Când vedeam un număr mai mic pe cântar, mă simțeam bine, dar nu eram niciodată mulțumită. Purtam haine pe care le evitasem toată viața (rochii, fuste scurte, bluze mulate pe corp), îmi crescuse încrederea în mine, primeam complimente de la prieteni și de la băieții cu care ieșeam la întâlniri, dar nu simțeam că fac nici jumătate din cât puteam să fac.
Într-un alt corp mi-ar fi mai bine, aș avea mai multă grijă de el, îmi spun în timp ce mă uit în oglindă. Deși învăț să-mi ofer blândețe, încă revin la mecanisme care mă trădează și îmi fac rău, cum ar fi mâncatul pe fond emoțional sau izolarea de toată lumea. Îmi e greu să mă uit la corpul meu, chinuit an de an să se încadreze în standardele de frumusețe, să fie apreciat de toată lumea, plăcut de băiatul x sau y.
Mă regăsesc foarte mult în ce spune Mitski, o artistă americană cu origini japoneze, într-un interviu pentru The New Yorker: „I spent all my teenage years being obsessed with beauty, and I’m very resentful about it and I’m very angry. I had so much intelligence and energy and drive, and instead of using that to study more, or instead of pursuing something or going out and learning about or changing the world, I directed all that fire inward, and burnt myself up.” (rom. „Mi-am petrecut toată adolescența obsedată de frumusețe și sunt foarte supărată și furioasă din cauza asta. Aveam atâta inteligență, atâta energie și forță, și în loc să le folosesc pentru a studia mai mult, în loc să ies să învăț despre lume sau să schimb lumea, am îndreptat tot acel foc spre interior și m-a mistuit.”)
Mai slabă = mai frumoasă
Mereu am fost preocupată de felul în care arăt și de cum mă percep ceilalți, încât a trebuit să-mi construiesc rutina în jurul acestui lucru. În clasa a IX-a, băiatul de care îmi plăcea mi-a spus că sunt „un pic mai grăsuță”. După ce m-am consumat toată ziua, mi-am făcut un plan de sport. Îmi plăceau activitățile sportive de mică, dar în ultimii ani le neglijasem complet. Tot gimnaziul am mers la concursuri și olimpiade naționale și mă stresam să am o medie cât mai mare, ca să pot prinde bursă, dar și ca să mă mențin în competiție cu colegii care aveau note mai mari decât mine. Stresul acumulat în acele zile de învățat îl calmam cu ciocolată sau cu biscuiți. Mâncarea am transformat-o într-un refugiu și în perioada Evaluării Naționale, de teamă că voi lua o notă mică la matematică și că îmi voi dezamăgi părinții. Am luat 9,60.
M-am ținut aproape o lună de planul de sport, am slăbit vreo două kilograme, dar băiatul tot nu m-a plăcut. De sport m-am apucat mai serios în vacanța dintre a IX-a și a X-a, când am descoperit cât de bine mă face să mă simt, fie că era vorba de un antrenament de o oră cu greutăți, de pe YouTube, sau cinci kilometri alergați pe strada din satul meu, Teișani. Credeam că aveam o relație sănătoasă cu sportul, așa că voiam să fie la fel și cu mâncarea. Voiam să renunț la dulciuri și alimente nesănătoase, voiam să mănânc puțin. Trebuia să fiu constant în deficit caloric, iar în zilele în care nu reușeam să fac asta, mă mustram pentru că nu eram suficient de disciplinată. Am dus-o așa toată clasa a X-a, până în aprilie.
E greu să îți menții noua greutate, mai ales când devine din ce în ce mai mică. Metabolismul se adaptează mereu, chiar dacă mănânci 900 de calorii pe zi. Când vedeam un număr mai mic pe cântar, mă simțeam bine, dar nu eram niciodată mulțumită. Purtam haine pe care le evitasem toată viața (rochii, fuste scurte, bluze mulate pe corp), îmi crescuse încrederea în mine, primeam complimente de la prieteni și de la băieții cu care ieșeam la întâlniri, dar nu simțeam că fac nici jumătate din cât puteam să fac. Așa că am devenit și mai strictă.
Încercam să fac aproape două ore de sport pe zi și să-mi forțez creierul să nu mai trimită semnale de foame. Dacă pentru mama ce făceam devenise îngrijorător, alți prieteni nici nu știau prin ce treceam și mă ignorau total când le povesteam despre noile mele planuri. Nici acum nu știu care este limita dintre normal și anormal. Dintre pasiunea pentru mișcare și obsesia pentru cât mai multe calorii arse într-o zi. Dintre obiceiuri de mâncat sănătos și disordered eating.
O explicație a acestui fenomen am găsit-o pe National Eating Disorder Collaboration (NEDC) , unde scrie că: „Disordered eating se află pe un spectru între alimentația normală și o tulburare de alimentație și poate include simptome și comportamente ale tulburărilor de alimentație, dar la o frecvență mai mică sau un nivel mai scăzut de severitate. Acesta poate include alimentația restrictivă sau alimentația compulsivă. […] Poate avea un impact negativ asupra vieții unei persoane și este legat de o capacitate redusă de a face față situațiilor stresante. Sentimentele de vinovăție, rușine și eșec sunt frecvente la persoanele care practică așa ceva.”
Sufeream în singurătate și încercam să par cât mai normală în fața prietenilor, să mănânc împreună cu ei pizza și pufuleți sau să beau alcool fără să simt că îmi distrug progresul făcut în atâtea luni. Traseul meu n-a fost niciodată liniar, uneori pot să mănânc o felie de tort fără să mă simt vinovată că nu știu exact câte calorii are, alteori simt un impuls să merg la baie și să vărs tot. Starea de greață încă mă urmărește, multă vreme a fost singura metodă prin care puteam reacționa la ceva, bun sau rău.
În încercările de a face pace cu corpul meu, am aflat despre tulburarea dismorfică corporală (TDC). Pe atlas.app.ro, o platformă de terapie și dezvoltare personală, psihoterapeutul Mihai Bran scrie că „persoanele cu TDC consideră că aspectul lor este foarte important și definitoriu pentru stima de sine. Această sensibilitate estetică crează o confuzie când vine vorba de visul de a avea o viață fericită – aceste persoane consideră că dacă nu sunt cele mai atrăgătoare din încăpere, cercuri de prieteni sau familie, nu pot fi fericite cu adevărat. De asemenea, își ridică standarde imposibil de atins, ceea ce le blochează într-un ciclu vicios. Iar persoanele din jur, cred ei, îi judecă și se amuză de felul în care arată. Acest tip de prejudecată este cunoscută drept gândire referențială.”
Mi se spune că nu pot iubi pe cineva
dacă nu mă iubesc pe mine
Revelionul l-am petrecut singură, în camera mea, ascultând toate playlisturile de pe Youtube care începeau cu „Russian Doomer music”. Atmosfera apăsătoare și angoasa pe care o exprimau piesele trupelor mele preferate se completa perfect cu ceea ce simțeam. În timp ce prietenii mei se distrau, fiecare altundeva, eu am adormit pe la ora două. A fost prima oară când am simțit că lucrurile nu mai erau ca înainte. A doua zi, am făcut o listă cu activități și scopuri pentru 2021.
Am început să mă simt în plus peste tot, așa că m-am retras în programele mele de sport și mâncat restrictiv. Nu mai aveam timp de citit, scriam poezie prea puțin și, cu toate că mă vedeam destul de des cu prietenii, nu mai simțeam nicio bucurie. De fiecare dată când observam asta la mine, mă credeam o persoană rea, o impostoare. Iarna a trecut fără prea multe incidente, încă eram aceeași, doar experimentam câteva stări ciudate. Eram gata să mă țin de promisiunile făcute pentru noul an, speram la o perioadă de liniște care m-ar fi ajutat să scap de gândurile intruzive, prezente tot mai des în rutină.
Nu mai aveam un safe space. Mă concentram pe dezvoltarea și pe educația mea, pe lucrurile care îmi dădeau sens, care mă făceau să mă simt frumoasă, dar nu puteam să nu mă uit și la ceilalți. Să nu văd cât de ușor primesc ce își doresc, fie că era vorba de iubire sau de obiecte materiale. Și cât de greu îmi era mie să fac toate lucrurile astea posibile. Percepeam tot ce îmi era exterior ca pe o competiție pe care eu trebuia să o câștig. Dar pierdusem încă de la început. Nu mai aveam un safe space pentru că nu mai eram un safe space.
O fată care a pierdut lupta:
cineva să o ia de aici, nu mai sunt eu
Martie – aprilie 2021. Credeam că lucrurile merg mai bine. Găsisem un program de antrenamente care părea că aduce rezultate. Era lung, complicat și mă motiva, iar eu eram sigură că o să îl termin și că o să mă uit cu satisfacție la pozele de before/after. Relația mea cu mâncarea, dar și cu ceilalți, se îmbunătățea. Eram pe vârful icebergului. Dar zilele acestea au fost înlocuite de altele, pline de epuizare fizică și psihică în urma decesului bunicii mele. Nici sport n-am mai putut face. Puteam doar să plâng, să mănânc biscuiți sărați și napolitane de post, să zac fără scop. N-a mai contat niciun to do list.
Nu e ceva spectaculos să te mândrești că nu poți să plângi, dar eu n-am fost niciodată genul de persoană care să se descarce prin plâns. Plânsul mă făcea să mă simt și mai slabă și nu voiam să fiu percepută așa. După mult research și autoanaliză mi-am dat seama că funcționez altfel. Reveneam la schema cu mâncatul ca să mă simt mai bine, dar simțeam fix opusul și nu puteam să mă controlez. Deși încă îmi e greu să plâng și nu îmi place să o fac în public, anul ăsta cred că am plâns cât pentru toată viața.
Câteva săptămâni mai târziu, într-o sâmbătă, m-am urcat pe cântar și am văzut că eram mai slabă decât am fost tot gimnaziul, deși nu mai făceam sport și nu mai mâncam sănătos. A fost singura dată când nu am simțit nimic în legătură cu numărul de pe cântar – oricum nu mai aveau importanță în situația în care mă aflam. Un prieten mi-a spus acum mult timp că oricât de greu i-ar fi celuilalt, tot suferința proprie e mai importantă. Mă gândeam la asta de fiecare dată când nimeni nu părea preocupat de cum mă simțeam cu adevărat, când nimeni nu recepționa semnalele mele de ajutor.
Mi-am luat un alt pisoi, care semăna exact cu cel de dinainte, acum dispărut. Aș vrea să fie așa și cu oamenii: de fiecare dată când moare cineva, să poți să-l înlocuiești cu cineva care îi seamănă. Să nu mai dispărem niciodată, să ne înlocuim unii pe ceilalți până la nesfârșit, tristețea și dorul să fie mai ușor de îndurat.
Pe social media apare foarte des același mesaj: ce nu te omoară te face mai puternic. Cred că nimeni nu simte asta când vorbește despre propriile traume și evenimente tragice, cel puțin cât încă sunt recente. Ce nu te omoară te face mai sensibil, nu te lasă să adormi noaptea fără să te uiți la clipuri despre Războiul din Irak, nu te lasă să faci nimic fără să ții telefonul în mână, pentru că ai pierdut conexiunea față de tot.
Corpul știe să mă țină doar în survival mode
Încerc să definesc tot ce e nou la mine. Să dau denumirile corecte, să analizez totul ca un profesionist. Calitățile și defectele celei de dinainte au acum o nuanță nouă. Nu o pot vedea, din cauza ineficienței de a distinge emoțiile. Mă uit în oglindă și nu mai simt nici ură, nici mândrie față de corp, doar un mare gol. Ascult piese al căror singur efect e să mă liniștească. Am renunțat să văd lumea prin vechea retină. Mă revolt, dar corpul știe să mă țină doar în survival mode. E nevoie de eforturi uriașe să conștientizez locul întunecat în care am ajuns și faptul că nu mai e nimeni acolo. Trebuie să fac ceva în legătură cu asta, deja i-am dezamăgit pe toți după ce nu am mai fost implicată în viețile lor, după ce nu am mai luat inițiativă, așa cum obișnuiam.
Încerc să procedez altfel, să revin la rațiune. Am uitat multe lucruri într-un timp atât de scurt. Mă mândream cu ușurința cu care rețineam orice tip de informație. Îmi amintesc cu greu data tratatului de la San Stefano sau numele iubiților doamnei Bovary. A fost momentul în care am știut că dacă voi continua așa, va fi și mai rău. Nu mă mai deranjează singurătatea, doar atmosfera nepăsătoare pe care o percep. Țin un jurnal, acolo notez tot ce e rău, dar și micile succese pe care nu le mai știe nimeni altcineva. Nici nu vreau să le compar cu bucuriile mari ale celorlalți – ce glumă bună! Ai mei îmi spun mereu că mă stresez prea mult și că mă consum pentru alții, dar ei văd doar stresul natural, nu și pe celălalt, care e de zece ori mai mare.
Am terminat clasa a X-a și am luat premiul I. Nu am simțit nimic, am vrut doar să ajung cât mai repede acasă. A urmat o vacanță pe care cu greu am putut s-o numesc astfel. Nu era timp de stat degeaba. Am intrat într-o nouă rutină, am regăsit refugiul în sport, în ieșirile cu prietenii și în orice mă ținea departe de mesajele care stârneau conflicte între prieteni. De rețelele de socializare care nu mă făceau să mă simt bine în corpul meu. Pentru prima oară, m-am gândit să folosesc sensibilitatea dobândită în ultima perioadă ca să readuc liniștea în interior, să fac pace cu corpul meu. Am fost atât de convinsă că trebuie să mă întorc la cine eram înainte, încât nu vedeam opțiunea cealaltă: să accept schimbarea, să transfer curiozitatea, energia și profunzimea pe care le-am avut dintotdeauna către versiunea care urma să devin. A urmat un proces chinuitor în care a trebuit să refac pe cont propriu relația cu mine însămi, relația cu ceilalți, planurile de viitor și aspirațiile înalte.
Vindecarea nu are un traseu liniar
Încerc să-mi schimb mindset-ul, umplu jurnalul cu idei și afirmații noi și caut originea emoției. Resping semnalele false, vreau să mă bucur din nou de activitățile pe care le fac, de oamenii cu care îmi petrec serile, de toate calitățile mele pe care le-am ignorat de fiecare dată. Nu vreau să-mi irosesc potențialul. Mă țin de rutina de alergat la șapte dimineața, găsesc o plăcere autentică gătind pentru ceilalți, nu doar pentru mine. Citesc pentru prima oară poezia mea în fața unui public, îmi fac prieteni noi, dansul îmi arată încă o dată că există muscle memory.
Dar asta nu înseamnă că sunt mulțumită, nu știu dacă o să fiu vreodată. O să mă tot înscriu la cursuri de filosofie sau la ateliere de poezie, o să încep să învăț altă limbă străină și o să mă străduiesc să fac sport zilnic. Nu am găsit echilibrul, nu am avut niciodată așa ceva, m-am lăsat purtată de tot ce e mai intens și mai provocator. Dar după multe luni de introspecție, voința e mai puternică decât vinovăția. Adolescența e pe sfârșite, nimeni nu a mai rămas cel de vara trecută. Încă nu am învățat ce înseamnă iubirea de sine, dar încep treptat. Poate de data asta o s-o nimeresc.
Coman Alice Nicoleta are 17 ani și e din Teișani, județul Prahova. E elevă în clasa a XI-a la Colegiul Național „Nicolae Iorga” din Vălenii de Munte.
Bortișcă Octavia are 19 ani și e din Grințieș, județul Neamț. E studentă la Etnologie, la Facultatea de Litere din București.
Editori text: Cosmina Duca, Roxana Stan
