Text de Iselin-Luisa Huluba
Ilustrații de Alexandra Moț
Publicat: 15.12.2020

 

Nu am prea multe amintiri dinainte de vârsta de 14 ani. Tot ce țin minte este că în perioada aceea mama mi-a propus să mă mut în Grecia cu ea și am acceptat. Părea o premisă bună să încep viața de la zero; nimeni nu mă știa, deci nimeni nu mă putea judeca; cel puțin așa credeam.

Până să ajung să mă mut, locuiam în București și duceam o viață destul de plictisitoare. Școala nu îmi oferea nimic palpitant la nivel academic, iar colegii nu îmi prindeau atenția în vreun fel. Mă simțeam mai în largul meu înconjurată de prietenii mamei sau mătușii mele mai mari cu opt ani decât în jurul colegilor de la școală. Cu toate că luam note foarte bune, nu eram fascinată în mod special de nimic din ceea ce studiam; ce-i drept nici profesorii nu depuneau mari eforturi să îmi captiveze atenția. Preferam să citesc despre viețile artiștilor moderni decât să aprofundez ce se preda la școală. Eram fascinată de stilul de viață excentric și personalitatea explozivă a lui Salvador Dalí. Mi se părea impresionant cum artiști precum Modigliani au avut destulă încredere în arta lor încât să nu se lase influențați de critici. Mă foloseam de poveștile lor ca exemple de urmat în dezvoltarea personalității mele.

În timp ce îmi trăiam viața monotonă de elevă la un gimnaziu din Berceni, mama se vedea de ceva timp cu un bărbat din Grecia care studiase medicina în România. Ea obișnuia să călătorească în micul oraș Ptolemaida să îl vadă, iar eu rămâneam cu cele două mătuși, bunica și prietena apropiată a mamei, care devenise parte din familie. Tatăl meu biologic nu a fost niciodată parte din familie având în vedere că el și mama s-au despărțit înainte să mă nasc. Nu am fost prea curioasă să aflu cine este tatăl meu pentru că nu am simțit niciodată că îmi lipsește prezența unui membru al familiei. 

Momentul în care mama s-a decis să înceapă o familie cu acest bărbat a fost atunci când s-au mutat în Salonic. Pe el îl văzusem de câteva ori până să mi se propună să locuiesc cu el. Cu toate acestea, preferam să mă duc spre necunoscut decât să mă mulțumesc cu un loc în care nu simțeam că mă dezvolt la nivelul la care îmi doream.

ilustratie articol iselin

Am ajuns în Salonic în septembrie, pe când încă era cald. Drumul de la aeroport spre casă era destul de scurt. Locuiam pe un deal într-un cartier nou, liniștit, de unde puteai să vezi marea și munții. Nu am avut prea mult timp să mă familiarizez cu cartierul sau cu orașul având în vedere faptul că în câteva zile urma să încep școala. Așadar, primul weekend l-am petrecut aflând de unde se cumpără bilete de autobuz și cum se ajunge în centrul orașului unde urma să încep clasa a VIII-a. Nu înțelegeam numele stațiilor de autobuz așa că mi-am creat singură repere după care îmi dădeam seama unde trebuie să cobor; înainte de stația de lângă școală mă uitam după un magazin roșu, iar la întoarcere după o biserică din cărămizi albe.

Nu știam deloc limba greacă, așa că mama nu a putut să mă înscrie la o școală de stat. Singura școală în engleză era mult prea departe și mult prea scumpă. Singura opțiune pe care o aveam era să fiu înscrisă la Școala Generală Interculturală”. Aici, elevii erau în mare parte fie imigranți din țări precum Armenia, Georgia sau Albania, fie refugiați din Siria, Afganistan sau Pakistan. În prima zi de școală am observat cum elevii își creaseră singuri  granițe între ei prin faptul că stăteau în grupuri de copii provenind din aceeași țară cu ei. Grup de români nu exista și, sinceră să fiu, nici nu voiam să existe, în condițiile în care scopul meu era să mă integrez în țara în care mă aflam. Clasa era formată din elevi mai mari decât mine, toți vorbitori de limba greacă, fiecare venit din altă țară.

La prima oră îmi amintesc că am fost singura care s-a ridicat în picioare când a intrat profesorul în clasă; mi-am dat seama atunci că dinamica este cu mult diferită față de cea din România. A început să predea iar eu, evident, nu înțelegeam un cuvânt. Spre fericirea mea, nu am fost nevoită să încerc să scriu pentru că profesorul începuse să înșire cifre pe tablă, moment în care am înțeles că sunt la ora de matematică. Cu toate că nu înțelegeam ce se predă, știam cum se rezolvă fiecare problemă. După această primă oră care a mers mai bine decât mă așteptam, ziua a trecut pe lângă mine iar gândul meu era doar la momentul în care mă puteam duce acasă.

Nu știam de unde să apuc situația dar eram sigură că nu aveam de gând să mai fiu copilul acela introvertit fără prieteni. Îmi doream să-mi construiesc o personalitate cu totul diferită față de cea din România. Aveam de gând să cunosc cât mai multă lume și să văd tot ce avea de arătat această cultură și acest oraș. M-am împrietenit cu câțiva elevi care înțelegeau engleză și vorbeau greacă, și astfel am început să-mi petrec ziua alături de ei, învățând limba și orașul din mers (la propriu și la figurat). În același timp, profesorii erau răbdători cu mine și își luau din timp după ore să-mi explice în limba engleză ce se preda în clasă.

Pe cât de repede se îmbunătățeau lucrurile în afara casei, pe atât de repede se înrăutățeau înăuntrul ei. După cununia civilă dintre mama și soțul ei – la care eu nu am ținut să particip, fiind la școală – casa a început să devină din ce în ce mai zgomotoasă și mai aglomerată de stres și presiuni. Soțul mamei mele – pe scurt, tata – avea mereu ceva de comentat sau de pus la punct. Cheile de la casă nu erau niciodată la locul lor, indiferent unde le puneam, limba greacă nu o învățam destul de repede iar caietele și cărțile deschise cu lecțiile pe care le făceam trebuiau mereu să fie puse de el la locul lor chiar și când mă ridicam de la birou să mă duc să arunc gunoiul. Mama, fiind însărcinată deja în luna a opta și având pe cap casa care nu era niciodată destul de curată, nu mai avea energie să se certe cu soțul ei pentru mine. În schimb, era mai ușor să îmi reproșeze cum nu mai suportă să stea tampon între noi doi.

Print

Degradarea relației dintre mine și mama a fost un șoc și a însemnat  îndepărtarea de singura persoană dragă pe care o aveam cu mine. Mama era mereu ocupată cu îngrijirea casei sau cu bărbatul ei. Fiind însărcinată, se folosea de orice moment în care nu trebuia să facă curat, mâncare sau să îi dea atenție lui pentru a se odihni. Nu prea ajutam în casă, pentru că eu niciodată nu făceam curat destul de bine, așa că mama a preferat mereu să le facă ea pe toate.

Înțelegeam că relația noastră se înrăutățește, dar am preferat să ignor situația și să mă concentrez pe studii și viața mea socială. Am început să dezvolt o rutină prin care să reduc numărul de interacțiuni pe care le aveam cu soțul mamei. Decât să vin acasă și să aud reproșuri din ambele părți, am preferat să rămân în oraș cu colegii mei până la apusul soarelui sau până mă rodea stomacul de foame. Dacă venea în vizită familia tatei, care era rece de fel, știam de la început că nu mă duceam acasă după școală. Acasă, dacă stăteam, eram în permanență încuiată la mine în cameră.

Cu toate că îmi creasem acest sistem eficient prin care reușeam să împac viața de la școală cu cea de acasă – chiar dacă acest sistem implica reducerea prezenței mele în casă –, timpul a continuat să treacă. iar mama a ajuns la momentul în care l-a născut pe primul meu frate, Nikos. Atenția mamei era fie concentrată pe soțul ei, fie pe fiul ei, ceea ce nu era o problemă pentru mine. Problema a apărut în momentul în care atenția pe care mi-o dădeam mie însămi a trebuit să se transforme în atenție pe care le-o ofeream membrilor familiei. Tata, fiind doctor chirurg și, de altfel, singurul care aducea bani în casă, nu putea să se ocupe de fiul lui, iar în timpul liber își dorea să stea la cafea în oraș cu mama, iar eu trebuia să rămân cu cel mic. Nu l-am considerat pe fiul mamei ca fiind fratele meu, și nici pe soțul mamei ca fiind tatăl meu. Cu toate acestea, trebuia să mă comport cu ei ca și cum făceau parte din familia mea.

Apăreau din ce în ce mai multe presiuni din toate părțile. După o jumătate de an petrecută în Grecia, începusem să mă acomodez cu orașul, iar limba deja o înțelegeam. Nu mai eram atentă la drum când mergeam cu autobuzul, ci eram atentă mai mult la oameni, anume la privirile lor. Ori de câte ori mă suna mama să îmi spună să vin acasă după școală, îi răspundeam în română. Indiferent cât de încet vorbeam, cineva tot mă auzea și își îndrepta imediat privirea spre mine. Prima oară am crezut că o fac din pură curiozitate. Când m-am urcat în autobuz cu colegii de la școală cu care vorbeam în engleză sau care arătau diferit față de majoritatea grecilor am înțeles că, de fapt, oamenii se uită cu un oarecare dispreț la noi. Tata mereu avea ceva rău de spus despre străini, dar față de el îmi creasem deja o părere proastă, așa că nu aveam așteptări de la el. Dacă eram întrebată ceva și nu știam să răspund, spuneam că nu vorbesc greacă, moment în care fața persoanei respective se schimba și omul se îndepărta. Când am învățat mai bine limba și puteam să răspund la întrebări care presupuneau mai mult decât un simplu da sau nu, oamenii țineau să menționeze că nu sunt de aici pentru că vorbesc cu accent. După o vreme, am învățat să ignor privirile și comentariile din jurul meu, chiar dacă știam că ele există.

Presiunea începea să se resimtă și la școală. Se apropia sfârșitul anului, ceea ce însemna că trebuia să pregătesc materia predată tot anul la fiecare subiect în parte pentru examenele pe care urma să le susțin oral, în loc de scris, fiind primul meu an în Grecia. În aceeași perioadă în care îmi dădeam eu examenele, mama trebuia să își susțină licența la Facultatea de Drept din România. Situația era complicată, însă cea mai bună soluție a fost ca mama să plece cu fiul ei în România, unde putea fi ajutată de mătușa și de bunica mea. Eu am rămas în Grecia, unde trebuia să am grijă de casă și de tata și să mă pregătesc de examene.

Print

Știam amândoi că nu ne înțelegem, așa că el a făcut tot posibilul să petreacă cât mai puțin timp acasă în perioada în care învățam. Îl sunam să vină acasă doar când îi călcam cămășile sau când găteam. Casa trebuia să fie ținută la același nivel de curățenie la care o ținea mama. Știam că ea se ocupa mereu de tot și că o făcea în mare parte și din plăcerea de a avea o casă frumoasă. Însă interesele mele nu coincideau cu ale ei.

În timp ce încercam să țin casa la niște standarde care nu mă pasionau, îmi dădeam silința să îmi păstrez notele bune cu care eram obișnuită în România. Cu toate că eram conștientă de faptul că este imposibil să am note de nouă și zece la o școală unde se predă într-o limbă străină, încercam să înțeleg cât de mult puteam din materia predată. Ajungeam panicată la fiecare examen din cauză că nu știam la ce să mă aștept. Stresul s-a terminat odată cu ultimul examen. Mama s-a întors acasă după ce și-a dat licența, iar eu am fost premiată cu diploma de merit pentru cele mai mari note obținute din toată clasa. Nu ne-am felicitat una pe cealaltă niciodată. Cu toate că m-aș fi bucurat să sărbătoresc cu ea reușitele fiecăreia, mama era deja obișnuită cu notele mele mari. Chiar și în școala generală îmi spunea că se putea mai bine sau că nu scriu compuneri bune. Când am terminat clasa a VI-a cu 9,90, a doua notă din clasă, mama m-a certat pentru simplul fapt că mă mulțumeam cu locul doi. De atunci, am rămas cu ideea că nimic din ce fac nu o să fie destul de bun.

În clasa a IX-a am continuat să fac ceea ce știam că funcționează: am ignorat tot ceea ce mă deranja în favoarea a ceea ce consideram important pentru mine. Trebuia să mă decid dacă voi continua liceul în Grecia sau dacă mă voi întoarce în România, unde puteam să locuiesc singură în casa în care crescusem sau puteam să stau cu bunica. Profesoarele mele de franceză și germană mă sfătuiau să mă înscriu la un liceu privat, cu gândul că după un an voi putea continua școala în engleză la un alt liceu privat. După câteva discuții cu mama în legătură cu opțiunea aceasta, m-am înscris pentru examenul de admitere la „Școala Americană Agricolă”, unde am intrat pe baza rezultatelor excepționale la examenul de limba engleză. Mă simțeam pregătită să mă dedic în totalitate studiilor după această reușită, dar începutul clasei a X-a a marcat începutul unor noi presiuni pe care nu le luasem în calcul.

Liceul agricol din Salonic este recunoscut la nivel european pentru programa de învățământ excepțională. Prin urmare, elevi din toată Grecia se înscriu la admiterea la acest liceu, iar profesorii au ca obicei la început de an să întrebe fiecare elev de unde este. Mereu sunt auzite în clase toate regiunile țării, dar nu și regiuni din afara granițelor. Cred că mă plictisisem să aud aceeași întrebare și să fac aceeași glumă cu „am venit în Grecia pentru că am auzit că e vremea frumoasă”. Dar după ce s-au terminat glumele și întrebările au început comentariile despre străina  din primul an de liceu care vorbește cu accent, nu înțelege ce se predă în clasă, își face temele la greaca veche cu dicționarul lângă ea și primește note bune din mila profesorilor. Puteam să îi înțeleg pe bătrânii xenofobi din autobuze care au trăit în alte vremuri și cărora li se părea normal să judece o persoană care vorbește în altă limbă. Însă nu puteam să înțeleg cum un adolescent de 15 ani care studiază la o școală prestigioasă și provine dintr-o familie privilegiată poate să judece pe cineva din generație cu el pentru faptul că încearcă să se integreze.

În fine, nu cred că problemele de integrare de la școală se comparau cu problemele de acasă unde fiul mamei mele a fost diagnosticat cu autism. Ea era devastată, eu eram indiferentă. Deja mă îndepărtasem prea mult de tot ce se întâmpla în casă încât să-mi mai pese de încă un eveniment șocant din viața mamei. Deja fusesem de față când a dat tata în mama sau când a încercat tata să o amenințe pe mama cu fierul de călcat cu aburi. Nu încercam să fac ceva dacă un conflict dintre cei doi devenea violent. Îmi era mai ușor să mă concentrez pe ce făceam eu decât să intervin într-o situație și o relație care nu mă priveau. Până la urmă era vorba de o relație dintre doi adulți educați; mi se părea firesc pentru amândoi să fie în stare să își rezolve problemele singuri.

Faptul că cel de-al doilea copil al mamei avea o dizabilitate pe care ea o observase de o vreme, dar nu a băgat-o nimeni în seamă până când a făcut copilul trei ani nu mi se mai părea ceva extraordinar, ci doar ceva ce o să-mi pună mie încă o piedică. Cu toate că cel mic nu vorbea și nu se uita prea des în ochii nimănui și nici nu se juca așa cum se jucau alți copii, tatăl lui era în continuare sigur că este o fază trecătoare. 

De când a primit mama vestea și a început să meargă cu Nikos la terapie, noi două eram într-o ceartă continuă dacă ne aflam în casă în același timp. Nici nu mai știu de ce ne certam în fiecare zi. Tot ce țin minte este că majoritatea certurilor se terminau cu amenințări financiare – „să vezi cine îți mai plătește ție școala!” – iar după o zi lungă de țipete, eu mă puneam în pat și mă culcam aproape în fiecare seară din acel an școlar plângând.

Singurele dăți când reușeam să uit de toată presiunea din jurul meu erau la activitățile extracurriculare și la pregătirile oferite de liceu pentru admiterile la universitățile din S.U.A.; pregătiri cu care mama nu era de acord pentru că nu i se părea normal ca după atâția ani în care m-a crescut, eu să plec atât de departe să studiez. La pregătire și la activitățile pe care mi le-am ales, se vorbea exclusiv în limba engleză, așa că nu trebuia să mă stresez sau să mă concentrez ca să înțeleg ce se întâmplă. Nu putea să se mai plângă cineva de accentul meu, și nici nu mai întrebam în timpul orelor ce înseamnă câte un cuvânt.

Am continuat și mi-am dat silința cu gândul că la anul voi putea aplica la singura școală în limba engleză din Salonic. Începusem să fac meditații la limba greacă – fără ca tata să știe, pentru că nu ar fi vrut să plătească pentru cursurile mele –, ca să-mi mențin o medie bună la materiile precum istorie, literatura greacă și biologie unde nu înțelegeam aproape nimic – de literatura greacă antică, care trebuia tradusă în clasă în greaca modernă, nici nu mai vorbesc. Deși tata era conștient de existența mea încă de la începutul relației cu mama, nu era niciodată încântat să audă de cheltuieli care trebuiau făcute pentru mine. Mama prefera să ascundă o cheltuială în plus făcută pentru mine.

Cu toate că eram „străina” liceului, aveam note mai mari decât jumătate din elevii din clasa mea. Însă, realizasem că nu puteam să fac față la ritmul alert pe care îl impunea liceul din regimul grec de învățământ. Următorul pas pe care trebuia să-l fac era să aplic pentru o bursă la Liceul American Internațional din Salonic. Cerințele erau multe, iar notele necesare pentru un transfer erau pe măsură. Locurile disponibile pentru programa școlară de bacalaureat internațional erau puține, iar competiția pentru o bursă era și ea strânsă. După multe examinări ale competențelor în limba engleză și un interviu cu directoarea școlii, am fost anunțată că primisem bursa care acoperea jumătate din taxa anuală cerută.

Încă din momentul în care am intrat pentru prima oară în liceul american și până în ultima zi m‑am simțit în totalitate în largul meu. Numărul de elevi era limitat, așa că ne știam toți între noi și ne vorbeam numai în engleză, inclusiv cei care erau greci. Chiar dacă viața de acasă a continuat să fie obositoare din toate punctele de vedere, acum știam că școala nu îmi mai putea da bătăi de cap sub nicio formă. Îmi găsisem un spațiul sigur .

Legasem prietenii strânse cu oameni de peste tot din lume, ajunsesem în „Societatea Națională de Onoare” a Statelor Unite și aveam toate șansele să intru la orice facultate îmi doream. Cu toate acestea, mama nu părea nici mulțumită, nici impresionată de reușitele mele. Puteam să număr pe degetele de la o mână dățile în care am auzit cuvântul „bravo” de la mama. În mare parte auzeam reproșuri sau, când încercam să vorbesc eu cu ea, nu auzeam nimic.

Am continuat să îmi văd de treaba mea fără să mai încerc să anunț acasă ce făceam, unde mă duceam sau ce planuri aveam pentru următoarea zi sau următorul an; nu e ca și cum mă întreba cineva. Nu am ținut să-i spun mamei cu cine mă pupam sau cum alegeam să-mi explorez sexualitatea, motiv pentru care nu am anunțat-o că sunt bisexuală, ci am continuat să fiu, fără să se creez un subiect de discuție cu tema aceasta.

Confirmarea propriu-zisă a venit treptat, abia după ce am terminat liceul și m-am mutat înapoi în România. Mai întâi sub forma unei plângeri de la vecinii care nu puteau dormi din cauza vizitelor pe care mi le făcea un bărbat cu care mă vedeam, apoi sub forma discuțiilor pe care le purtam cu mama pe subiectul nuanțelor de ruj potrivite pentru iubita mea. 

Mi se părea mult mai firesc să vorbesc despre relația mea cu o cineva, indiferent de genul persoanei respective, decât să port o discuție despre sexualitatea mea. Mama a fost mereu deschisă în ceea ce privește diferitele orientări sexuale. Până să ne mutăm în Grecia, când a devenit prea ocupată să mai vorbească cu mine, îmi menționa importanța protecției împotriva bolilor cu transmitere sexuală în cel mai lejer mod posibil, așa că subiectul nu a fost niciodată tabu între noi.

Mama a avut ideea inițială de a studia Dreptul în România, dar apoi nu a fost de acord să mă mut. Decizia avea în ochii mei sens și din punct de vedere financiar, dar și din punct de vedere cultural. La București aveam un apartament asigurat, cel în care am locuit până să plec în Grecia, o aveam pe bunica și pe mătușile mele aproape și aveam oportunitatea să descopăr cultura din care făceam parte, dar despre care nu știam prea multe. Problema principală pe care o avea mama era faptul că, deși diploma de bacalaureat pentru care mă chinuiam să învăț îmi dădea oportunitatea să studiez oriunde îmi puteam dori în lume, eu am decis să mă întorc în România. Nu i-am explicat prea detaliat decizia luată. 

Ce am făcut, în schimb, a fost să mă revolt prin a-mi face lipsa de interes față de examenele de bacalaureat cât mai evidentă. Nu am recapitulat aproape deloc pentru cele șase materii pe care le aveam la bac. Desigur, am ajuns să pic – de trei ori – până când am primit sutimea de care aveam nevoie de la bun început, după o contestație la cel de-al treilea set de rezultate (ultima încercare pe care o mai aveam).

Nu am învinovățit pe nimeni pentru faptul că am picat examenul de bacalaureat. Am știut foarte bine ce făceam și care era riscul. Am știut și că revolta aceasta a izbucnit de la frustrarea care crescuse în mine de-a lungul anilor. După două încercări eșuate am decis că este timpul să plec și să mă ocup de problema pe care o creasem de una singură. Mama a continuat să nu îmi susțină decizia de a pleca în România; încerca să amâne plecarea singurului ei stâlp de stabilitate emoțională cât de mult putea. Toamna am picat a doua oară examenul, iar iarna am plecat în România.

Casa mea din București era în continuare locuită de chiriași, ei fiind singura mea sursă de venit independentă de cea pe care o primeam de la mama pe furiș.  

Am locuit pe termen scurt împreună cu mătușa mea, timp în care m-am angajat la o cafenea din centrul vechi și am început meditațiile pentru examenul de psihologie la bac. În timp ce studiam serios pentru examen, fără să mai am tot zgomotul de acasă în jurul meu, cunoșteam și oamenii din multiple sfere sociale ale Bucureștiului.

Nu mai observam privirile xenofobe din autobuzele din Salonic, în schimb ascultam comentariile homofobe sau insensibile din metrourile din București. Așteptări prea mari de la oamenii din România nu aveam, oricum. Eram conștientă de faptul că o fată cu părul tuns băiețește și cu păr pe mâini nu era tocmai standardul cu care era lumea obișnuită. La cafenea, până să deschid gura pentru prima oară, colega de la bar putea să jure că sunt băiat. La următorul loc de muncă, unele colege credeau că le voi face avansuri după ce au aflat că sunt într-o relație cu o fată. Conștientizam ignoranța de care dădea lumea dovadă prin contextul în care mă aflam. Nu puteam să cer prea multe de la un ajutor de bucătar sau un lucrător comercial, majoritatea nu au avut acces la informație sau nu știau unde să caute informație. Pe de altă parte, mi se părea normal să am așteptări de la studenții din cadrul Facultății de Drept, viitori avocați și juriști ai României.

Print

În cele din urmă povestea cu bacul s-a terminat și tot ce mai aveam de făcut era să mă înscriu la facultate. Luasem încă de mică în considerare Facultatea de Drept. Crescusem în jurul mătușii mele și al prietenei noastre de familie, care studiau Dreptul. Se foloseau destul de des termeni juridici în discuțiile la care eram de față. Am fost mereu fascinată de logica folosită în context juridic și de probleme globale discutate în contexte precum Națiunile Unite sau în Curtea Internațională de Justiție. Dar, la sfârșitul clasei a XII-a, a început să-mi surâdă ideea studiilor superioare în arte, fiind anume interesată de modul în care funcționau instituțiile culturale și lumea artei în general. I-am spus mamei că am de gând să dau la drept și la UNArte, iar dacă intram la buget la Universitatea de Arte, aveam de gând să studiez doar acolo. Desigur, ideea nu i‑a plăcut.

Procesul birocratic nu a fost tocmai simplu. Diploma de bacalaureat trebuia trimisă din Elveția la liceul din Grecia, și de acolo la mine în România. Admiterea la UNArte era în mijlocul lunii august, iar diploma ajungea abia la sfârșit de septembrie. Dacă îmi doream să mă înscriu la orice universitate, aveam nevoie de ștampila de aprobare a Centrului Național de Recunoaștere și Echivalare a Diplomelor (CNRED). Problema principală cu care mă confruntam nu era recunoașterea studiilor, pe cât era echivalarea notei de la bac. Secretariatul universității mă trimitea la CNRED să mi se echivaleze nota, iar CNRED mă trimitea la universitate să mi se echivaleze nota pentru că instituția „nu echivalează note, ci diplome”.  Nimeni nu știa cum să abordeze nota 28 la bac. Ultima șansă pe care o mai aveam era să primesc o echivalare provizorie de la liceu, lucru cu care nici secretariatul universității nu știa dacă să fie de acord sau nu. În cele din urmă, am primit echivalarea de la directorul liceului și aveam dosarul pregătit pentru ultima zi în care puteam să aplic. Tot stresul creat de această situație s-a risipit, nu pentru că puteam în sfârșit să îmi depun dosarul la Universitatea de Arte, ci pentru că primisem un telefon de la mama prin care mi-a explicat că nu va avea de gând să mă susțină financiar dacă aleg să studiez Artele în locul Dreptului. Vestea am primit-o în mijlocul unui antrenament la sala de sport, așa că, spre norocul meu, lacrimile nu se distingeau de transpirația de pe față.

Am încercat să mă conving că nu mă mai poate afecta mama dacă nu mai locuiesc cu ea. Cu toate acestea, mi-a demonstrat că din câteva cuvinte poate face orice din mine. A fost și rămâne în continuare singura persoană care îmi poate da lumea peste cap dintr-o răsuflare.

După scurta discuție purtată la telefon, mi-a pierit orice speranță aveam pentru studiile mele în Istoria Artei. Mi-am pregătit dosarul pentru admiterea la Facultatea de Drept la o universitate privată din București. Aici nu exista examen de admitere și nu era o problemă dacă nu aveam diploma de bac în dosar. Tot ce conta era plata taxei anuale la timp. În timp ce completam formularele tipizate pe fundalul sunetelor scoase de tocurile ascuțite ale studentelor, un viitor coleg o întreba pe una dintre secretare cum se scrie cuvântul „facultății”; nici nu începusem facultatea și deja voiam să-mi retrag dosarul. În cele din urmă, mama era mulțumită să mă știe înscrisă la Drept, iar eu îmi spuneam că totul o să fie bine; până la urmă, prima impresie pe care mi-am făcut-o nu putea defini întreaga experiență.

Până să înceapă cursurile și seminarele în octombrie, am uitat de gustul amar pe care mi l-a lăsat facultatea la înscriere. Jumătate dintre cursuri îmi captau atenția datorită profesorilor capabili să explice de la bun început conceptele de bază pe care urma să le folosim de-a lungul anului. Cealaltă jumătate de cursuri mă prindea dându-mi ochii peste cap la poveștile din viața politică a profesorilor, pe care nu le cerea nimeni; știam că este imposibil să-ți placă toate materiile la facultate, așa că nu i-am băgat în seamă. Prima întâlnire cu studenții din grupa mea am avut-o abia la primul seminar. O grupă relativ mică, formată din aproximativ 20 de studenți care fie erau proaspeți scoși de pe băncile liceului, fie erau la a doua facultate. Toată lumea părea destul de degajată și la locul ei, până când am auzit o întrebare la care nici nu știam cum să reacționez:

— Auzi, tu ești trans? întreabă un coleg

— Ce te face să crezi asta? îi răspund eu

— Nu știu, te-am văzut așa cu părul tuns scurt, cămașă pe tine, păr pe mâini.

Cu observații similare eram obișnuită din metrou. Erau oameni care veneau și mă întrebau direct dacă sunt fată sau băiat, moment în care mă foloseam de oportunitatea creată pentru a-i face să se simtă la fel de inconfortabil cum ar fi putut să mă facă ei să mă simt; îmi plăcea să le zâmbesc și să le spun că sunt ce le place lor mai mult. Întrebările directe erau mai rare, majoritatea preferau să vorbească între ei îndeajuns de tare încât să îi aud. Așa cum am menționat înainte, nu aveam așteptări de la acești oameni, însă nu pot spune același lucru despre colegii mei. Nu am vrut să-l judec pe colegul care a ținut să mă întrebe de la bun început dacă sunt transsexual. Îmi doream să înțeleg de ce un viitor avocat voia să știe o informație atât de irelevantă contextului în care ne aflam. Ce-i drept, explicația sa nu s-a ridicat așteptărilor pe care le aveam față de un om pe care îl numeam coleg. I-am explicat că nu sunt transsexual și că așa îmi place mie să arăt, iar la sfârșit de semestru mi-am retras dosarul de la facultate.

Indiferent cât de interesant mi se părea dreptul, comunitatea dădea tonul entuziasmului meu. Atâta timp cât profesorii și seminariștii aveau aere de superioritate față de studenți, iar studenții încercau să-și demonstreze unul altuia statutul social, cheful meu să mă aflu în preajma acestor oameni scădea în mod constant. Am încercat să explic familiei că sunt nefericită la facultate însă mi se spunea că e doar materia foarte grea și nu mă acomodasem cu ritmul impus. Până la prima sesiune eram deja complet demoralizată. Cu prima ocazie pe care am avut-o, m-am întors în Grecia și i-am spus mamei că nu îmi place la facultate. Spre fericirea mea, de data asta am auzit exact ce îmi doream: „ Fă ce-ți place ție, doar să te știu fericită”.

În perioada în care studiam la Drept, am rupt în mare parte legătura cu mama. Mătușa mea mă întreba uneori cum e la facultate și nu aveam niciodată ceva bun de spus; mama auzea în mare parte de la sora ei noutăți despre mine. Mă durea în continuare că nu crezuse în ce îmi doream cu adevărat: să studiez arte. La scurt timp după ce am plecat din Grecia, ea l-a născut pe cel de-al treilea copil al său, Constantinos. Acum trebuia să se împartă între doi copii mici, fără ajutorul meu. 

Cu toate că în timp ce locuiam împreună în Grecia nu interacționam prea mult, era mulțumită să mă știe prezentă acolo. În condițiile în care nici nu mai locuiam cu ea și nici nu mai auzea de la mine aproape deloc, a încercat să se apropie de mine devenind mai deschisă la ideile sau țelurile pe care le aveam. 

Așa că, după primul anul de Drept, am venit în Grecia să vorbesc cu mama despre resentimentele mele față de facultate. Mi-am luat bilet de autocar spre Salonic și am ajuns la șase dimineața în fața casei, fără să anunț pe nimeni. Simțeam cât de mult îi lipsisem și cât de deschisă era să audă orice aveam de spus. Acea surpriză a rămas pentru mama una din cele mai mari bucurii pe care le-a avut de când s-a mutat în Grecia.

Când ne-am despărțit, am simțit că îmi pot continua drumul ales în România, fără să mă mai gândesc dacă mama ar fi mulțumită de alegerile mele, și am luat împăcată decizia să mă înscriu la Universitatea Națională de Arte din București.

De când locuiesc departe de mama, comunicăm mult mai deschis și mai des având în vedere că nu mai putem ajunge la un anumit punct din zi în care să ne vedem. Cei doi băieți ai mamei, Nikos și Constantinos, rămân o parte din familia ei, dar nu și din a mea. Totuși, cu cât îi văd cum cresc, cu atât mi se par din ce în ce mai simpatici. Poate nu am ajuns să simt că îi iubesc, dar cu siguranță am dezvoltat un atașament față de ei. Mă bucur de relația reconstruită cu mama și în felul acesta mă apropii de cei doi fără să mă simt presată de cineva. 

Prefer să nu mă asociez cu nimeni care face parte din familia tatei. El rămâne în continuare un străin cu care nu am nici un fel de interacțiune și care nu reprezintă nimic în viața mea. Casa din Salonic nu s-a simțit niciodată acasă. Cât am locuit acolo, am încercat de câteva ori să îi dau o șansă, însă el a continuat să se comporte în așa fel încât să nu vreau să-l accept în viața mea. Nu vorbim niciodată dacă nu sunt în vizită în Grecia, iar mama continuă să ascundă față de el faptul că îmi trimite bani din care să trăiesc.

Acum mă mândresc cu faptul că studiez istoria și teoria artei. Sunt înconjurată de oameni care învață și creează cu pasiune, care se exprimă și se prezintă exact așa cum își doresc ei, fără să țină cont de părerile lumii. Fiecare interacțiune pe care o am cu colegii mei mă umple de energie. Nu am avut întregul an universitar o zi în care să-mi fi dorit să nu mă aflu în facultate.  Am aflat mai multe despre cultura mea într-un singur an decât în cei trei de când m-am mutat înapoi în țară. 

Print
La fiecare ocazie pe care o am, îi povestesc mamei fie despre una dintre materiile mele, fie despre lucrările de artă ale unui coleg de la altă secție. Nu mă satur niciodată de energia pozitivă încărcată de pasiune pe care mi-o transmit colegii mei. Fiecare vorbește despre arta sa cu un patos nemărginit. La fel de pasional vorbesc și eu cu mama despre faptul că îmi doresc să devin curator și să expun arta tuturor colegilor cu care vorbesc. Este îmbucurător să aflu că îmi pot construi o carieră bazată pe ceva ce mă pasionează. Nu m-a mai auzit mama să vorbesc cu atâta fericire în voce de mult timp, iar eu nu am mai simțit de mult nevoia să-i spun ceva despre mine. Am găsit pentru prima oară spațiul de care simt cu adevărat că aparțin. 

Iselin-Luisa Huluba are 22 de ani, e din București și studiază Istoria și Teoria Artei la Universitatea Națională de Arte din București.

Alexandra Moț are 20 de ani, e din Arad și studiază Istoria și Teoria Artei la Universitatea Națională de Arte din București.

Editor text: Ana Maria Ciobanu.

Textul și ilustrațiile au fost realizate în cadrul proiectului „Gen, revistă”, sprijinit de Institutul Francez din România. Revista este un proiect al Forum Apulum, o asociație civică din Alba Iulia, creată cu scopul de a forma noi generații de cetățeni informați și implicați, puși pe schimbat lumea în bine.
Dacă vreți ca acest proiect să continue și tinerii să scrie, să deseneze și să fotografieze subiecte cu și despre ei, ne puteți sprijini printr-una dintre metodele de aici.

Distribuie articolul: