Rămân câteodată cu impresia, în rarele mele interacțiuni cu bucureșteni, că numai oamenii din orașele mici înțeleg cu adevărat suferința alexandrenilor. Nu mă refer neapărat la cei care s-ar uita la mine disprețuitor pentru că sunt, cum s-ar zice „din provincie” (știți voi, acel loc mitologic abominabil despre care vorbesc unii bucureșteni cu o aroganță inimaginabilă). În categoria asta se încadrează, de fapt, toți oamenii care nu au trăit niciodată într-un oraș mic. Unii sunt chiar bine intenționați și chiar încearcă să-ți ridice moralul, scoțând la iveală părțile bune. Da, într-adevăr, sunt și câteva părți bune. Dar pentru cineva care a trăit în Alexandria toată viața, lucrurile stau complet diferit. Monotonia își spune cuvântul.
În primul rând (ca să abordez și eu problema ca într-o compunere argumentativă pentru Evaluarea Națională), când am zis că monotonia își spune cuvântul, nu am exagerat pentru un efect dramatic, efectiv nu am ce face. Avem câteva baruri, câteva restaurante (și când zic cateva, mă refer la toate două), un parc și, recent, o cafenea. Restaurantele sunt mult prea formale, și ca să fiu sinceră, de familiști. Iar apoi, când de 16 ani am aceleași opțiuni limitate, la un moment dat, se epuizează — și așa ajung să-mi petrec toată adolescența în parc, pe bancă.
Toată lumea se cunoaște cu toată lumea, ceea ce în principiu nu sună rău. Pare că oamenii sunt mai altruiști și mai uniți (acel stereotip legat de relaționarea dintre oamenii din orașele mici, sau chiar din sate), dar asta e doar parțial adevărat. Da, atunci când simt că îmi plesnește o arteră pot oricând să-i cer un Paracetamol vecinei de la etajul doi, dar cam la asta se reduc interacțiunile. În rest, suntem și noi la fel de divizați ca în orice altă parte. Chiar dacă eu și o altă persoană — de-o vârstă cu mine — nu ne cunoaștem personal, sunt șanse foarte mari să avem deja o părere formată una despre cealaltă, căci un oraș mic este materializarea expresiei „a friend of a friend”. De ce? Probabil din lipsă de activitate. Chiar dacă știu cât de problematic e, asta s-a imprimat și în mine, din inerție.
Îmi amintesc că trebuia să colaborez cu o fată pentru un proiect la școală. Nici măcar nu interacționasem vreodată cu ea până atunci, dar ghidată de părerile mele de alexăndrean atotștiitor, îmi era de la bun început greață să dau ochii cu ea, căci auzisem că fata ar fi fost o persoană nasoală. Plot twist, am colaborat excelent, a fost receptivă și deschisă la tot felul de idei. Atunci, după atâta beznă socială mi s-a aprins beculețul și am început să privesc lucrurile cu alți ochi.
Același impact l-a avut și festivalul Ideo Ideis, pe care îl aștept tot anul, iar când în sfârșit vine, încerc să trag de el din răsputeri, ca și când l-aș fi apucat pe Dumnezeu de picior. Un festival ca Ideo e un lucru mare pentru un oraș atât de mic. În Alexandria, când te împiedici află toată lumea pe o rază de un kilometru (pentru că atât ține tot orașul). În același timp, este greu să închegi o comunitate: fiecare își vede de viață, în grupul lui care Doamne ferește să interfereze cu vreun alt grup. Nu o spun din perspectiva mea de alexăndrean cinic și nesocializat, ci cred că e mai degrabă o observație generală. De aceea șocul meu a fost cu atât mai mare când am văzut schimbarea de atitudine a tinerilor din jurul festivalului. Ne-am umanizat, dintr-o dată am devenit mai mult decât personaje unidimensionale în ochii fiecăruia. Ideo ne-a oferit transparență. Eram oameni ca toți oamenii, cu toate calitățile, frustrări, anxietăți și probleme. Fără prejudecăți. Eram vulnerabili. Poate pare că am dat festivalului o alură deprimantă, dar în realitate a fost exact opusul. Doar am simțit nevoia să vorbesc despre latura umană pe care a trezit-o în noi.
Un prieten mi-a zis că o prietenie lipsită de interese comune este ca o gumă de mestecat: o mesteci, are gust bun un timp, apoi o scuipi. Aici, grupurile de prieteni se destramă destul de repede din același motiv. Nu zic că e rău să ai parte de varietate, dar de multe ori nu am găsit niciun punct comun care să omogenizeze un grup. Și dincolo de asta, sunt atât de puține persoane în oraș, încât sunt șanse mari să iau din nou, aceeași rută socială, plimbându-mă printre aceiași oameni. Ca un fel de ciorbă reîncălzită. Mi s-a întâmplat să mă distanțez de prieteni, doar ca să reunim același grup mai târziu.
Ce am iubit întotdeauna la orașele mari este că poți ieși de unul singur și nimeni nu va avea nimic împotrivă. Poți sa alegi unul din nenumăratele baruri sau cafenele la care să mergi, iar șansele să dai de cineva cunoscut sunt extrem de mici. Eu nu-mi permit luxul de a ieși singura doar de dragul de a cunoaste oameni noi, pentru că majoritatea oamenilor din local m-ar cunoaște și s-ar uita la mine judecându-mă în tăcere (sau în unele cazuri cu voce tare), pe motiv că duc lipsă de prieteni, căci știm cu toții că ăsta este singurul motiv pentru care cineva ar ieși neacompaniat din casă. Așa că, din dorința de a nu fi o asociala primitivă în ochii celorlalți, ori ies cu cineva, ori nu ies. Iar cine zice că nu ar trebui să îmi pese de ce crede lumea e clar că nu trăiește într-un oraș mic, unde „lumea”, această entitate abstractă, este de fapt tot orașul, implicit cunoscuții, implicit imaginea mea.
Încă un lucru pe care l-am invidiat întotdeauna la metropole, și mai concret la bucureșteni, este numărul lor infinit de posibilități pe toate planurile. Eu sunt, pasionată de artă și de desen. Teoretic am făcut și încă fac desen la școală încă din clasele primare, dar doar o oră pe săptămână, iar la liceul meu teoretic e doar de umplutură. Într-un oraș mare, pe lângă faptul că există licee specializate de arte, ai în față o infinitate de opțiuni de seminare, cursuri și cluburi la care poți participa. În plus, în afară de faptul că câștigi o deprindere, ai șanse să câștigi loteria socială, să găsești oameni în aria ta de interes. Iar relaționarea voastră are niște temelii bine fondate.
De ce este oare o antiteză atât de mare între saptamana Ideo Ideis și tot restul anului? Probabil pentru că atunci avem ceva ce ne leagă. Ideo este ca un mic trailer raportat la toate acele oportunități despre care vorbeam precedent. Avem workshopuri din care puteam alege și de acolo fiecare se duce pe ramura lui, iar oamenii cu interese comune se găsesc unii pe alții. Pe lângă asta, am ajuns să cunosc oamenii dincolo de clasificările clișeice de care la un moment dat cu toții am avut parte. Ideo a fost o gură de aer proaspăt, iar orașul are nevoie de el în permanență.
Vanessa Buga are 16 ani, e din Alexandria și e în clasa a X-a, la Colegiul Național pedagogic „Mircea Scarlat”
Editor text: Teodorina Constantin
