Ina se întoarce din China

În vara anului 2019, s-au dat în România patru burse United World Colleges pentru ultimii doi ani de liceu în Tanzania, Thailanda, Costa Rica și China. Cea din China a fost a mea. Vino cu mine știu exact unde mergem*, dețin piatra filozofală și hocus pocus liceul meu nu-i în UK, ci oleacă mai spre est.
Text de Teodorina Constantin
Ilustrații de Cosmin Godri
Publicat: 20.11.2020

Cred că mi-am uitat agenda undeva pe drum, dar renunț înainte să încerc s-o găsesc. În ultimele două zile din ianuarie am trecut prin cinci aeroporturi și nu mă apuc acum să dau foc la toate ca să găsesc acul în carul cu fân. Oricum, am probleme mai mari de atât. Nu vreau să mă întorc în România și-mi vine să plâng.

 Când ajung acasă, mama-mi bagă două perfuzii țeavă și iau ceață. Dorm trei zile și trei nopți.

Primul caz de coronavirus a fost confirmat pe 31 decembrie 2019. Atunci, probabil că mama îmi întindea părul pentru petrecerea de Revelion. Eram acasă, dar m-am întors în China pe 4 ianuarie ca să încep noul semestru. Tot pe 4, WHO a confirmat primul focar de „pneumonii” în Wuhan. Cazurile cresc, apa începe să fiarbă, suntem trimiși acasă pe 26 ianuarie. 

26 Ianuarie 2020: 694 de cazuri în China și 2014 la nivel global.

În aeroport toată lumea tace sau eu nu știu ce să zic. China mă surprinde în fiecare zi, dar treaba asta chiar m-a clătinat puțin. Sunt într-un film utopic, iar eu sunt actrița aia nepregătită care încă n-a citit scenariul și-l dibuie din mers. Nici nu știu care-mi e rolul.

Semnează. Declară. De unde vii și al cui ești. Ce faci aici și unde-ți propui să pleci. Scop.

Documentele astea mă îndeamnă spre o criză existențială. 

Nu da masca jos niciodată. Nu treci de control până nu-ți dai jos masca.

Mi se face silă s-o scot; de frică să nu mă infectez îmi fixez masca sub bărbie și îmi țin respirația timp de 17 secunde, cât îi ia doamnei de la ghișeu să-mi verifice pașaportul. Eu sunt, promit. Acum lasă-mă să respir.

Nu te atinge de nimeni.

Colecționez firele de praf și urmele de papuci pe ghiozdanul care-mi stă șarpe, prins de gleznă. Îl târâi pe jos pentru că dacă-l iau în spate cădem amândoi. 

Nu pune mâna pe nimic. Lipește degetele pe senzorul de amprentă ca să-ți verifici identitatea.

Sub mască, pături de transpirație și spaimă, ce identitate?  Mulțumesc că verificați pentru mine, ziceți-mi și mie dacă aflați ceva.

Familii de chinezi își asumă responsabilitatea de a găzdui tineri internaționali de sărbători. Pentru că majoritatea elevilor sunt minori, școala se ocupă de găsirea familiilor. Programul funcționează pe bază de voluntariat.

După o dimineață plină de hăhăieli cu Shirley și Sara, primesc e-mail de la școală. Situația în China devine din ce în ce mai serioasă și eu am 16 ani. Nimeni nu își asumă pe propria răspundere sănătatea unui minor pe timp de epidemie. 

Înțeleg, trebuie să plec acasă – azi sau cel târziu mâine, spun ei.

Îmi cumpăr biletele, dar mă mocăi. Somatizez și încep să vomit – grija zborurilor scumpe cu escale de 40 de minute, spaima întoarcerii acasă, șansa mai mare de infectare trecând prin cinci aeroporturi decât dacă rămân aici, alături de familia gazdă. 

Mama gazdă îmi face ceai, dar orice înghițitură îmi vine înapoi îndoit. Vomit cearceafurile, vomit în drum spre baie, iar dacă ajung totuși până la toaletă (!) îmi spun două vorbe de încurajare. Părinții gazdă îmi spun că e sănătos să vomit, căci astfel elimin toxina care mi-a deranjat stomacul și nu o las să mocnească în organism. Dar tot vomit de trei zile. Asta numesc eu o mică neînțelegere culturală.

Încerc să explic, prin chineza mea cât un chiștoc, că am nevoie de pastile, că mă creponez de deshidratare și că nici limfă nu mai am în corp s-o vărs. Sunt singură, singură, singură și-mi vin în minte versurile lui Răzvan Andrei, a cărui carte stă și ea acum tot singură, în cămin. 
Atât de singur, mamă, sunt 
Că îmi pup noaptea mâinile pe frunte. 
Nu credeam vreodată s-o vreau pe mama. Vreau să aibă situația sub control și să mă liniștească; să-mi dea mormanul de pastile și eu să-i spun că-s prea multe, să mă mângâie pe frunte și să-mi spună „Of, măi, Ina, măi”, să-mi dea apă cu paiul și să mâncăm împreună firmituri de pâine prăjită cu morcov și brânză de vaci ca să mi se „strângă stomacul”.

Între timp, o colegă din Mauritius zboară spre casă și are o escală în Hong Kong. În aeroportul din Hong Kong strănută și cineva o reclamă. Este luată la spital de către autorități și i se descarcă telefonul. Pentru 24 de ore se aud doar puricii dintr-un televizor stricat. O zi în care nimeni nu dă de ea, prietenii erup de îngrijorare și școala ia legătura cu aeroportul ca să-i dea de urmă. 

Într-un final, ne scrie la tuturor pe grup că e bine dar SĂ NU STRĂNUTAȚI ÎN AEROPORT – n-are virusul, dar a pierdut avionul și acum se odihnește într-o cameră de hotel, pentru că zborul spre insula ei este o dată la șapte zile.

Mă gândesc din nou la mama. O sun și-o mint că sunt mai bine, să nu-și facă griji. Apoi trag ultima vomare, termin cu propriul plâns de milă și mă pun pe picioare în trei zile.

Denumirea orașului大连 (Dàlián) se traduce prin „conexiune grozavă”. Așa cum indică numele, 大连 este cel mai mare oraș port din nord-estul Chinei, cunoscut atât pentru comerț, cât și pentru turism. Zona a fost sub stăpânire britanică, rusă, japoneză, apoi din nou rusă și în final chineză. Drept urmare, orașul găzduiește un mix de izvoare termale, mâncare rusească și proiecte arhitecturale ambițioase (ca niște rafturi puțin prea înalte de cărți).

Anul Nou Chinezesc are o amploare asemănătoare cu cea a unui Crăciun occidental. Cum școala se închide în perioada asta și deja apar îngrijorări legate de virus, aleg să îmi petrec două săptămâni într-o familie gazdă.

Celine și Geoff, cu cele două gâze ale lor – Sarah și Shirley, de șase, respectiv patru primăveri –,  mă adoptă pe timp de sărbători. M-au întrebat dinainte ce mâncare îmi place și ce fel de saltea prefer – moale sau tare. Le-am spus că nu am preferințe la mâncare, doar că nu mănânc carne; și că ambele saltele sunt bune. Au cumpărat o saltea nouă special pentru mine, pe jumătatea stângă tare, iar pe cea dreaptă moale. Dorm pe mijloc. Senzații tari, chinezești.

Deși în 大连, provincia în care locuiesc acum, există doar un caz din noua epidemie, la aproape 7 milioane de locuitori, părinții gazdă aleg să anuleze toate planurile făcute pentru vacanță și stăm doar în casă. În afară de mine, mai vin în vizită doar bunicii, desigur – ca în toate sărbătorile de familie. Ajung ca o furtună de iarbă proaspătă și rămân aici trei zile. Gâzele se scaldă în extaz de la toată atenția și cadourile primite de la bunici. Primesc și eu: 200 de 元, o geacă portocalie din fâș subțire și un set de caligrafie.

Anul Nou este printre singurele momente din an când toată familia are șansa de a se reuni și a ajunge la curent cu toate noutățile – cum s-a adaptat cea mică la grădi, ce magazine interesante a mai găsit mama gazdă, când își mai iau părinții o vacanță – presupun, că doar nu înțeleg nimic. Cât zgomot pot face opt oameni și ce tăioasă-mi pare acum chineza, când mă chinui să prind câte ceva în timp ce-mi țin lacrimile strâns în ochi, să nu cadă de frustrare. Nu pot să contribui cu nimic, deci alunec lin de pe scaun și mă simt ca un intrus, ca și cum am dat buzna neinvitată la o cină intimă de familie, în care bolurile de porțelan sunt toate în mijlocul mesei umflate cu mâncare și lumea mănâncă din ele la comun, iar eu mănânc ignorantă din comunul lor.

Poate nu înțeleg, dar nu pot spune că nu recunosc nimic. Haosul general de cadouri împrăștiate care încă nu-și au locul, televizorul, gură solemnă și prezentă, dar neascultată, chiuveta sufocată de vase și opt oameni presărați prin casă ca zahărul vanilat peste plăcinte. Totul seamăna cu sărbătorile de acasă din România, când bunicu’ dădea drumul tare la televizor și se certa cu mama că nu aude din cauza spălatului ei de vase, ambalajele de ciocolată erau împrăștiate ca fulgii de nea afară și claia de copii care pe mine mă bucura cel mai tare, pentru că se înmulțea în fiecare an.

Dar acum sunt mai mult obosită decât fericită. Mă simt, în limita bunului simț și cu risc de a mă victimiza degeaba, ca un papagal excentric venit din țări străine pe care nimeni nu-l prea înțelege, dar e drăguț, dar câteodată parcă tot ai vrea să scapi de el când simți că nu prea face parte din peisaj. Stau o oră (pe ceas!) cu toată lumea, ca să nu par nepoliticoasă. După, mă duc în camera fetelor și le iau cu mine, ca să nu îngrijorez. Sunt extenuată de atâtea gânduri făcute aluat și dorință de a aparține veseliei din sufragerie. Mă întind pe jos să colorez cu fetele, iar la scurt timp vine și mama gazdă. Se sprijină de patul supraetajat, umăr la umărul meu și-mi spune, cu un oftat obosit, semn că mă înțelege: „Three more days”. Adică, încă trei zile până le pleacă părinții și rămânem noi, numai noi.

Dar cu bunicii s-a dovedit a fi bine. În primul rând, cine a mai văzut patru bunici, adică toți-toți, în viață și la aceeași masă? Eu niciodată, pot spune că a fost un șoc cultural. Buni gazdă îmi bagă carne pe gât, așa cum făcea și bunica, iar mama gazdă are grijă să mă apere – exact ca acasă. Iar cu bunicu’ gazdă am învățat să fac 水饺, un fel de colțunași sărați, normal cu porc – pentru mine special cu ou și spanac, așa cum bunica mă învățase să fac sarmale.

Îi povestesc mamei cât de fain e totul și cât de multă grijă îmi poartă ființele astea cu care mă cunosc de patru zile. Îi spun că mama gazdă e blândă ca un fluturaș și îmi place mult de ea, iar mama se supără puțin pe mine; îmi zice să nu-i mai spun „mamă” mamei gazdă, că doar nu ea e mama mea.

Couchsurfing-ul adună călătorii din întreaga lume. Poți oferi canapeaua ta străinilor, pentru a cunoaște oameni din orice colț al globului. Poți de asemenea să dormi la rândul tău pe canapeaua unui străin, pentru a experiementa o cultură într-un mod organic, alături de localnici.

Couchsurfing-ul nu presupune nicio obligație – adică, poți dormi pe canapele fără să-ți dai propriul pat la schimb.
Da, există și la noi în România, dar nu cu atât entuziasm ca afară.

Am învățat de la mama să nu am încredere în nimeni.

Înainte de a ne întoarce la școală, eu și cu Manizha facem un popas în Shanghai, unde dormim pe canapeaua unui străin. Facem couchsurfing pentru că amândouă, de când suntem de capul nostru, am devenit mai zgârcite la bani.

Mi-am învățat lecția. Când am zburat din nou în China după vacanța de Crăciun, am avut grijă să-mi iau borcanezacuscă, pate vegetal, dulceață de ardei iuți, de morcovi, de portocale, de pere și nu în ultimul rând, compoturi. Am avut grijă și să nu-mi plesnească valiza de la cele 14 borcane aranjate, tot cu grijă, de tata, înfășurând-o zdravăn în plastic când am ajuns la aeroport. Dar nu m-am gândit că o să-mi crape roțile de la atâta presiune pe sărmana valiză și că o să fiu nevoită s-o târăsc până la cazare, prin toate stațiile de metrou din Shanghai.

Ne deschide ușa un tip drăguț, îmbrăcat într-un maieu subtil dungat și pantaloni de blugi evazați cu talie înaltă, strânși la mijloc cu o curea simplă și neagră. Pentru început, se prezintă drept Shawn și ne spune că e fotograf, apoi ne lasă să ne alegem fiecare câte o vedere făcută de el. Eu îmi aleg una cu o mâță neagră la colț de stradă, pentru că-mi amintește de Mitzu, mâțul meu. 

Pălăvrăgeala e întreruptă de stomacul ghiorăitor al prietenei mele, Manizha, și gazda se oferă să ne facă tăieței. Ni se alătură mama lui, care tocmai vine de la muncă, și luăm cina împreună. Atmosfera e încă ușor neîndemânatică, dar confortabilă.

Remarc două sticle dintr-o colecție specială de la Coca Cola, cu două fete desenate, sărutându-se. Întreb de ele și Shawn răspunde:
Eu sunt gay, sper că asta e ok pentru voi.

Răsuflu ușurată. „Măcar dacă e gay, mai slabe șanse să ne violeze”, mă gândesc pe moment. E prima dată când fac couchsurfing, iar știrile românești despre fete sechestrate îmi dansează în urechi, braț la braț cu avertizările mamei împotriva străinilor.

Manizha răspunde mai potrivit, în stilul ei:
Yeah, we could tell from those pants, sis. Good for you.

Îl întreb cum e să fii gay în China și rămân impresionată de cât de adânci sunt prejudecățile mele anti-chinezești și cât de specială e relația pe care o are Shawn cu mama sa. Nu suntem noi, românii, mai progresiști decât ei. Homosexualitatea este legală în China, dar căsătoria între persoanele de același sex nu. Shawn încă se luptă cu stigma, dar ne povestește și despre voluntariatul său la o asociație LGBTQ+ din Shanghai, din care face parte și mama lui de când a învățat să își accepte fiul și a devenit aliat. Lucrează împreună pentru a ajuta alți părinți să își accepte copiii.

Ne mai povestesc cum couchsurfing-ul i-a ajutat pe amândoi să înțeleagă noi culturi pe care nu ar fi avut altfel cum să le viziteze și cât de mult și-au lărgit astfel orizonturile. Mă gândesc să le recomand treaba asta alor mei, dar mama s-ar prinde repede și nu îmi pot închipui cum ar reacționa când ar afla că fac couchsurfing prin China. 

În următoarea dimineață, le cerem să ne recomande niște galerii de artă pe care le-am putea vizita în scurta noastră excursie în Shanghai, iar ei se oferă să ne însoțească. Cu ocazia asta, Shawn își încearcă noul permis de conducere. Ne plimbă mai întâi prin tot orașul, apoi ne duce pe un pod în spirală, 南, care ne urcă spre nori. Pe fundal rulează o melodie blândă, chinezească și simt că toate razele de soare și florile de cireș răsar de aici, din mașina noastră.

Cu Manizha mă înțeleg cel mai bine. Ea e jumătate tadjică, jumătate uzbekă, dar a trăit cea mai mare parte din viața ei în Rusia.  La școală sunt colegă cu tineri din peste 100 de țări. Cei mai mulți dintre noi au aplicat în jurul vârstei de 16 ani, prin intermediul comitetului național. Apoi am fost selectați să ne reprezentăm (printre altele și) țara într-unul dintre colegiile UWC. Pe lângă cel din China, mai există 17 astfel de colegii în locații precum Singapore, Japonia, Canada, Germania, Africa de Sud, Armenia etc.

Mi-a luat cinci luni să-l găsesc. Renunțasem, că doar oricum venea Crăciunul și mergeam acasă, dar găsesc un nou număr de telefon pe internet. Îmi acceptă apelul și îl întreb emoționată: 
Bună ziua. Zacuscă aveți?

Florian deține în China un magazin de mâncăruri tradiționale românești. Eu nu cred în coincidențe.
Dar,
aflăm că suntem amândoi moldoveni,
că am locuit în același oraș
în același cartier
și am fost la aceeași școală. 

Între timp, pierd antrenamentul de volei, dar la cât săream prin fața școlii de uimire, sigur am ars oricum mai multe calorii. Deja suntem prieteni. Mă comentează că nu am accent moldovenesc și că nu mănânc carne, când specialitatea lui sunt cârnații. 
„Păi ce fel de moldoveancă ești tu?”

În următoarea zi (am uitat să precizez, Florian stă, ce-i drept, tot în China, dar la 1500 de km distanță de mine) primesc prin curier urgent o ladă. Două borcane de zacuscă, două pâini negre de casă, o bucătoaie de telemea și un borcan cu murături.
Ce piele de găină? Mi se transformă părul în pene și de emoție scap borcanul de castraveți. Cioburi-cioburi plâng pe podea, sunt o găină și mă scufund în zeama sărată de murături care are gust a lacrimi. Dar colega mea de cameră, Maria, e drăguță azi și pescuim împreună castraveții, apoi ne îndopăm cu ei până ne ustură gâtul de la firele de sticlă.
Invit la mine în cameră pe toată lumea să deguste mâncare românească, aur pur: și pâine de casă și zacuscă și telemea și murături. 
În sfârșit, sunt sătulă.

Balkan Deli este singurul magazin (pe care l-am putut găsi) cu mâncare tradițională românească din China. Florian Benchea este românul care l-a deschis în 2014. Atunci făcea preponderent cârnați, dar acum meniul lui cuprinde și pâine de casă, zacuscă, murături, pastrame, pate, telemea, vinuri; plăcinte cu brânză, sarmale fără carne și salam de biscuiți dacă îi spui că-ți e dor de casă și îl rogi frumos.

Patru săptămâni până la Crăciun înseamnă trei săptămâni până când plec acasă.
Fac lista de cadouri:
    – Mi-e dor de cafeaua c-un praf de sare făcută la ibric de tata.
    – Mi-e dor de apusurile ce se scurg în pădurea mea.
    – Și mi-e dor de acoperișul înclinat spre cer de pe care le priveam.
    – Mi-e dor de praful și firimiturile care circulă-n chiuvetă, când mama mă punea să spăl vasele și încheieturile mi se afundau în spumă și borș de resturi.

Vreau să înot printre farfuriile plutitoare din marea înfundată de coji de morcov.

Vreau să înot prin cafea și nori și frunze luminate roz de soare.

Vreau să vorbesc română așa cum vorbesc acum, mult și fără rost.

Mi-e dor de limbă, mi-e dor s-o simt uzată. Româna mea stă bibelou în vitrină și mă privește lung. O folosesc doar în zi de sărbătoare, duminica, când îi sun pe ai mei; în rest doar stă și prinde praf. Aș vrea să-mi lustruiesc româna cu un chef pe Timpuri Noi. S-o spăl cu lacrimi dulci, așa cum făceam cu fosta colegă de bancă, când ascultam în pauze Ani de Liceu, sau s-o ciobesc cu o bârfă zdravănă.

Mi-e dor de borș, gomboți și pastele mamei cu pesto. Luna asta mi-e întruna foame și mănânc până la epuizare dar degeaba, stomacul mi-l simt pustiu. Încep să îi întreb pe profii care locuiesc în campus dacă pot găti la ei în casă. Mă învelesc cu lumina caldă din bucătăria lor de parcă aș fi acasă, dar mă întristez când nu mă lasă să spăl vasele. Ori deja am făcut prea multe, ori au mașină de spălat vase, auzi!

Maria e o cipriotă cu bronz perfect și corp sculptat din ceară, păr negru dens și ochi de culoarea Mării Mediterane. Dacă zeițele grecești ar reveni acum pe Terra, Maria s-ar număra sigur printre ele.
Pe lângă Maria, anul trecut am mai avut două colege de cameră chineze (Izzy și Joey); iar anul ăsta împart camera cu alte patru fete: Martha din Scoția, Julie din Norvegia, Diane – nemțoaică, dar locuiește în Suedia, și Meg – jumătate kiwi, jumătate canadiancă.

Înainte să plec de acasă, ai mei mi-au făcut plinul cu bani de buzunar pentru cinci luni. Erau suficienți până în decembrie, când veneam acasă și trebuiau să-mi dea bani din nou.

Dar când simți că ai pentru prima dată banii tăi și numai ai tăi, când nu mai trebuie să dai socoteală nimănui pentru fiecare leuț cheltuit, când ai libertate totală și ești departe de părinți, cumperi în prostie. Și nu mă pot bucura de o destinație potrivită pentru asta – în China chiar găsesc orice pe bani puțini. Printre altele, îmi cumpăr: postit-uri cu funduri grase de pisici, kit de făcut hârtie acasă, un scotch cu urși care beau ceai, cercei cu două agrafe aurite puse deasupra unei monede britanice cu o perlă în vârf.

Lista s-ar mai fi lungit mult dacă nu mi-aș fi terminat toți banii prin octombrie. Aș putea, desigur, să-i sun pe ai mei și să le spun să-mi mai trimită, dar m-am pătat deja cu doi stropi de vinovăție pentru toți banii pe care i-au investit în mine ca să ajung aici. În plus, vreau să pară că mă pricep la tot jocul ăsta de-a adultul, că pot fi independentă și am totul sub control. Cumva, mă descurc.

Prezența elevilor se face la 21:30. După, afară se întunecă și căminele prind un aer purpuriu. E greu să adorm mai devreme de ora unu, când se dă stingerea, pentru că pereții sunt epiderme de ceapă. Întâi ascult enervată, dar ajung să mă complac îm canonul de uși trântite, cu mașini de spălat ce rumegă în gol și ventilatoare forțate la maxim. Noaptea nu se doarme, lumea se întinde la vorbă și răsar constelații de zvonuri și bârfe. Camerele se împăienjenesc cu ceață și nu știu dacă e aburul ce evadează din cănile de ceai sau aerul e saturat cu șoapte.

Colțul meu de cameră nu are pic de luminăpentru că draga Maria și-a mutat mobila în fața geamului și a lustrei deci am răsfirate 5 instalații de luminițe calde pe care le aprind seara. Sub pat am un sertar-cafenea, cu ceaiuri românești aduse de acasă și toată cafeaua aia scumpă pe care au primit-o ai mei cadou de-a lungul anilor și nu s-au îndurat s-o deschidă. 

Aburii de ceai în constelații de stele, pătura pufoasă – pentru că scumpa Maria e mereu în călduri și ține AC-ul la 16 grade, iar patul meu e fix sub el – și freamătul ușilor învelesc confesiuni în timpul piercingurilor. Și desigur, că doar sunt ultima germofobă – acele sterilizate și mănușile de unică folosință, dezinfectantul, tifonul și șervețelele îmbibate în alcool medicinal. Cei fricoși o strâng în brațe pe Hubba Lola, porcușorul meu de pluș, și închid ochii. Număr „Unu, doi…” și la doi jumătate scot acul pe cealaltă parte și cercelul rămâne fixat. Un piercing îmi ia mai puțin de un minut cu toate pregătirile de rigoare – dar gaura face loc de încredere și discuțiile se lungesc până târziu în noapte. Turiștii care-mi vizitează colțul devin prieteni.

Am iar bani de mâncat în oraș, de zacuscă, avocado, pesto, cadouri și prostii.

Mâncarea stradală e un aspect important din cultura chineză. Tarabele cu aspect neîngrijit sunt împânzite ca firimiturile pe cele mai ascunse și strâmte străzi, dar odată descoperite, devin oaze (ieftine!) de inovație culinară.

O adolescentă de 16 ani are nevoie de maxim 5 yuan (3 ron) pentru un mic dejun copios cu sushi chinezesc, chifle cu ou și spanac coapte în aburi și o cutie mică de carton cu lapte de soia. Pentru cină, aceeași adolescentă are nevoie de 20 yuan (12 ron) pentru cartofi dulci, castane coapte pe jar și ceai dulce cu jeleu ce se topește-n gură (ceaiul e cunoscut drept „bubble tea” sau 奶茶  – o nebunie de origine taiwaneză).

Când mergi vara la mare și stai întinsă la soare toată ziua, fără pauze și fără cremă de protecție, riști să te arzi. Eu locuiesc într-o comunitate de 600 de oameni, pe o insulă suspendată de lumea exterioară. Uneori simt că mă sufoc, că sunt arsă de soare. Toate razele de oameni, oricât de multă grijă și vitamina D îmi oferă, în exces devin periculoase. Am nevoie de pauze de solitudine ca să nu devin intimidată de gardul cu sârmă ghimpată care păzește campusul. 

Cel mai mult îmi place să mă plimb prin împrejurimi acum, dimineața, când soarele abia se trezește și are vinișoare roșii, ca cele din ochii mei. De obicei plec singură din campus, dar uneori o iau pe Das B cu mine pentru că are o prezență care mă liniștește. Das B e ușor timidă, dar dacă fiecare dintre noi posedă în interiorul său o groapă a marianelor, ochii ei pătrund neafectați până acolo. Ea observă, înțelege, dar se abține de la sfaturi sau alte comentarii neinvitate. Când vede că nu am avut o zi prea bună, mă conduce spre o pădurice subțire cu sălcii de unde se văd vapoarele cu marfă ce înoată, credem noi, spre porturile mai serioase din Shanghai. Ea latră la păsările care păzesc portul sau la cele mai putrezite dintre vapoare și mă lasă s-o mângâi.

Dacă nu mergem în portul nostru secret, ne îndreptăm spre locul cu mâncarea stradală. E un loc bine știut în campuscolegi, profi și prieteni vin aici să ia cina, dar dimineața nu întâlnesc pe nimeni cunoscut și astfel devine și ăsta tot locul meu, semi-ascuns. Drumul până la tarabe se scufundă în atâta liniște de-mi aduce aminte de casă și de tihna din pădurea lângă care locuiam. Aici toți copacii de pe marginea străzilor asfaltate sunt securizați cu sfoară grasă și priponiți în pământ cu bârne de lemn fixate în jurul trunchiurilor. Adică lemn mort tăiat susține alt lemn, viu. Paradoxul ăsta ajunge să mă amuze și aleg să mă concentrez pe el, nu pe România și pădurea mea. E atâta liniște de-mi pot auzi toate gândurile astea ce alunecă o dată cu lăbuțele lui Das B patinatoare prin rouă. 

Douăzeci de minute mai târziu ajungem în intersecția ce ține în gazdă tarabele cu mâncare. Prin „tarabă” mă refer de fapt la o remorcă pe trei roți legată de un scuter, care servește drept depozit, bucătărie, casierie și masă. Mă duc țintă la bucătăreasa mea preferată, Rice Lady, care întinde alune și legume de tot felul pe un un strat de orez lipicios, dar deloc grețos, apoi rulează orezul sub formă de sul ca la o shaorma, cu orez în loc de lipie. Un fel de sushi, dar chinezesc. Nu știu ce conține și niciuna din legumele tăiate cubulețe nu îmi arată familiar. Întreb timid în chineza mea de două luni „ce e aia”(这个是什么?)dar nu sunt încă pregătită să înțeleg răspunsul. Atunci dau din cap afirmativ și repet „nu mănânc carne”(不吃肉)cu intonări diferite, ca să îmi sporesc șansele de a fi înțeleasă. Rice Lady se pune pe treabă și în câteva minute îmi întinde într-o pungă de plastic Rulada Rai Culinar. Identific alune sărate și, în rest, tot ce nu recunosc are gust a China.

Iau wrap-ul de orez și de cele mai multe ori rămân fixată pe-o bordură din mijlocul intersecției. Stau și privescbărbați cu malete negre și cască într-o ureche, studenți de la universitatea din apropiere, cu cearcăne și pungi gonflabile sub ochi, oameni care mănâncă din mers. Graba, alergăturile și grijile clădesc un peisaj bine cunoscut, dar ușor diferit. Diferă prin faptul că înainte nu mă opream niciodată să observ, cred. Nici acum nu știu dacă revelația mea a fost dimineața în China sau am descoperit în China dimineațadimineața în care mă trezesc cu o plimbare, savurez micul dejun și stau rezemată de bordură cu picioarele încrucișate doar ca să privesc în jur. Și abia apoi merg înapoi spre școală.

Pe linie aeriană, China se află la 6589,52 km distanță de România. Dacă locuiești în Iași și vrei să ajungi în Changshu, asta înseamnă vreo 40 de ore. Mai precis, pleci cu mașina dimineața devreme până la aeroport, bocești cu părinții, apoi urci la bord: mai întâi spre București, apoi Dubai și în cele din urmă Shanghai. Mai rămân doar două-trei ore de mers cu mașina din Shanghai până în Changshu, micuțul orășel unde se găsește (și) enclava UWC.

Cred că România ar încăpea în aeroportul din Shanghai. Nu înțeleg nimic. Nu cunosc pe nimeni, dar știu că trebuie să găsesc niște străini, niște străini care, la fel ca mine, nu prea fac parte din peisaj. Cu ei voi ajunge în campus și tot cu ei voi cunoaște China în următorii doi ani.

Mă bucur de tot necunoscutul, de tot haosul din jurul meu pe care știu că îl voi explora până la epuizare, până când voi ajunge să-l înțeleg.

Iubesc să nu știu ce mă așteaptă.

Până azi, 18 septembrie 2020, s-au confirmat, la nivel global, mai mult de 30 de milioane de cazuri. Nu mai trebuie să explic despre ce vorbesc; pandemia a născut un vocabular ce nu mai necesită nici context, nici explicații.

China a revenit la normal. Nu mai e nevoie de mască și izolări. Cetățenii nu mai sunt copleșiți de frica zilei de mâine și, conform guvernului chinez, vaccinul va fi gata în noiembrie 2020, adică în mai puțin de două luni (poate când tu vei citi asta, căutarea unui vaccin va fi luat sfârșit!).

Dar granițele Chinei rămân în continuare închise pentru elevi, chiar dacă școala în care studiam s-a deschis. Drept urmare, am ajuns în Norvegia, dar asta face deja parte din partea a doua a poveștii.

Eu trăiesc povestea virusului din ianuarie, na, bate-o pe asta!

 Cât am fost în China, scriam obsesiv, în fiecare zi, de frică să nu uit nimic.

 Nu că s-ar fi întâmplat zilnic ceva demn de povestit. Dacă, spre exemplu, îmi petreceam întreaga sâmbătă la bibliotecă, îmi notam timpul dedicat fiecărei materii și ținutele prietenilor ce treceau prin dreptul mesei mele; ce mâncasem la prânz și cină și ce aromă de ceai îmi comandam la zece noaptea ca să mă trezesc și să mai bag o tură de învățat; ce planuri am pentru următoarea zi și ce deliruri mai aveam din cauza lipsei de somn.

 Dar au trecut șase luni de când am pierdut agenda în care am documentat cele șase luni petrecute în China și tot scrisul meu a devenit forțat retrospectiv.

Retrospectiva China. Mă simt critic de film. Dar nu, cu riscul (asumat!) de a-mi ridica un nemeritat elogiu, spun că viața mea bate filmul.

*referință la cartea lui Dan Sociu, Vino cu mine știu exact unde mergem.

Teodorina Constantin are 17 ani și e din Iași. În prezent e elevă la UWC Red Cross Nordic, Norvegia.

Cosmin Godri are 17 ani și e elev în clasa a XII-a la Liceul de Artă din Târgu Mureș. 

Editor text: Vlad Tăușance.

Textul și ilustrațiile au fost realizate în cadrul proiectului „Gen, revistă”, sprijinit de Institutul Francez din România. Revista este un proiect al Forum Apulum, o asociație civică din Alba Iulia, creată cu scopul de a forma noi generații de cetățeni informați și implicați, puși pe schimbat lumea în bine.
Dacă vreți ca acest proiect să continue și tinerii să scrie, să deseneze și să fotografieze subiecte cu și despre ei, ne puteți sprijini printr-una dintre metodele de aici.

Distribuie articolul: