Când aveam 18 ani și tocmai intrasem la facultate, m-am bucurat că plec din Petroșani, orașul în care am copilărit, și că descopăr o lume nouă în București. Cinci ani mai târziu, mă întreb același lucru când mă întorc acasă la părinții mei: ce oportunități au tinerii care aleg să rămână în Valea Jiului?
Text de Alexandra Țipțer
Fotografii de Matei Bumbuț
Publicat: 18.12.2020
Găsești mai multe episoade aici.

Ecranul telefonului afișa 08.35 când am coborât și am deschis cu greu ușa termopan de la bloc, schimbată acum un an. Am pus piciorul în ușă ca să stea deschisă și, în timp ce-l așteptam pe tatăl meu, m-am uitat la garajele din fața blocului, pe care le mâzgăleam cu cretă atunci când eram mică. Acum, majoritatea sunt proaspăt vopsite și nu mai poți să scrii sau să desenezi pe ele, iar pe prietenii alături de care mă jucam la garaje nu i-am mai văzut de ani buni.

Tata, care are acum 56 de ani, mă duce și mă aduce de fiecare dată de la gară. Deja s-au făcut cinci ani de când mergem împreună pe jos, oricât de grele ar fi bagajele, pe strada General Dragalina, o stradă în pantă, cu trotuare pline de mașini parcate. A devenit un fel de ritual al nostru.

     —    Hai, că de data asta nu mai plouă, îmi spune în timp ce-și aranjează pe umeri rucsacul roz pe care scrie ,,It’s a girl”.

     —   Cred că am prins toate anotimpurile împreună spre gara asta, tati.

Petroșani, iulie 2020

De când am terminat liceul și până acum, s-a schimbat și el: a încărunțit, i-au apărut riduri și uneori arată obosit. E diferit de bărbatul pe care mi-l amintesc de când eram copil, care-mi promitea că va trăi 100 de ani. Când mă întorc în oraș, acești 100 de ani par tot mai puțini.

Pe drum spre gară, vorbim despre vreme, despre cât de greu este rucsacul ‒ deși mereu zicem că nu împachetăm multă mâncare ‒, despre cum iar am uitat să-mi cumpăr o sticlă de apă, despre următoarele zile de naștere în familie și despre următoarea mea vizită. Orașul pare să aibă mereu un aer răcoros și un miros de fum, indiferent de anotimp.

Drumul pe care îl fac cu tata până la gară e același cu drumul pe care-l făceam până la liceu când eram elevă. Pentru mine, Petroșaniul e un bulevard cu două puncte de reper: fântâna păpădie din centru și Lidl-ul de lângă spital.

De acasă până la Colegiul Național „Mihai Eminescu”, unde am învățat, fac 15 minute dacă merg încet și 10 dacă mă grăbesc. Până la gară sunt vreo 20 de minute, pentru că trebuie să ieșim de pe bulevard și să trecem pasarela.

Drumul pe care îl fac cu tata e un tur al orașului în care comentăm ce a mai apărut nou: magazinul chinezesc cu haine, cratițe, răzătoare și geamantane de mână, o nouă casă de pariuri sau o farmacie. Trecem de fiecare dată pe lângă mall-ul cu trei etaje, Jiul Shopping Center, cofetăria Lovental cu cele mai bune croissante cu ciocolată din oraș, stația de maxi-taxi, Podul Maleii, pârâul care trece prin centrul orașului, Biserica Ortodoxă din centru, Teatrul Dramatic „Ion D. Sîrbu”, apoi fostul Leonardo, magazinul de unde îmi cumpăram încălțăminte (înlocuit de două magazine de haine), și ajungem până la Yoyo’s, Favorit și Medieval, cafenelele la care mă duceam atunci când chiuleam de la ore.

Nu am luat niciodată în calcul ideea de a rămâne în Petroșani. Viitorul îmi părea incert aici încă de pe vremea când eram mică și purtam cardigane lungi și pantofi din materiale care imitau pielea.

Când eram la liceu, mi se părea ciudat să rămâi în oraș după bac. Le spuneam adesea prietenilor mei: „Abia aștept să plec odată la facultate”. Rar se întâmpla să aud pe cineva care își dorea să rămână. Din clasa mea, au rămas doar vreo patru colegi care și-au întemeiat o familie aici și și-au găsit de muncă. În rest, toți am căutat alt drum: Litere, Comunicare, Limbi străine, profile care nu există la Universitatea din Petroșani, care se numea Institutul Cărbunelui în 1948, când s-a înființat.

Petroșani, iulie 2020

Relația mea cu orașul a fost întotdeauna complicată: îmi părea mic, îngust, ca o cutie de chibrituri din care abia așteptam să evadez, cu aceleași blocuri care nici renovate nu prindeau viață, cu aceiași oameni pe care îi vedeam mereu pe bulevard. Dar uneori mi se făcea dor de plimbările pe străduțele înguste, de muntele pe care îl vedeam de la geam și de mirosul de chibrit aprins în diminețile geroase. Orașul în care am copilărit, în care am învățat să merg cu bicicleta cu roți ajutătoare, să scriu și să fac clătite, era și orașul din care abia așteptam să evadez, ca să pot să văd și alte perspective, alți oameni și un alt viitor care să nu fie la fel de gri ca blocurile de care mă săturasem.

Pasarela de lângă gara din Petroșani, iulie 2020

***

Alexandru Docea, 21 de ani, face un sfert de oră din Dimitrov, cartierul în care locuiește, până la Universitatea din Petroșani, unde e student în anul III la Turism. Părinții lui au divorțat înainte să intre la liceu și a rămas împreună cu mama, care lucrează la un restaurant ca bucătar. Locuiesc amândoi într-un apartament, iar bunica lui, cea din partea mamei, stă la parterul blocului vecin. Unchiul lui este director al Ziarului Văii Jiului, iar tatăl este cel care se ocupă cu livrarea ziarelor. În continuare îl sprijină financiar, pe lângă pensia alimentară, și îl ajută de fiecare dată când îi cere câte ceva. Uneori se mai întâlnesc atunci când merge la ședințele de la organizația studențească din care Alex face parte, pentru că ziarul are sediul pe același etaj cu al lor.

Petroșani, iulie 2020

Alex poartă o pereche de shorts de blugi, deschiși la culoare, o pereche de adidași muștar și un tricou negru cu logo-ul Red Bull. Cursurile și sesiunea s-au terminat, dar Alex se duce să afle unde va face practică pe timpul verii și să participe la prima ședință ca student reprezentant în Comisia de Etică a Universității.

Se întâlnește în fața facultății cu un grup de colegi și merg împreună spre sala în care au programat întâlnirea pentru practică. Este sfârșitul lunii iunie pe timp de pandemie, toți poartă mască și stau distanțați. La întâlnirea pentru practică, trebuie să intre pe rând, câte 10-11 studenți odată, după ce li se ia temperatura, așa că programul se decalează. Din cele trei variante pe care i le propun cei de la facultate, Alex alege să facă practică la admiterea din iulie – ceea ce trebuia să facă oricum ca membru al organizației. E dezamăgit, pentru că el credea că va face ceva legat de turism, profilul pe care îl studiază, dar n-are timp să se gândească prea mult la asta, pentru că se grăbește să ajungă la ședința Comisiei de Etică.

Petroșani, iulie 2020

Deși nu voia să se înscrie la o facultate înainte să ia bacul, Alex a decis până la urmă să meargă la Economia comerțului, turismului și serviciilor în Petroșani. Acum spune că a făcut o alegere bună.

Crede că Valea Jiului are potențial și vrea să contribuie la dezvoltarea ei. La început, foști colegi de liceu îl întrebau de ce a rămas în oraș: „Toată lumea îmi zicea: «De ce vrei să rămâi aici? Te faci miner?». Sunt trei facultăți în oraș până la urmă. Pot să fac facultatea și să plec”.

La facultate, se aștepta ca în primul an să studieze mai multe lucruri legate de turism și mai puțină informatică sau drept, materiile pe care le-a studiat cel mai mult. În grupa lui are și 12 colegi basarabeni și spune că uneori sunt mai prezenți decât restul, care nu ajung la toate cursurile.

Din prima săptămână ca student, s-a alăturat organizației studențești UPSU (University of Petroșani Students’ Union) și a fost coordonatorul departamentului de fundraising, unde se ocupa de sponsorizări, ajuta membrii departamentului să facă mapa pentru sponsori sau îi învăța cum se depune un proiect pentru fondurile de la Minister.

Perete al sediului U.P.S.U., Petroșani, iulie 2020

Printre cele mai importante proiecte la care a contribuit în cadrul UPSU a fost organizarea unui treasure hunt în mai 2019, la nivel național, în Parâng, The Treasure of the Mountain, unde au primit telescaunul gratuit din partea primăriei în ziua respectivă și unde a fost prima dată să caute donații, împreună cu încă un coleg, din magazin în magazin. Scopul proiectului a fost de a dezvolta turismul în stațiunile montane care se află în Valea Jiului.

De la sfârșitul lui august a devenit președinte la UPSU și are deja o serie de proiecte la care se gândește, printre care un nou treasure hunt sau un eveniment Student Talk, la care să invite diferiți oameni din Valea Jiului să le prezinte studenților proiectele lor. În cazul în care îi va strica pandemia planurile, se gândește să mute online unele activități, cum ar fi săptămâna bobocului, când recrutează voluntari.

Alexandru Docea (21), pe holul căminului în care se află sediul U.P.S.U., Petroșani, iulie 2020
Alex spune că în liceu nu era foarte implicat dincolo de școală, era mai timid, se gândea des să nu supere pe cineva și voia o schimbare. „Puteam să fiu un student simplu sau puteam să fiu cum sunt acum”, spune el. De când a devenit voluntar și până acum a fost prezent în ședințe și s-a implicat în majoritatea proiectelor dezvoltate de organizație, printre care balul bobocilor sau diferite seri de film sau de socializare. În 2019, în primele săptămâni de facultate, au proiectat documentarul „Planeta Petrila” în sediul organizației. Anul acesta, pentru că este pandemie, vor să facă o seară de film online, după ce începe anul universitar.
Alexandru Docea (21) și Arabu, mascota U.P.S.U., Petroșani, iulie 2020

În fiecare lună, se adună o cotizație de la fiecare membru ca să poată să organizeze unele evenimente. Alex spune că în ultima perioadă s-au lovit de o problemă: în cadrul organizației studențești există un angajat, astfel că nu pot primi sponsorizări pentru proiectele lor, doar donații. Dincolo de asta, pentru că există un angajat, organizația trebuie să plătească și gunoiul. „E zece lei pe lună. Nu e asta problema, dar de zece ani s-au strâns banii ăia și n-am vrea să plătim zeci de milioane”, spune Alex.

Alex este membru și în „Valea Jiului implicată”, o coaliție a ONG-urilor din Valea Jiului care dorește să implementeze proiecte de dezvoltare locală în zonă. La finalul lunii iunie, alături de cei de la Greenpeace, au adus în Valea Jiului primul proiect cu artă murală, pe calcanul clădirii de lângă poșta veche din centrul orașului, pus la dispoziție de primărie. Muralul a fost ridicat în șapte zile și urmărește să transmită o viziune pozitivă asupra zonei, un soi de reinventare și dezvoltare sustenabilă a regiunii.

Holul locuinței lui ALexandru Docea, Petroșani, iulie 2020

Bucătăria locuinței lui Alexandru Docea, Petroșani, iulie 2020

Alex își dorește să se înscrie și la masterat, după ce termină facultatea: „Tot aici vreau, nu neapărat pentru universitate, cât pentru organizație. Pentru oamenii care sunt acolo, că pe lângă proiecte și chestii de genul, ne avem ca o familie”.
Pisica lui Alexandru Docea (21) în camera lui, Petroșani, iulie 2020
Alexandru Docea (21) în camera lui, Petroșani, iulie 2020
Cât despre Petroșani, Alex spune că, atunci când era mai mic, nu știa exact ce voia să facă, dar, pe parcurs, orașul a început să i se pară din ce în ce mai potrivit pentru el. „Vreau să fac ceva aici. Sau, dacă merg în alte părți, să revin aici, să adaug valoare zonei prin ce am învățat în alte părți”, spune Alex. „Mai ales că în zonă nu sunt multe, ceea ce consider că este un avantaj, pentru că poți implementa lucruri care există în alte zone și au succes”.

***

Petroșani este un oraș minier, aproape de Munții Parâng, cu 40.000 de locuitori, conform recensământului din 2011. La 1800, principala ocupație a populației era păstoritul, iar, din 1840, au început primele exploatări ale zăcămintelor de cărbuni la Vulcan, Petroșani și Petrila. Așadar, dezvoltarea localității a devenit strâns legată de dezvoltarea industriei miniere. În 1948, Petroșani devine și centru universitar prin înființarea Institutului Cărbunelui, care avea să devină una dintre cele mai prestigioase instituții de învățământ superior cu profil minier din România și din Europa.

Înainte de 1990, în jur de 53.000 de oameni lucrau în mine și câștigau salarii mult mai mari față de cei din întreprinderi – IPSRUEEMP Petroșani, fostă uzină de reparare și de fabricare a utilajelor electrice miniere, sau URUMP, fostă întreprindere minieră și de automatizări.

În prezent, locuri de muncă se găsesc la spital, la poliție, în farmacii sau în învățământ. Mai sunt câteva joburi în supermarketuri, magazine de cartier și case de pariuri. La Universitatea din Petroșani poți urma trei facultăți, fiecare cu mai multe specializări: Facultatea de Mine, Facultatea de Inginerie Mecanică și Electrică și Facultatea de Științe. Universitatea are locuri pentru studenții basarabeni (150 de burse pentru studenții basarabeni de origine română), iar în cadrul ei, există trei organizații studențești: Liga Studenților Universității Petroșani, University of Petroșani Students’ Union și Asociația Studenților Basarabeni.

Petroșani, la fel ca alte orașe din Valea Jiului (Anina, Bălan, Brad, Cavnic, Motru, Rovinari), a devenit un „shrinking city”, un oraș din care oamenii pleacă pentru că nu-și găsesc locuri de muncă și nu-și pot construi un viitor.

***

Este ora prânzului și Robert Stocker, 30 de ani, se face comod în scaunul mașinii lui. E senin în Sohodol, orașul din Valea Jiului în care a copilărit, iar soarele îl face să mijească ochii. Dă drumul la radio pe Kiss FM tocmai când începe o melodie în limba română despre dorul de casa din copilărie și familie. „Cel mai frumos loc e acasă, e acasă!” Crește volumul când se apropie de refren.

Robert pleacă într-o drumeție spre cascadele din Valea Lazărului și Valea Mării, aproape de Cheile Buții. E pasionat de drumeții și trasee montane și încearcă să facă des câte o ieșire, mai ales în weekend-uri.

Poartă o pereche de bermude cu frunze verzi, un tricou vișiniu și o șapcă violet, care îi acoperă părul scurt. În picioare are bocanci negri, iar în spate un rucsac în care a pus sticle cu apă rece pentru drum. E a șasea oară, în ultimii doi ani, de când face traseul de 43 de minute și 946 de metri altitudine. Pășește pe bolovanii zgrunțuroși și nu se clatină pe stâncile alunecoase, deși uneori se grăbește. Din când în când, se oprește să se uite la peisajul cu brazi înalți până la cer.

Robert Stocker, foto: arhivă personală

Când ajunge în dreptul cascadelor, nu se așază să se odihnească, ci face poze sau filmulețe pe care le editează mai târziu și le postează pe Facebook. Cascada Vatra Mării, despre care spune că este înaltă cât un bloc cu zece etaje, este preferata lui și are o fotografie cu ea pe ecranul telefonului, din drumeția anterioară.

Robert se gândește de câțiva ani să contribuie la dezvoltarea turistică din Valea Jiului, prin amenajarea unei zone de camping. Lucrează, în prezent, la controlul tehnic al calității, la o firmă unde se produc volane, în Lupeni, dar, de fiecare dată când merge într-o drumeție, se interesează de terenuri accesibile pentru proiectul lui – a găsit unul în Valea Ungurului de 12.500 m², dar costa prea mult. Are des discuții cu fratele lui geamăn, care se gândește și el la dezvoltarea unei hale industriale în Valea Jiului și își dorește să se întoarcă acasă.

Robert Stocker locuiește într-un apartament din Sohodol împreună cu părinții și cu sora lui cu 11 ani mai mică. Mama, 55 de ani, lucrează la o croitorie în Vulcan, iar tatăl, 60, a ieșit la pensie și și-a cumpărat o motocicletă cu care se plimbă aproape în fiecare zi. Robert stă în camera pe care obișnuia s-o împartă cu fratele lui geamăn, Johan, care s-a mutat în Timișoara în 2017 și are un copil de 2 ani. Nu seamănă prea mult, deși ar fi trebuit să fie identici, dar au amândoi ochii deschiși la culoare.

Obișnuiau să chiulească împreună de la liceu și să meargă la scăldat în Jiu, în timp ce le spuneau părinților că sunt în fața blocului. O ajutau pe mama lor să facă lumânări parfumate când aveau o afacere de familie. Le turnau în apartamentul lor, dar au renunțat pentru că nu aveau vânzări.

De curând, Robert și părinții lui au început să facă săpunuri handmade acasă sau în grădina din spatele blocului, pe care au amenajat-o – mese, scaune, un leagăn și ghivece cu flori. Săpunurile arată ca niște bomboane de ciocolată de o palmă, în formă de trandafiri, de scoici sau de pătrate.

De două luni, combină diferite uleiuri de palmier, de migdale sau de măsline, pentru a personaliza mirosul și consistența. „Nu putem sta numai așa, că viața e tot mai scumpă. Și nu te descurci, că n-ai cum. Nu poți să trăiești numai din ceva, trebuie să ai ceva și pe lângă”, spune mama lui Robert, în timp ce taie ardeii capia și îi curăță de semințe pentru a-i fierbe cu restul de zarzavat și a-i pune în borcane pentru iarnă. „Sunt omul care, chiar și când stă, face ceva. Nu pot să stau întinsă în pat. Până mă odihnesc, trebuie să fac ceva.”

Robert Stocker, foto: arhivă personală

Robert a studiat la Universitatea din Petroșani, dar nu a intrat din prima la profilul pe care și-l dorea, Tehnologia construcțiilor de mașini. A ales, în schimb, Ingineria managementului calității, ca să nu piardă un an. Era 2009 și a rezistat doar până în sesiune, pentru că nu era domeniul în care voia să lucreze pentru tot restul vieții.

A plecat în Germania împreună cu un prieten. Avea 19 ani și și-a găsit un loc de muncă în amenajări interioare. S-a întors după șase luni, pentru că nu și-a mai primit salariul, iar planul lui era să dea din nou la facultate, la tehnologia construcțiilor de mașini. I-a plăcut la facultate după ce s-a reînscris la profilul la care voia: acoperea domenii precum transporturi, mecanică sau electrică și profesorii îi spuneau „domnule inginer”.

După ce a terminat facultatea, a primit o ofertă de serviciu la Blaj într-un laborator de mentenanță. I s-a părut o oportunitate pentru un proaspăt absolvent, așa că în 2016 s-a mutat acolo. S-a înscris la un master în Cluj (lucra în program de student, de șase ore, și făcea naveta), unde a studiat tehnologia avansată de fabricație.

A lucrat în Blaj trei ani și jumătate, până acum doi ani când și-a dat demisia și s-a reîntors în Sohodol, la părinții lui. Simțea că nu-și mai găsește locul în Blaj, deși își făcuse prieteni buni acolo și îi plăcea locul de muncă.

Recent, Robert a început să se intereseze de ce avize și aprobări are nevoie pentru un camping și se gândește ca în viitor să aplice pentru fonduri europene. E fascinat de peisajele din Valea Jiului și spune că aici e mai frumos decât în Transalpina, pentru că zona e mai liniștită. „Am venit cu scopul de a deschide ceva. Nu mai vreau să stau printre străini”, spune Robert. „Și aici o iau de la zero, dar sunt acasă și cred în ideea mea.”

***

Andrada Huhurez are 20 de ani și locuiește în Brad, la aproape trei ore de Petroșani, într-o casă doar a ei, dar în aceeași curte cu cea a părinților. S-a mutat în urmă cu un an, după ce tatăl ei i-a construit o locuință. Mama lucrează la o firmă de confecții ca șefă de brodat, iar tatăl în construcții, de când avea 15 ani. Cei doi au adoptat-o pe Andrada în 2004.

Când era în clasa a XI-a și avea 17 ani, Andrada a aflat că trebuie să se opereze din cauza unui chist ovarian, iar asta i-a dat toate planurile peste cap. Începuse deja să facă pregătiri pentru examenul de admitere la Școala de Agenți de Poliție „Vasile Lascăr” din Câmpina sau, planul B, la Şcoala Militară de Subofiţeri Jandarmi „Grigore Alexandru Ghica” din Drăgășani, visul ei de la cinci ani. Își cumpărase culegeri de gramatică la română și engleză pentru exerciții, își făcuse un program de sport și un antrenament solicitant în fiecare zi. Când au început durerile de burtă, nu le-a băgat în seamă până ce a devenit din ce în ce mai slăbită și a mers la medic.

După operație, doctorul i-a spus că nu mai poate face sport patru ani. Andrada nu se gândise la o altă variantă pentru facultate și a început să plângă. „Îmi venea să sparg totul în jurul meu, îmi era foarte ciudă, pentru că mă pregătisem și ajunsesem să-mi dedic timpul pentru asta. A fost un moment foarte deprimant să depun atât efort și după să nu se mai poată”, își amintește Andrada. Pe lângă operație, a început să aibă probleme și cu ochii, un început de strabism.

Huhurez Andrada, foto: arhivă personală

***

După ce a dat bacul, s-a înscris la Administrație publică la Universitatea din Petroșani. Nu a renunțat la gândul de a se înscrie la Poliție sau Jandarmerie după ce va trece perioada de repaus și va face operația la ochi.

Prima amintire pe care o are Andrada, de când a venit în noua ei casă, e un desen animat cu motociclete de poliție și câini dresați. „Îmi spunea mama că de ce am rămas așa marcată: că îmi sclipesc ochii”, își amintește Andrada. „Și i-am zis: «Mami, când o să mă fac mare o să mă fac ori polițistă, ori merg la Jandarmerie sau la Pompieri».”

În toamnă, când a început facultatea, prietenele ei din liceu au plecat în Timișoara sau în Cluj, iar ea s-a mutat în Petroșani, la cămin. Primele săptămâni la facultate au fost grele pentru Andrada. Împărțea camera cu încă o fată din Deva și s-a acomodat din prima zi, dar era în continuare supărată că a trebuit să-și schimbe domeniul.

Și-a făcut două prietene foarte bune, a început să participe la activitățile din facultate, să meargă la seri de film și să iasă în club. Petroșaniul i se părea un oraș mic și liniștit, potrivit pentru viața de student. Se consola cu gândul că se familiarizează cu domeniul și, după ce va termina facultatea, va avea șanse mai mari să intre în cadrul MAI sau MAPN.

În timpul pandemiei, cursurile s-au mutat online, iar pe colegi i-a văzut rar. Activitățile asociației studențești s-au anulat, iar la planurile ei de vacanță în Turcia și în Spania a renunțat. În schimb, Andrada își petrece vacanța asta cu părinții: se ocupă de treburile din gospodărie, merge cu bicicleta sau se dă cu rolele.

Andrada e hotărâtă să termine facultatea în Petroșani, iar apoi să încerce să dea la Academie. „Am zis că, dacă o să reușesc, primul oraș pentru care optez e Petroșaniul”, spune ea. „Îmi place că e un oraș liniștit. Mi-am făcut prieteni aici, m-am atașat de oamenii de aici.”

Huhurez Andrada, foto: arhivă personală

***

Vara asta m-am reîntâlnit cu o parte din colegii mei de liceu. În Petroșani nu erau confirmate cazuri de Coronavirus în perioada aceea, dar oamenii erau atenți: se respecta distanțarea și se intra în magazine doar cu mască. Petroșani nu are spital pentru cazurile de Covid-19, doar localitățile Lupeni și Vulcan.

Eram două fete și doi băieți și am mers la suc, la unul dintre localurile din centrul orașului. Ne-am așezat la singura masă liberă de la Yoyo’s. Eram îngrijorați de pandemie și glumeam că e mai bine că suntem un grup restrâns și că n-au reușit să vină și restul colegilor, că n-am fi avut loc la masă. Am vorbit despre cât de ciudat este orașul de când ne întoarcem doar în vacanțe, despre cât de pustiu este uneori, despre cum ne-a schimbat pandemia planurile și despre cursurile online de la toamnă. Planurile noastre s-au schimbat. Nu mai visăm să luăm bacul, ci să ne găsim drumul în viață și un job care să ne placă.

— Eu parcă m-aș întoarce în oraș la bătrânețe, a spus unul din băieți și ne-am uitat cu toții la el. E un oraș liniștit. Tineretul, dacă s-ar întoarce aici, ar face, s-ar schimba ceva. S-ar dezvolta orașul cumva, că are potențial mare, dar e păcat de el.

Am plătit consumația și am hotărât să mergem să ne vizităm fostul liceu. Am ajuns în centrul orașului, pe drumul pietonal, iar, după ce am trecut de terasele și magazinele chinezești de haine și obiecte casnice, am ajuns la fântâna păpădie. Din dreptul ei se vedeau, ca de fiecare dată, munții Parâng. În stânga, pe lângă casele de pariuri și copiii care jucau fotbal, a rămas scurtătura pe care obișnuiam să mergem la liceu. Mergeam toți patru, în linie, de parcă aveam 16 ani, română prima oră și ghiozdane în spate, în timp ce ne uitam la blocurile tot mai gri și mai dărăpănate din zonă.

Scurtătura a rămas la fel de neîngrijită: un gang cu garaje, îngrădit de blocuri, care dă înspre biserică și liceu. Asfaltul zgrunțuros e peticit și arată mai rău. Clădirea liceului a rămas aproape la fel – doar poarta e vopsită în negru și nu mai poți sări gardul, pe care l-au înălțat. În curte, au rămas scaunele de la bacul pe timp de pandemie și o pancartă pe care scria cu bleu <>.

După ce ne despărțim, urc panta care mă duce spre casă, ascult Taylor Swift în căști și zâmbesc, pentru că la fel făceam și când eram la liceu. Aproape de fiecare dată când trec prin fața blocului, îmi amintesc ce gălăgios obișnuia să fie locul pe vremuri. Urc la etajul patru și mă minunez că încă se mai văd desenele cu acuarele pe care le făceam pe pereții scării. Și apartamentul nostru arată diferit: de la scaunele și masa albă care au apărut în bucătărie, până la gelurile de duș, parfumurile și prosoapele care nu mai au aceleași culori roz. Părinții mei au început să schimbe în fiecare an câte ceva prin casă. La fel ca mine, și ei au făcut liceul aici, doar că, pe vremea aceea, cel mai bun era Industrialul. Apoi au dat la facultate și s-au căsătorit aici. Au ales să rămână, pentru că orașul era unul în care tinerii se bucurau de oportunități și salarii mari pe vremea aceea: tata a fost inginer la mină, iar mama a lucrat o perioadă la Întreprindere, până l-a născut pe fratele meu, cu zece ani mai mare. Și el a făcut facultatea la Petroșani, dar a plecat din țară după ce a absolvit și locuiește în Rugby, un oraș la aproape două ore de Londra.

De fiecare dată când trebuie să mă întorc la București duc un război la mine în familie, mai ales cu mama. Îmi e mereu greu să-i spun că nu mai pot rămâne în Petroșani, că zilele de vacanță s-au terminat, că nu am stare în oraș sau că mă simt uneori de parcă aș trăi la infinit aceeași zi. O văd tristă când aduc asta în discuție, mă roagă să mai rămân câteva zile și pare că, atunci, sunt dușmanul ei cel mai mare. 

Simt un gol când mă despart de casa în care am copilărit, în care am învățat primele litere, în care mă pregăteam pentru bac sau scriam în jurnal până la 03.00 dimineața. Uneori mă întreb de ce trebuie să plec. Alteori simt că orașul mă dă afară.

Mi-am aruncat o mare parte din haine și nu mă mai simt confortabil cu ce obișnuiam să mă îmbrac când trăiam în Petroșani. Simt că-mi lipsesc tricourile mele negre, largi sau pălăriile din București, pe care nu le iau niciodată după mine când vin acasă.

Parcă sunt altcineva de fiecare dată când ajung în Petroșani, de parcă timpul s-a oprit în loc, aș fi din nou în liceu și tot ce mă bucură sunt drumurile până în centrul orașului. O identitate pe care nu o mai vreau, în care prietenii mei s-au mutat și familia mea îmbătrânește. Nu e loc pentru mine în oraș și nici ofertă de muncă în domeniul care îmi place.

Îi spun mamei că urmează să plec la cealaltă casă a mea și o fixez cu privirea în speranța că, de data asta, se va uita diferit. Stăm amândouă la bucătărie și se lasă o liniște care nu-mi place niciodată. Apoi văd că i se despart buzele și că se uită spre calendarul pe care îl desenez în fiecare iarnă. Am început să-mi fac calendare de la 13 ani, când vedeam în desene animate calendare pe zile, cu pătrățele în care puteai să scrii ceva, iar la noi în oraș nu existau. Acum fac trei: unul pentru mine, unul pentru ai mei și unul pentru fratele meu (pe care de multe ori îl ia la jumătatea anului, când se întoarce acasă). Când stăteam în Petroșani, obișnuiam să scriu pe el când aveam vreun test sau vreo teză, când începea vacanța sau când aveam o zi bună la școală. Acum, rămân de multe ori pătrățelele goale, de parcă nici nu a trecut luna.

        —  Deja? Păi și când mai vii?

Perete al sediului U.P.S.U., Petroșani, iulie 2020

Alexandra Țipțer, 23 de ani, a terminat Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării din București.

Matei Bumbuț are 18 ani și e din București. E student în anul I la Facultatea de Film, secția Imagine de film și televiziune, din cadrul Universității Naționale de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale”.

Editor text: Elena Stancu

Editor foto: Cosmin Bumbuț

Textul și fotografiile au fost realizate în cadrul proiectului „Gen, revistă”, sprijinit de Institutul Francez din România. Revista este un proiect al Forum Apulum, o asociație civică din Alba Iulia, creată cu scopul de a forma noi generații de cetățeni informați și implicați, puși pe schimbat lumea în bine.
Dacă vreți ca acest proiect să continue și tinerii să scrie, să deseneze și să fotografieze subiecte cu și despre ei, ne puteți sprijini printr-una dintre metodele de aici.

Distribuie articolul: