergi singură la un eveniment; e vina ta că porți rochie la 32 de grade; e vina ta că exiști ca femeie, până la urmă, într-o lume construită în jurul bărbaților. Asculți și faci ce îți spun: nu mai ieși neînsoțită, nu mai asculți muzică la căști pe stradă (un moment de neatenție e necesar pentru ceva urât); îți întorci ritualic privirea pentru a te asigura că nu ai niciun pericol în jur – dacă ai, grăbești pasul, suni un prieten, sau te îneci în neputință și frică. Îți iei spray cu piper la tine, mergi la cursuri de autoapărare, nu mai ieși noaptea pe stradă. După, cineva te hărțuiește în plină zi pe stradă, așa că decizi să nu mai ieși neînsoțită. Frica se infiltrează în fiecare aspect al vieții tale și siguranța ta ajunge să depindă de cineva.

Sursă foto: Nicu Cherciu, Teatrul Național Cluj-Napoca

Cum îți poți trăi viața dacă e dominată de frică, dacă ești chiar tu subjugată fricii? De ce trebuie, ca victimă a unor abuzuri și hărțuiri numeroase, să îți iei toate măsurile de precauție și prevenție, în timp ce ei circulă liber, fără griji, fără a fi trași la răspundere? Și să nu uităm că abuzatorii sunt printre noi, de toate vârstele și în toate mediile, poate chiar în grupuri apropiate de prieteni. Încrederea ți-e compromisă.

Unora ne e mai greu sau mai ușor să trăim aceste lucruri. Nu ele trebuie comentate sau criticate, ci realitatea unei violențe sistemice, generaționale, supervizată de autorități și înrădăcinată în cultura patriarhală.

Sursă foto: Nicu Cherciu, Teatrul Național Cluj-Napoca

„Nu mai ține linia ocupată” nu este doar un spectacol artistic, ci și un comentariu sever al unei realități șocante și revoltătoare. Reprezentarea unor forme multiple de violență împotriva femeilor este terifiantă, mai ales pentru că ne este familiară – fie că am trăit, văzut, auzit sau citit aceste lucruri. Această punere în scenă cruntă, vizuală și sonoră a unor scenarii care reproduc violența din viața reală în prezența tăcută a publicului e o experiență colectivă greu de uitat.