„Hey,

M-am gândit mult și cred că ar fi cel mai bine pentru amândoi

Să ne despărțim și te implor să nu mă mai cauți niciodată. NICIODATĂ.

Îmi va merge mult mai bine cu Ana”

Era iarna lui 2020, abia mă trezisem din somn cu o amețeală extremă și cu patru mesaje de la Luca*. Instinctiv, le-am deschis să-mi fac dimineața mai frumoasă. Mă așteptam la clasicul lui „Bună dimineațaaa, dulceață!!” urmat de câteva inimioare. Dar mesajele erau lipsite de căldura cu care eram obișnuită, pentru că Luca voia să ne despărțim. Am citit plângând mesajele lui.

Ana* și Luca se cunoșteau de aproape doi ani, fiind în același liceu din București. Ei aveau 16 ani atunci, iar eu 14 ani și jumătate. Pe Ana o știam doar din poze. Părea destul de înaltă și avea o figură robustă, ce atrăgea atenția. Fața ei era mereu accentuată de machiaj care îi scotea în evidență pomeții. Zâmbea în toate pozele, mai ales în cele alături de Luca. Nu ne cunoșteam una pe alta și brusc aveam atâtea de vorbit. Aș fi vrut să o întreb cum se simțea cu el, dacă și ei îi dădea cadouri, dacă Mițu, motanul lui morocănos, venea și la ea să îl mângâie. Dar, mai ales, voiam să o întreb dacă-l iubește.

„Ce avea ea atât de frumos, de feminin, de senzual și eu nu?” i-am spus reflexiei mele din oglinda din baie. Cred că am comparat fiecare centimetru din mine cu ea și tot nu am înțeles ce îmi lipsea.

Inima și cuțitul pe tavă 

Când aveam 14 ani, după o despărțire a unui cuplu din grupul meu de prieteni, fata a ținut o petrecere de „un nou început”. Daria* era mereu atentă la detalii. Calitatea aceasta a ajutat-o să creeze o atmosferă de basm în curtea ei la party-ul ăla. Pe tufișuri erau beculețe ce luminau atrăgător, dar mie mi-a atras atenția băiatul înalt care stătea în spate de tot cu o farfurie de eclere în mână. Privea pe toată lumea fără să facă totuși contact vizual cu nimeni. Nu se stânjenea să privească fetele chiar și de două ori, de sus până jos, cu un iz de judecată și dezgust.


Orele se măsurau în manele vechi și piesele lui The Weeknd. Apoi au venit tortul și șampania. În următoarele secunde, o mână mi-a prins talia și mi-a spus „Ridică-ți ochelarii și uită-te la mine. Ai curaj.” Era el, băiatul despre care vorbeam, și ținea două artificii în mână, voia să le aprindem. Un val de frică și atracție m-a cuprins în acel moment. Teama mea de foc se instalase, însă era singura ocazie să petrec timp cu el. Am înghițit în sec, nu i-am spus că mi-era frică. I-am șoptit scurt „Ok, hai”. După schimbul nostru inocent de cuvinte, m-am trezit în fața tuturor cu o brichetă roșie în mână și cu el lângă mine. De la acele priviri aruncate lângă artificii nu a mai fost mult până să ieșim și să vorbim zilnic.

Am început să petrecem din ce în ce mai mult timp împreună, fie în parcul din cartierul nostru, fie pe borduri, unde stăteam și povesteam cum ne-a fost ziua. Uneori, ieșeam pe ascuns cu el seara, fără să știe ai mei. Adrenalina aceea de a risca mă făcea să simt că trăiesc. Mă surprindea cu micuțe cadouri precum lănțișoare cu Hello Kitty, inele și petice textile cu trupe rock, pe care le ascundea pe parcursul date-ului, până ajungeam acasă. Lângă el, nu simțeam cum trecea timpul. Am sărbătorit Valentine’s Day împreună mâncând McDonald’s pe iarbă la minus trei grade. Încet, încet m-am distanțat de grupul în care eram, pentru că Luca creea foarte multe certuri.

Cu timpul, am rămas doar noi doi. Nu ne trebuiau prea multe să fim fericiți, aveam liniște și iubire.

Corpul meu e doar al meu 

Conexiunea mea cu Luca a crescut rapid și el începea să-și dorească mai multe de la mine. Mi-a propus de mai multe ori să facem sex pe unde apucăm, însă eu nu îmi doream decât să mă țină în brațe. Am avut certuri peste certuri pornind de la subiectul intimității. „Intimitatea vorbește doar despre atingeri și despre cum corpul tău devine al meu”, îmi spunea Luca. Imaginea mea despre sex și iubire mereu a arătat ceva poetic, iar pentru el nu era așa. Pentru mine, intimitatea era tot ce puteam vorbi doar cu el, erau momentele în care ne priveam intens, erau secundele în care sufletele noastre stăteau liniștite unul lângă celălalt.

Fiecare „nu” îl îndepărta pe Luca de mine. Universul creat de noi timp de șase luni se risipea sub presiunea dorinței lui necontrolate. Iubirea dintre noi se limita acum doar la iubirea mea pentru el și la frică. O teamă că el mă va părăsi și că voi rămâne singură, teamă combinată cu neîncredere în mine.

Am avut insomnii și zile întregi în care am evitat să mănânc, încercând să-mi dau seama ce aș fi putut face să elimin acea distanță dintre noi. Devenisem obsesivă cu un om care nici nu îmi mai răspundea la mesajele în care îi ceream ajutorul. Simțeam că nu mai voia să fie acolo, dar voiam să îmi mai dea o șansă să reparăm ceva. Așa că am cerut de la el o șansă, o iubire pe care trebuia de fapt să mi-o ofer mie.


Punctul culminant al fricii mele a fost într-o seară când Luca s-a hotărât că este OK să mă atingă fără să mă întrebe. Îmi aduc aminte perfect cum a ignorat faptul că îmi era foarte rău și că abia mă puteam ține pe picioare. Am țipat la el și l-am întrebat de ce face asta și mi-a răspuns sec că îi pare rău. Poate chiar îi părea, dar modul în care mă privea nu îmi arăta decât că minte.

În seara aia, am înțeles că singurul lucru care îl mai oprea din a pleca era atracția fizică. După revelația mea, atingerile lui au devenit comune și urmate de o serie de minciuni cu care mă linișteam când ajungeam acasă. Uneori, Luca îmi dădea mesaje dulci, mai ales dimineața, încerca să mă liniștească, însă era rece și distant. Nu simțeam că o făcea cu toată inima, dar mă agățam de gesturile lui mici sperând că totul va fi bine.

Mai e doar o zi… 

Am citit undeva pe internet că durează 27 de zile ca pielea să se regenereze complet și 7 ani întregul corp uman.

Am început să număr zilele una câte una, până ce pielea mea urma să fie a mea din nou. Fericirea pe care am simtit-o știind că niciun atom din corpul meu nu își va mai aminti de el era uimitoare. Aveam ocazia să o iau de la capăt, de data asta ca mine însămi, nu ca „iubita lui Luca”. Mă simțeam eliberată când vedeam cum treceau zilele, iar el nu mai era lângă mine. Era un sentiment ciudat, căci îmi doream să se întoarcă, dar în același timp începea să-mi placă să fiu singură.


Îmi doream mai mult ca orice o schimbare. Voiam să mă vindec și pentru asta trebuia să renunț la imaginea mea de atunci. A părut cea mai bună idee. Simțeam că aveam scris în frunte „am fost atinsă fără voia mea” și încercam să șterg cu orice preț tot ceea ce simțeam despre situația mea. Aș fi vrut să șterg totul despre el, despre noi. Schimbarea a început cu părul: m-am tuns și m-am vopsit. A continuat cu revenirea la stilul meu, la machiaj și podcasturi despre mâncat sănătos și s-a terminat cu mine pe balconul lui tata plângând din nou, neștiind cine sunt.

Schimbarea nu m-a ajutat, ci m-a făcut din nou să nu mă mai recunosc. M-a făcut să fiu mai goală ca niciodată. Eram atât de bazată pe „ceea ce ar trebui să fiu” în fața prietenilor, colegilor și inclusiv a lui Luca, încât uitam să gândesc și să simt ca mine. „Ar trebui” deja mă urmărea peste tot. Trebuia să fiu feminină, puternică, rece, trebuia „să fiu un model”, cum spunea mama.

Poate ar fi mers dacă…

„Poate ar fi mers dacă…”. Acest gând m-a urmărit mult timp din exterior – prieteni, colegi ce îmi dădeau diferite sfaturi, dar și din interior, când stăteam singură și derulam în minte amintirile noastre. Cu cât le derulam mai mult, cu atât păreau mai îndepărtate și mai calde, de parcă niciodată nu s-ar fi întâmplat ceva rău între noi.


Am vrut multă vreme să dau timpul înapoi, să reîncerc ceva cu Luca, însă împăcarea nu ar fi schimbat nimic. Am căutat în mine răspunsuri pe care ar fi trebuit să le aud de la el. Ce plăcere i-a adus acea seară? Ce a simțit atingându-mă? Nu a simțit nimic când m-a văzut plângând? A fost doar un impuls de moment? Oare regretă? Oare a vrut vreodată să își ceară iertare?

Aș vrea să dizolv toate întrebările astea în apă și să uit de ele.

*Autoarea articolului a decis să rămână anonimă pentru a-și proteja identitatea.
*Numele personajelor au fost schimbate pentru a le proteja identitatea.

Hanczig Szilvia are 22 de ani, e din Jibou și studiază Grafică la Universitatea de Artă și Design din Cluj-Napoca.
Editori text: Cosmina Duca, Roxana Stan
Editori ilustrații: Lucian Barbu, Sebastian Ștefan

Acest proiect face parte din cadrul proiectului „Ateliere, Gen”, organizat de asociația Forum Apulum, finanțat de Administrația Fondului Cultural Național. Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite.