Cum am supraviețuit tendințelor autodistructive și am luptat împotriva diagnosticelor de boli cronice și autoimune.
Mai știi acele vorbe, atât de circulate pe la noi, pe care toată lumea le folosește drept mesaje motivaționale? „Ce nu te omoară, te întărește” sau „Nu există «nu pot», ci doar «nu vreau»? Știu că le-ai auzit și tu la un moment dat din partea unui adult; cu toții le-am crezut.
Eu le văd ca pe un mare bullshit.
Ți-am stârnit interesul deja? Perfect.
Durerea
Mama murise cu mulți ani în urmă, fiind victima unui accident stupid.
Cât de stupid? A leșinat și a căzut, lovindu-se cu capul de treptele de la biserică, iar echipajul de pe ambulanță a fost atât de incompetent, încât au privit și ei cum murea, la fel ca restul oamenilor de acolo, fără să-i aplice măcar o manevră de resuscitare. Atât de stupidă a fost moartea unei femei de doar 69 de ani, femeia care m-a crescut de când am venit pe lume și până la 13 ani, când părinții mei erau prea ocupați, prea obosiți, prea dezinteresați de soarta mea. Mama, prin numele pe care i l-am dat, a fost unica persoană care s-a îngrijit de mine până în acel moment – exceptând când trebuia să stau la poză cu părinții mei, deși ea ca bunică ar fi trebuit să se bucure de mine ca nepoată, nu să mă crească ca pe un copil pentru că alții nu puteau deoarece nu aveau timp. Mama (cea biologică) era mereu nervoasă și obosită din cauza atmosferei locului în care lucra, suficient încât nu putea să se joace cu mine când venea acasă, iar tatăl meu era departe, prin delegații, cu afaceri. Asta este ce-mi amintesc despre ei de când eram copil.
Mama nu știa cum să mă facă să mă simt iubită prin a-mi face plăceri de copil – fie că asta însemna să ne plimbăm prin parc ori să mă lase să culeg margarete. Părinții mei, în particular tatăl meu, erau atât de îngrijorați de faptul că nu mă pricepeam la matematică – la școală nu puteam să iau mai mult de un șapte -, încât insistau să-și exprime aceste sentimente prin a-mi aminti cât de mult îi dezamăgeam cu performanțele mele de fiecare dată când se ivea o ocazie, chiar dacă eu aveam interese față de alte materii, cum ar fi limbile străine. Însă pentru ei nu aveam atenția unde trebuia. Să învăț ca un papagal teorema lui Pitagora era mai important decât faptul că știam la acel moment să vorbesc și să scriu fluent în două limbi.
Îmi repetau încontinuu că sunt „proastă de bubui”, etichetă pe care am internalizat-o, iar acum mă lupt la terapie să mă conving că aș avea o oarecare formă de inteligență, în ciuda a ceea ce îmi repetă mintea în fiecare zi; comparații peste comparații cu alți copii și cum erau ei pe vremea când aveau vârsta mea, cum nu puteam să fiu geniul, fiica harnică, obedientă, docilă și pedantă pe care și-o creaseră în imaginație cu mult timp înainte ca eu măcar să pot articula ceea ce îmi doresc.
Dar ar trebui să fiu recunoscătoare, nu-i așa? Alți copii sunt puși să cerșească, ai mei s-au limitat doar la a-mi crea angoase, a-mi distruge stima de sine aproape complet și de a-mi schilodi sufletul. Am ajuns să nu mai fiu capabilă de a mai forma conexiuni cu alți oameni, de teamă că aceștia sunt în stare să-mi facă la fel de mult rău, și să ajung să retrăiesc acele momente de coșmar, rezumându-mă la a mă retrage într-o cochilie, pentru a nu suferi și mai mult. Ai mei încercau mereu să-mi cumpere dragostea cu daruri scumpe, care pentru mine aveau o oarecare valoare timp de doar câteva zile. Doar că acea dragoste avea condiționări și venea cu sfori invizibile, care îmi treceau prin carne și-mi creau răni vii și supurânde, se strângeau asemenea unui șarpe în jurul meu până ce corpul îmi seca de sânge.
Sigur mi-au făcut un bine prin asta, nu-i așa?
La ceva timp după ce murise Mama – un an, să zicem – am avut ghinionul de a sta de vorbă cu o mătușă, care a insistat să precizeze că „soarta” și un anume „dumnezeu” au produs moartea Mamei. Oala sub presiune, care fierbea la foc mic de aproape un an, a erupt ca un vulcan în acel moment, iar pentru mine explicația că o ființă imaginară a vrut să mă chinuie pentru un motiv inexistent, mi-a stârpit și ultima formă de speranță.
Nici eu, nici Mama, nu eram de vină cu nimic. Iar acea oală se transformase într-un vulcan activ, care aștepta următoarea oportunitate în care ar fi putut să facă ravagii.
Acea zi friguroasă de toamnă încă mă bântuia din străfundurile minții, care părea și ea, la rândul ei, că îmi juca feste. Uneori, când mă mai gândeam la ea și la ce gol a lăsat dispariția ei, nu-mi puteam da seama dacă motivul ar fi fost Mercur în retrograd, fatalitatea vieții, o ființă atotputernică ce a vrut să mă pedepsească pentru un păcat de care nu eram vinovată, sau orice altceva ar fi putut să-mi ofere un răspuns la întrebarea „de ce?”. Simțeam o durere spasmodică în piept, de parcă aș fi fost îmbrăcată într-o cămașă de plumb, iar organele mele încercau cu disperare să funcționeze, în ciuda greutății ce le strivea. Era aceeași senzație pe care o ai când te îneci, când tot ce-ți dorești este să te apuci de colacul de salvare care îți este aruncat, dar plămânii tăi se umplu cu apă, și te duci încet, dar sigur, la fund. Cu ultima fărâmă de putere, dai din mâini, încerci să ieși la suprafață, însă fără succes.
În mod absolut ironic, și corpul m-a trădat. Nu numai că mă triplasem în greutate din cauza depresiei ce mi-a dominat întreaga adolescență, precum și a mâncatului compulsiv, care pentru mine devenise o formă de coping emoțional, dar stresul produs de toate evenimentele din viața mea mi-a creat o situație și mai complicată decât fusese până în acel punct: corpul meu începuse să se autodistrugă.
Diagnosticul
Aproape șapte ani mai târziu, când pandemia își făcuse loc în viața cotidiană, eu eram într-un campus universitar din Marea Britanie, la studii. Am luat primul avion spre România, fix cu o zi înainte să fie declarat primul lockdown, și m-am întors acasă doar cu hainele de pe mine și o mână de cărți în rucsacul ce-l duceam în spate.
Nu a trecut mult timp până să încep să am reacții ciudate: găseam în fiecare dimineață o mână de păr pe pernă; migrene bubuitoare, încât credeam că o să-mi explodeze capul; o oboseală constantă, indiferent cât de mult aș fi dormit, răni care nu se vindecau (sau se vindecau greu), sete și foame ce nu puteau fi îmblânzite, o vedere cețoasă și stări de rău ce-mi stricau zilele. Am umblat pe la o armată de doctori, încercând să-mi dau seama de sursa problemelor mele.
În final, am aflat: dezvoltasem o boală autoimună, pe numele său Alopecie, care nu avea cauze cunoscute, dar care era hotărâtă să mă lase fără păr într-un timp foarte scurt. Iar cel mai grav era faptul că un diabet de tip doi a debutat și el, cam prin aceeași perioadă. Din nou, nimeni nu a putut să-mi răspundă la întrebarea „de ce?”, iar doctorii pe la care am alergat mi-au oferit răspunsuri extrem de vagi, cu presupunerea că motivul apariției acestor boli ar fi fost pe fond nervos și pe fondul greutății excesive.
Devenisem o bombă cu ceas, menită să explodeze la un moment dat, oricât de mult încercam dezamorsarea cu medicamente. Părul continua să-mi cadă în smocuri, migrenele mă lăsau vulnerabilă cu zilele, existau momente când nici nu voiam să mă dau jos din pat (fără a avea un motiv anume), orice fel de zahăr putea să-mi facă rău, iar acum trebuia să fiu atentă la orice nu aveam certitudinea că era sigur pentru mine, când înainte nici nu-mi păsa de numărul de calorii pe care îl avea un baton de ciocolată. Mai mult decât atât, trebuia să mă înțep în degete la două ore pentru a fi sigură că glicemia nu o lua razna după fiecare masă. Mă simțeam de parcă îmbătrânisem 60 de ani într-o singură noapte, iar mintea mea se ofilea, la rândul ei, cu restul corpului. Dacă ar fi să definesc dezolarea, acela a fost apogeul pentru mine.
Faptul că mă îmbolnăvisem atât de subit n-a făcut altceva decât să-mi cauzeze o angoasă și mai mare decât până atunci, să vreau să mă izolez atât fizic, cât și psihic, de întreaga lume.
Clădisem în jurul meu niște ziduri impenetrabile, iar la temelia lor stătea frica de necunoscut: frica de a nu ști ce avea să se întâmple peste o zi, paranoia că nimeni nu putea înțelege că existau zile în care nu reușeam să mă dau jos din pat, zile constante în care ruminam și gânduri obsesive mă schingiuiau, alimentându-mi aceste frici care-mi luau atenția de la lucrurile pe care voiam să le fac – munca de voluntariat, eseuri pentru facultate, orice mi-ar fi adus plăcere.
Devenisem sclava propriei mele minți, care ținea să-mi aducă aminte, de fiecare dată când divagam de la traiectoria impusă, de un șir de scenarii catastrofale ce se repetau obsesiv în mintea mea, ca un film pus în reluare la infinit, pe care eram obligată să-l urmăresc de tot atâtea ori. Și de ce, oare? Ca să nu am parte de un alt eșec? Ca să nu comit o greșeală care m-ar fi făcut ținta glumelor? Eram sătulă încă de prin liceu să fiu folosită de către unii colegi drept sursa lor de amuzament zilnic – fie că mă luau la mișto pentru faptul că eram extrem de naivă în grupuri pe rețele de socializare, fie că făceau glume despre cum eram „săracă” pentru că nu am avut iPhone sau pentru că purtam haine în stare bună, dar care erau vechi, ori glume extrem de voalate despre înfățișarea mea și despre faptul că eram feministă – ceea ce sunt și acum, și-mi asum această poziție cu mândrie. Ceea ce îmi mai alina din frici era faptul că au existat câteva profesoare care mă apreciau și știau ce să-mi spună ca să mă simt mai bine.
Norocul meu a fost că la facultate, toată lumea își vede de viața sa și nimeni nu se abate de la drumul său ca să facă viața altcuiva un coșmar, probabil și pentru că există consecințe, în comparație cu perioada liceului.
Așadar, de ce oare? Nici acum nu sunt sigură.
Prăpastia
Ianuarie 2021. Totul era încremenit în loc, fie de timp, fie de zăpadă. Nu-mi pot aduce aminte de multe lucruri, decât ce gânduri aveam în acel moment.
Eram la capătul puterilor: eram chinuită de niște boli pe care nu le înțelegeam, mintea îmi era dominată de frică pe timpul zilei, iar noaptea eram bântuită de coșmaruri. Nu mai puteam să fug, să mă ascund; Monstrul mă prinsese din urmă, iar acum își arăta colții la mine, înghesuindu-mă sub imperiul terorii. Și mai rău era că ajunsese la proporții colosale, față de cum fusese înainte. Simțeam cum nu mai aveam scăpare.
Seara. Ghemuită pe gresia tare și rece din baie, lipită cu spatele de caloriferul de fier incomod, mă holbam la folia de somnifere din mână. Eram obosită, voiam să mă odihnesc, să merg pe un tărâm unde era pace și liniște, unde Monstrul nu avea să mă mai hăituiască.
Dar nu puteam.
Voiam să simt că pot trăi fără frică, fără gândurile obsesive, fără scenarii apocaliptice. Aveam telefonul lângă mine când m-am decis să-i dau mesaj unui prieten. Au urmat trei ore de groază, în care a reușit să mă facă să renunț la plan. Nu m-a lăsat până nu a știut că sunt întinsă în pat, iar curând după aceea am adormit în timp ce el vorbea dincolo de ecranul ce ne despărțea. M-am trezit 12 ore mai târziu, complet înțepenită și năucită de tot ce se întâmplase cu o seară înainte, de parcă aș fi fost readusă la viață. M-am speriat inițial, crezând că visez, căutând cu disperare un semn că încă eram vie. Inima îmi bătea în continuare în piept, încă îmi puteam mișca membrele, puteam auzi păsări ciripind afară.
Trăiam.
Am realizat cât de aproape fusesem de moarte și nu-mi mai doream acest lucru. Mă simțeam și mai pierdută decât înainte, tot ce-mi doream era ca cineva să-mi ofere o mână ca să mă pot ridica de la pământ.
O săptămână mai târziu, eram în cabinetul de psihiatrie al unei policlinici. Terapeuta îmi confirmase diagnosticul de depresie, un alt nume pe lista interminabilă de probleme care se adunau în viața mea. Alt set de medicamente, alte ore pe care trebuia să le petrec pe holuri albe, care miroseau a dezinfectant.
Ce m-a făcut să cred că puteam să realizez ceva semnificativ în viață, când eu eram cu un picior în groapă?
Lupta
Petreceam ore în șir în care încercam să mă confrunt cu modul în care gândeam, să lupt împotriva Monstrului care mă hăituia de ani în șir, care îmi crea aceste stări de dezgust față de propria persoană, care mă făcea să înțepenesc de frică și să mă învârt într-o cușcă imaginară, clădită cu propriile mâini. Obosisem de la încercarea de a fi puternică în lupta pe care o duceam împotriva curentului ce încerca mereu să mă ia pe sus. Mă simțeam la fel de confuză ca atunci când eram copil, de parcă eram pe o plută improvizată, încercând să găsesc o direcție în care să vâslesc pentru a mă îndepărta de marea de gânduri din minte.
Cine sunt și ce îmi doresc?
Acestea erau întrebările care pluteau prin apele tulburi și stătute ale minții mele, printre multe alte gânduri distorsionate: frica de eșec, frica de a nu face o impresie bună, teama că o să existe cineva care avea să facă mișto de mine doar de dragul de a se amuza. Erau întrebările pe care terapeuta mă încuraja să le explorez în amănunt, la care să pot oferi singură răspunsuri.
La sugestia ei, am început să reiau activități pe care le adoram în copilărie. În mod surprinzător, pictura era activitatea pe care o iubeam la fel de mult ca înainte. Îmi pictasem pe brațe niște margarete. Erau florile pe care eu și Mama le iubeam la fel de mult. În mod surprinzător, când mă concentram pe lucrurile care îmi făceau plăcere, gândurile chinuitoare nu-mi mai dădeau târcoale. De ce oare abandonasem toate aceste lucruri care mă făceau fericită?
Deși bolile continuau să mă macine pe dinăuntru, mintea mea începuse să le ignore. Curând după aceea, când m-am uitat în oglindă și am văzut cum alopecia se extindea pe toată suprafața scalpului meu, am decis că n-o să-i mai dau voie. Am pus mâna pe mașina de tuns, și după câteva minute de chin, în care simțeam lamele reci care bâzâiau precum o viespe ce se afla periculos de aproape de scalpul meu, părul meu a ajuns de la mijlocul spatelui, la o tunsoare băiețoasă, scurtă și surprinzător de avantajoasă pentru fizionomia mea. Inclusiv scrisul, cel mai banal lucru pe care l-am practicat atâția ani, l-am transformat într-o unealtă contra ruminațiilor și fricii.
Era ca atunci când un bebeluș învață să meargă. Eu învățam să trăiesc, să zâmbesc, să fiu fericită. Nu a fost ușor – aveam momente când la doi pași făcuți înainte, cădeam. Dar mă ridicam și-mi continuam drumul, sub blânda îndrumare a terapeutei, care era acolo să-mi urmărească progresul. Cu timpul, căzăturile s-au împuținat, iar pașii pe care îi făceam erau din ce în ce mai siguri.
Deveneam stăpână pe mintea mea.
Cel mai fericit moment, victoria
Deși nu înțelegeam și nici nu observam aceste schimbări în bine inițial, terapeuta insista să mi le precizeze de fiecare dată când mă vedea. Progresul se accentua, până într-o zi, când m-a întrebat un lucru important: „Care este sentimentul primar pe care l-ai simțit când te-ai uitat în oglindă?” – făcând referire la momentul când am decis să preiau controlul asupra părului meu.
„Eliberare” a fost răspunsul meu. Abia atunci mi-am dat seama că în momentul când am pus mâna pe mașina de tuns, gândul meu era să scap de o povară imaginară, povara propriilor gânduri care mă apăsau, așa cum Rapunzel a fost salvată din turnul ce o ținea departe de lume – îmi plac prea mult filmele Disney -, doar că această Rapunzel și-a tăiat singură cosițele și la fel s-a și salvat din acel turn impenetrabil. Terapeuta mi-a zâmbit.
„Gândurile noastre sunt doar lucruri pe care ni le creăm singuri, distorsionându-ne percepția despre lume. Ele nu există dincolo de granițele minților noastre. Ele nu ne definesc sub nicio formă și trebuie să le lăsăm să treacă, așa cum trece un râu.”
Am rămas încremenită în acel scaun de plastic incomod. Începusem să plâng în hohote, trupul mi se încovoia sub propriile suspine. Marea de gânduri din minte seca încet prin lacrimile mele. Odată cu ele au dispărut ruminațiile, grijile, iar Monstrul era de negăsit.
Suferința mea era cauzată de propriile gânduri, gânduri despre care nu eram conștientă ce sunt inițial, ori de unde provin. Mai mult decât atât, puteam să lupt împotriva lor, puteam să le identific și să le combat. Puteam să alung Monstrul care mă vâna de ani întregi – numai dacă aș fi avut puterea să-i spun „Stop!” mai devreme.
Am câștigat prima luptă cu gândurile mele.
Pacea
Deși problemele mele sunt departe de a se fi terminat, sunt fericită că acum mă pot concentra pe lucruri care îmi aduc bucurie. În puținele dăți când stau la birou și scriu, există momente când pot simți cum sunt unele sentimente care încearcă să se strecoare în sertarele din creierul meu, precum niște umbre malițioase. Dar mereu îmi imaginez și că un râu cu cea mai pură apă le ia pe sus și le poartă departe, spre necunoscut.
Poate că se transformă în nori de ploaie, ce îmi udă plantele de pe pervaz, niște flori albastre precum cel mai senin cer pe care îl poți vedea vreodată. Cer la care mă mai holbez și visez cu ochii deschiși când nu știu ce să scriu.
Sunt de părere că fără ajutor n-aș fi putut face față la situația prin care trec, dar sunt departe de a fi câștigat războiul cu gândurile care încearcă să mi se strecoare în minte în continuare. În schimb, acum știu să le țin piept și sper ca toți cei care trec prin situații similare să poată să lupte împotriva agresorilor lor, de oricare fel ar fi ei. Pentru că a te accepta așa cum ești, indiferent de gândurile pe care le ai despre tine, este o superputere.
Știu că probabil o să mai am gânduri obsesive, la un moment dat. Știu că Monstrul încă mă pândește din adâncurile minții, așteptând momentul oportun, în care să rupă lanțurile cu care l-am legat și să mă atace. Dar știu că o să vină și vremuri mai bune pentru mine, că voi râde, că voi zâmbi din nou. Știu că vor mai fi drumuri la răscruce și știu că o să trebuiască să aleg. Știu că o să-mi fie mereu dor de Mama, pentru tot restul vieții mele.
Dar cea mai mare victorie a mea este că pluta care se dezintegra inițial a fost reconstruită de la zero, și nu numai că poate să mă ducă departe, dar acum are și o velă pe care o folosesc împotriva oricărui val care vrea să mă doboare. Eu încă navighez printre toate apele tulburi, dar o fac mai bine decât înainte.
Însă mai știu sigur un lucru: data viitoare când Monstrul o să vină și o să mă privească în ochi, eu voi reuși să-l privesc înapoi.
Și voi avea puterea să lupt.
Leria Baciu are 20 de ani și este din Galați. Este studentă la Universitatea de Artă și Design din Cluj-Napoca, specializarea Grafică.
Editor text: Alexia Carson
Editori ilustrații: Lucian Barbu, Sebastian Ștefan
Notă editorială: Din motive personale, autoarea articolului nu a mai dorit ca acesta să fie semnat, motiv pentru care apare de acum (începutul lui 2024) ca anonim.
