[fabrica de porunci și acuzații din creierul meu]

1, 2… 1, 2… Hai, respiră. Trebuie să poți. Vezi că trebuie să-ți faci cumpărăturile. Biletul de tren nu l-ai luat. Deja nu mai sunt locuri. Grăbește-te! Între timp, vezi că nu te-ai pregătit de Paște. Orice minut e prețios. Fă-ți la minut programul, că dacă nu, o să fii un haos umblător. Bagă rufele la spălat. Umbli dintr-o parte în alta, dar curățenia de sărbători cine ți-o face? Ai uitat de casa asta și de cât de mult înseamnă spațiul pentru tine. Și de bagaj nici nu te-ai atins. Vezi să nu iei prea multe la tine, o să te încarci cu bagaj și o să-ți fie greu. Vezi că ai și seminar cu prezență. Să nu uiți să te duci. Vaaaai, ai uitat să-ți pui în calendar antrenamentul la sală. Vezi că îți merge abonamentul în gol, bine ai face să te duci. Mai citește din cartea aia pe care ai început-o, o să uiți toată acțiunea de până acum. Awww, ce frumos au înverzit copacii. Dar nu e timp și n-am chef să te las să te bucuri de ei acum. No, lasă-i așa, vezi câtă treabă ai de făcut. Hai, mai pune o cafea și dă-i tare! Trebuie să le acoperi.

[pauză de eliberare a frustrărilor; sentimente reale, nu doar porunci]

Mă biciuiește creierul să le fac pe toate. Mereu face așa. Al naibii campion la dat comenzi. Nu vede oare că nu pot să le acopăr? Și dacă le acopăr, nu ies perfect. Știți desenele animate unde un personaj avea vreo 7 mâini și tot atâtea picioare și făcea toate treburile deodată? Cam așa mă vede pe mine creierul ăsta ce tot mă stresează. Nu-i de mirare că mă împac mai bine cu inima. E chiar un lux, aș zice. 

Ce mama naibii, ia să-mi iau eu cafeluța și să o beau pe balcon. Fix așa, iaca vreau și eu o pauză. Sunt doar un om și treburile sunt multe, cei din jurul meu sunt mulți. Dar eu? Unde mi-e timpul ăla pentru mine după care tot urlă inima asta? Nu prea mai e. Câteodată aleg să plătesc cu timpul meu pentru a le acoperi pe toate. Și când ajung la final, nu mă mai bucur așa mult. Mereu sunt stoarsă de energie și de putere. 

[stați așa; s-a trezit și inima în mine și ține discurs]

Inima: – 2, 10! 2, 10! Mă auzi?

Eu: – Da! 

Inima: – Perfect. Dă-mi o pauză. Lasă-mă să-mi trag sufletul, cum s-ar zice. Așa m-ai fugărit de zici că se sfârșește lumea. Vezi că nu-mi place. Mă alergi ca la cardio, totdeauna trebuie să bat tare, că mereu ești pe fugă. Vezi că nu te grăbește nimeni. Doar ți-am zis să nu mai asculți doar de lupul ăla rațional din tine. Vezi că „lupul ăla șmecher” (n.r. partea mea plină de viață, așa cum am codat-o eu în terapie) cam doarme. L-ai băgat în hibernare. 

Eu: – Știi că eu aș vrea să fiu altfel, dar atât pot. Mi se termină energia prea repede pentru oameni, pentru fugit pe stradă. Obosesc repede. Creierul dă prea multe comenzi. Le strânge pe toate și mi le pune, deodată, pe umeri, cât să nu înțeleg ce arde și ce nu. Știi că doar pastilele mă mai ajută să le pun în ordine. 

Inima: – Totdeauna dai vina pe el. Știu că e cum zici tu, dar ia adu-ți aminte prin iarnă când erai sătulă de peisajul gri din fața blocului. Ce ziceai atunci – „vAi Ce VrEaU sĂ vInĂ pRiMăVaRa Și Să ÎnFlOrEaScĂ tOt PeIsAjUl”. Uite copacii din fața blocului, au înverzit, au înflorit. Miroase a natură în cartier. E răcoare dimineața și călduț ziua. Chiar poți să ieși în tricou. Poți să ieși pe balcon să vezi copiii cum se joacă, sportivii cum aleargă. Faci asta? Nu. Nu te mai bucuri, măi, de ce ți-ai dorit să se întâmple. Parcă tot drumul spre obiectivele alea pare interesant, dar când lucrurile ajung să se întâmple de fapt, nu mai ai nicio satisfacție, ba chiar te gândești ce altceva să-ți mai găsești de făcut. Honey, nu merge așa la infinit. Mi-e cam frică să nu te întorci la bocit pe balcon. Încerc să te ajut cât pot. Câteodată tot ce aud de la tine e „n-am energie”, „am obosit deja, n-am chef să ies”. Știu că îți vine greu, dar haaaai acum cât nu sunt 40°C afară și cât sunt copacii înfloriți. Știu că nu vrei să auzi asta, dar ți-am mai zis, natura și viața nu așteaptă pe nimeni. 

Eu: – …

Inima: – Bine, hai că te ajut eu și de data asta. Uite, te iau cu frumosul. Exercițiu de imaginație. A venit vacanța, da? Doar gândește-te și eventual sari peste partea cu 17 ore pe tren. Ajungi acasă. E soare și cald, când te trezești vezi direct de pe geam copacii înverziți. N-ai nicio grijă măcar în zilele de Paște. Haide, sper că știi deja că nu lucrăm de Paște. Îți ajunge. Meriți o pauză. E sărbătoarea care îți place cel mai mult. E sărbătoarea unde nu există presiune să iei cadouri. A dispărut și frigul, în sfârșit nu mai ieși cu trei straturi pe tine. Știu că îți place mai mult decât Crăciunul. Lumea e puțin mai liniștită acum decât la sărbătorile de iarnă. Și parcă oamenii sunt mai buni când vine căldura. Nu mai vezi fețele încruntate de frig. Inclusiv tu nu mai ești așa supărată pe temperaturile cu minus. Și în plus, Paștele ți-a rămas în suflet de când erai mică. Te îmbrăcau părinții cu hainele bune și îți luau pantofi noi. Mergeai cu ei la biserică. Inclusiv cu tata, care de obicei nu prea mergea. Acum ai libertatea să faci la fel. Doar că acum cumpărăturile pentru outfitul de Paște sunt în sarcina ta. Dar e frumos. Poți să mergi cu ai tăi la Înviere. Poți să simți liniștea. Îți vizitezi bunica. Mergi acolo, la sat, unde pacea e dublă. Simți sentimentul de comunitate, ți-e familia alături și e cald, frumos. Curtea bunicii e plină de flori. Poți să-ți bei cafeluța acolo admirându-le. E aer curat și răcoare. La masă e familia adunată. Povestiți de toate, deși e agitație. Diferența e că acolo nu e agitația aia ce te duce în starea de burnout, aia ce o tot simți când ești tânăr adult full-time. La mesele în familie, jumătate din mine, din inimă, simte agitație, iar jumătate din mine simte liniște. Îmi place așa, ținând cont că mai tot anul îmi dai de filtrat doar agitație și ritm alert. În sfârșit pot să stau și eu mai liniștită. Mi-e drag tare să te văd odihnită, să te văd zâmbind, să te văd cum te bucuri și cum lași la o parte orgolii și dușmănii.

Acum, hai, ține asta cu tine în minte. Ia-ți o pauză. Trage-ți sufletul. Du-te și fă ce simți, simte tot ce e în jurul tău. Dă-ți voie să simți, nu e capăt de lume să faci asta. O să se simtă șmecher, senzorial vorbind, dar și sufletește. Dă-ți răgaz. Odihnește-te. E vacanță, deci ești în siguranță. Vacanța asta fă-o despre liniște. Împarte-o cu familia sau măcar păstreaz-o pentru tine. Whatever works for you. Ce știi că îți face bine, aia să faci. Lasă agitația, nu-și are locul aici. 

Ți s-a părut mereu că în camera unde ai crescut nu mai e locul tău. Și totuși uite cum te așteaptă și cum îți găzduiește copilul interior. Cum îți amintește de copilărie și de entuziasmul de Paște. Cum aici te așteaptă familia cu tot ce are mai bun. Și cum îți zice mama la telefon că vrea să fiți împreună, ca familie, de Paște. Deci până la urmă, mereu copilul tău interior își găsește un loc aici. 

Curtea bunicii e și ea acum un spațiu plin de liniște. E un loc la sat, așa cum îți place ție. Pentru că știu cât te-ai săturat de orașele mari. E un loc în care să-ți iei inima în brațe, familia la povești, unde să întărești relația cu membrii familiei. Un loc unde poți depăna amintiri cu soră-ta, în care să îi spui, în sfârșit că nu te mai simți obosită și că vrei să vă faceți planuri împreună. E un loc de unde te întorci cu sufletul plin de liniște și odihnă. 

Doamne, cât am vorbit. Cum ești?

Eu: – Un pic mai liniștită. Sărbătoarea asta va avea ceva diferit de tot ce simt de vreo câteva luni încoace. 

Vacanța asta va fi un sentiment ce l-am tot pierdut și nu l-am mai recuperat. 

Vacanța asta va însemna apartenență.