sursă: instagram/papercuts.platform

Nu ni se întâmplă prea des să vorbim despre abandon dimineața, la prima oră, în timp ce ne bem cafeluța. De asemenea, prea mulți dintre noi nici nu stăm treji în mijlocul nopții revoltându-ne împotriva abuzurilor petrecute în căminele spital din perioada comunistă. De cele mai multe ori, evităm să vorbim despre problemele, sau traumele noastre – nici nu mai apucăm să ne gândim la ale altora – și, inevitabil, ne simțim singuri, neînțeleși, uitați. 

Cine nu te-a abandonat niciodată?

Pe cine nu vei abandona niciodată?

Ce este o comunitate?

Ce te face să te simți în siguranță?

Ce este o familie?

Putem schimba ceva?

Acestea sunt doar câteva dintre întrebările la care și-a dorit să răspundă Horror Vacui, cel mai lung performance din lume, care a durat 7 zile non-stop, în perioada 15-22 februarie. Scopul declarat al evenimentului este înființarea unei Comisii Prezidențiale și întocmirea unui raport pentru recunoașterea atrocităților comise asupra copiilor în perioada 1966-2007. Conform declarației Ilincăi Prisăcariu, regizoarea și co-fondatoarea evenimentului, cele 7 zile non-stop de-a lungul cărora s-a desfășurat evenimentul sunt menite să oglindească minimul de 7 luni, cât durează un proces de adopție. Mai mult decât atât, cauza evenimentului a fost una comunitară – aspect în care a strălucit – aceea de a atrage atenția, pe un plan mult mai personal, asupra petei negre pe care a reprezentat-o pentru istoria României organizarea defectuoasă a căminelor de copii, creând totodată un spațiu sigur pentru recunoașterea și confruntarea sentimentului de abandon cu care fiecare dintre noi s-a intersectat măcar o dată în viață.

Andreea: Când vorbim despre ce este diferit la acest performance de altele, cred că primul răspuns semnificativ este legat de autenticitatea poveștilor pe care le ascultăm. Dacă la un spectacol de teatru, al cărui text poate să fie inspirat dintr-o întâmplare reală, ai mereu și the benefit of the doubt că a fost inclusă ficțiune, aici, deși nu aveai persoanele în cauză în fața ta, deși nu li se menționa nici numele de cele mai multe ori, convenția era că toate poveștile s-au întâmplat, că nimic din text nu are nevoie să fie îmbogățit sau preschimbat. Lucrul ăsta, datorită naturii umane, te apropia mult mai mult de poveste și te făcea să relaționezi într-un mod special cu ea; poate te și regăseai acolo. 

Maria: Un aspect care mi-a sărit în ochi a fost diversitatea tematică a textelor citite. Cu un scop declarat așa de concret și tranșant, m-aș fi așteptat ca evenimentul să se rezume la poveștile supraviețuitorilor sau ale celor direct implicați în situație, devenind un performace tip „Memorialul durerii”. Aveam emoții, în principal cu privire la propria-mi tărie. Nu știam cât din acest presupus maraton al suferinței voi putea îndura înainte să simt nevoia să declar „fericiți cei săraci cu duhul” și să mă retrag în liniștită ignoranță. Am descoperit, cu plăcută surprindere, un echilibru între poveștile cotidiene, ale abandonului manifestat printr-o lipsă de compasiune, neglijență familială, despărțiri și  „abandon” de sine și cele al căror mesaj era mult mai urgent: se moare în lume, s-a murit, și va continua să se moară dacă nu ne deschidem odată ochii să ne privim aproapele mai puțin norocos.

Andreea: Da, mi-a plăcut diversitatea temelor abordate, cum subiectele plecau câteodată de la general la particular. Bineînțeles, poveștile de la Muzeul Abandonului m-au emoționat cel mai tare. Știam despre căminele-spital, mă sensibilizează de fiecare dată să îmi amintesc de ele, dar să aud mărturii de la supraviețuitorii acestei torturi a fost o experiență greu de descris. Aceste povești sunt poate departe de noi, unii dintre spectatorii mai tineri (deși gândul că multe dintre ele, sub altă formă, s-au închis de abia în 2007 te face mult mai conștient de recenta realitate a României), și nimeni nu ar putea să înțeleagă vreodată acest tip de oroare decât dacă l-a trăit pe propria piele. Totuși, un simplu exercițiu de imaginație, a te gândi că sute, mii de copii poate nu au văzut nici măcar lumina soarelui pe parcursul a mai mulți ani…Mă bucur că există prilejuri de a vorbi mai mult despre astfel de lucruri, de a nu lăsa această parte nedreaptă, oribilă de istorie să fie uitată. 

Maria: Apropo de asta, o întrebare foarte pertinentă a ieșit la suprafață în discuția cu o colegă de facultate: „Dacă evenimentul are un scop așa țintit, de ce își asumă libertatea de a divaga de la subiect și de a aborda o tema generalizată (a abandonului, fie el și la nivel de sentiment)?” 

Cred că răspunsul constă totuși în echilibrul fin dintre radicalitatea (forța) mijloacelor de exprimare și accesibilitatea lor. Deși ca statement politic evenimentul ar fi fost mai congruent declarației sale de intenție, rezumându-se la subiectul așa de specific și (pentru marea majoritate dintre noi, așa de îndepărtat) al experienței abandonului total, a unei copilării trăite pe coridoarele orfelinatelor de stat, și-ar fi pierdut din accesibilitate, și deci din gradul de acoperire. Intenționat sau întâmplător, cred că organizatorii au făcut alegerea corectă în privința asta. 

Andreea: Sunt sigură că am plâns măcar puțin după fiecare text pe care l-am ascultat. Nu mult, cu siguranță nu în hohote, ci câte o lacrimă, două, care au căzut din emoție pură și nevoia de solidaritate. Fiecare performer care împărtășea o poveste, deși poate nu personală, făcea schimb de energii și sentimente cu publicul, să fi fost el numeros sau restrâns.

Maria: Am plâns așa mult. Sunt plângăcioasă de fel, când vine vorba de povești, dar în public am reținerile mele. Cred că intimitatea spațiului a ajutat mult. Interpretând evenimentul drept o mobilizare de forțe de dimensiuni considerabile, raportat la faptul că singurele one-man show-uri la care am mai asistat au luat loc pe o scenă propriu-zisă de teatru, cu săli de 200-300 de persoane, imaginea pe care o aveam în minte înainte de a ajunge la Galatecă era aceea a unei săli enorme în mijlocul căreia un singur actor se chinuie să umple tăcerea dintre el și public, cu nimic mai mult decât un text străin și propria-i imaginație. Recunosc, deși susținând o cauză nobilă la nivel declarativ, perspectiva unei astfel de „puneri în scenă” era cel puțin neatrăgătoare, dacă nu la limita penibilului. Am ales să intru, în calitate de spectator, cu capul înainte, pentru că orice experiență incomodă e la finalul zilei un prilej de învățare cu privire la neîndeajunsurile personale în dezvoltarea propriului proces artistic, și m-am găsit, complet pe neașteptate, invitată în acest spațiu mic, reconfortant, care, fără a putea explica corelațiile inconștiente din spate, m-a dus cu gândul la bucătăria din apartamentul bunicii din inel 2, care, de-a lungul adolescenței a luat forma unui pseudo-cabinet de terapie, un spațiu al confesiunilor primite cu lipsă de prejudecăți. 

Andreea: Sincer, eu nu pot să îmi imaginez un spațiu mai potrivit pentru acest eveniment decât cadrul în care el a luat loc, exact în forma aceasta. Panourile pe care publicul era invitat să lase mesaje, deschiderea spre dialog, totul dădea acest sentiment de apartenență, deopotrivă la cauză, dar și la o comunitate. Am apreciat și micile obiecte de la Muzeul Abandonului aduse într-o mini-mini expoziție la Galateca; au funcționat ca această conștiință omniprezentă, amintirea motivelor pentru care ne-am adunat acolo, deși nu se povestea constant doar despre spitale. Cred că merita să stai la coadă doar ca pentru 20 de minute să fii izolat în acest mic univers mai bun, mai sigur, în care să te conectezi cu oameni și povești. 

sursă: instagram/papercuts.platform

Maria: Un alt lucru care m-a surprins plăcut a fost păstrarea acestui sentiment de intimitate, de „vorbitorul ne comunică informații cu maximă valoare personală nouă, doar nouă” în mediul on-line. Plecând din oraș  cam pe la jumătatea evenimentului, am fost recunoscătoare să îl pot urmări pe YouTube prin intermediul live-streamului (care a rulat 24/7). Inclusiv la sute de kilometri distanță, am păstrat, uneori inconștient, alteori cu deplină asumare, sentimentul responsabilității empatice cu privire la cele comunicate. Am plâns pe stradă ascultând textul „Întoarce-te la dragostea dintâi”, de Cosmin Stănilă, citit cu maximă sinceritate de către Kostas Mincu. M-am cutremurat la poveștile personale ale Ioanei Călinescu (fondatoarea Muzeului abandonului) și ale Cătălinei Trănescu (directoarea generală ASPA București). Ce vreau să spun e că, deși am urmărit evenimentul „de la distanță” nu am simțit vreodată distanța emoțională impusă de formatul virtual, ceea ce mi se pare un lucru mare.

Andreea: Deși m-am simțit bine în locație („bine” însemnând în siguranță, cumva cu o împăcare spirituală provocată de mediul de discuții sănătoase și impresia de apartenență), când am ajuns acasă am avut în restul zilei o stare stranie, ca și cum un norișor întunecat era deasupra capului meu, ca în desene, și nu puteam să ofer o explicație pentru asta. Mai târziu, am realizat că acesta este unul dintre efectele de lungă durată pe care le va avea evenimentul asupra unora dintre spectatori: incapacitatea de a uita ceea ce au ascultat. 

Maria: Cred că mi-e prea bine cunoscut „norișorul întunecat” ca stare generală, pentru că la nivel emoțional evenimentul a avut un efect opus asupra mea. Deși nu l-aș putea numi cathartic (și, în fine, nici nu cred că ăsta era scopul) m-a lăsat „zbârnâind”. Această stare aproape electrizantă se datorează, cel mai probabil, încordării produse de ascultarea mărturiilor pe care nu le-aș putea, cel puțin în acest punct al vieții mele, înțelege pe deplin (donate de supraviețuitori ai războiului din Ucraina sau a centrelor pentru copii orfani), succedată de bucuria regăsirii unora din experiențele personale și frământărilor intime pe care credeam că le voi căra cu mine în mormânt, rostite de altcineva. Și faptul că o cerință din partea organizatorilor către performeri a fost aceea de a incorpora, în fiecare moment și o reprezentare a opusului abandonului, a ținut loc de buffer emoțional. În ceea ce privește imposibilitatea uitării poveștilor auzite, sunt de acord cu tine. În zilele în care am participat nu m-am putut gândi la altceva, și mi le repetam în minte în mod aproape obsesiv.

Andreea: Eu am o problemă: întotdeauna mi-a fost greu să ascult oameni recitând. De regulă, am neplăcerea asta în legătură cu poezia, îmi e greu să mă concentrez, să simt ceva la cenacluri, când fiecare autor pe rând vine, își citește creația de pe foaie, pleacă. Mi s-a părut întotdeauna decloc captivant, poate din pricina impresiei de impersonalitate din întregul proces. Multe dintre performance-urile pe care le-am văzut eu la Horror Vacui au fost la fel, dar acest lucru nu m-a deranjat neapărat. Cred că de data aceasta textele au avut o putere mult mai mare de a atrage. Totuși, performance-urile pe care le-am apreciat cel mai mult, întâmplător sau nu, sunt cele în care actorii au avut și un mic, mic artificiu scenic, poate un obiect reprezentativ cu care să se joace, un diferit tip de abordare a anumitor pasaje din text, ceva care să aducă, în mod mult mai clar a teatru, în definiția lui clasică. Nu consider acest lucru neapărat necesar, dar cred că aduce un alt tip de magie, o altfel de comunicare cu publicul. 

Maria: Eu am apreciat distanțarea impusă de citirea textului de către performeri, în defavoarea „trăirii” poveștii. Cred că această asumare a faptului că sunt doar purtători de cuvânt în împărtășirea experienței unei alte persoane a prezervat demnitatea declarațiilor făcute, ferindu-le din a derapa în sfera stânjenitoare a compromiterii esenței textului într-o manifestație a creativității actorului.

Cu ce am rămas

Andreea: Pentru mine, această experiență m-a făcut mult mai conștientă de multele forme pe care le poate lua abandonul, unele mai grave, altele mai comune, care fac parte din viețile noastre de zi cu zi. Cumva, acest eveniment mi-a vindecat probleme din trecut, fără ca eu să știu până în prezent că acestea erau probleme. În urma acestei realizări, cred că voi încerca să devin și mult mai atentă la oamenii din jurul meu, voi încerca să pun mai des întrebarea magică „Ești bine? Adică chiar bine-bine?”. Cu toții avem nevoie de asta. Cred că scopul evenimentului este de a ne aduce mai aproape drept comunitate. Să înțelegem că lucrurile pe care le simțim, experiențele mai puțin plăcute pe care le trăim nu sunt izolate, nu suntem singuri prin asta. Sper că Horror Vacui a avut, la nivel mai larg, un puternic impact de conștientizare și de trezire a spiritului civic: să nu ne permitem să uităm de nedreptățile, de marile probleme ale lumii în care trăim și să facem tot posibilul să nu lăsăm istoria să se repete. Încet-încet, să ne creăm o lume mai bună, mai sigură, mai solitară, dar să nu ignorăm ceea ce a fost înainte.  

Maria: Sunt complet  de acord. Horror Vacui mi-a atras atenția asupra unor situații care, deși nu mă afectează în mod direct, ar trebui să mă preocupe mai mult. În punctul în care ne aflăm ca societate, multe dintre poveștile împărtășite riscă să redevină actualitate și pentru românul de rând. O propunere pe care evenimentul o face, pe care o susțin întru totul, este aceea că un prim pas în fața suferinței, atunci când pare că nu ai nimic de făcut, este compasiunea și grija sinceră față de cei din jur. În acest sens m-am simțit la rândul meu „îngrijită” , ascultând exprimate fără rețineri sentimente dureroase pe care le căram în mine și de care mi-era greu să mă apropii pentru a le înțelege. Un lucru cu care rămân este această atenție la individ esențială în întreținerea unei societăți sănătoase. Nu pentru prima dată mă întorc la zicala mamei din copilărie : „Războaiele încep între frați”, iar de data asta sper să o țin mai aproape tot timpul.

Dacă pe noi ne-a emoționat atât de mult evenimentul, eram interesate să aflăm cum s-au simțit câțiva dintre performerii de la Horror Vacui, cum au perceput ei această experiență, responsabilitate, și, așa cum bănuiam noi, această mare încărcătură emoțională. 

Testimoniale perfomeri:

„Există un vid, un gol interior, binecunoscut, dar în același timp acceptat de prea puțini dintre noi și uneori privit cu o oarecare indiferență. Horror Vacui a cules realități crude și le-a prezentat lumii în frumusețea lor autentică. Am performat pe baza unui text MA, textul Anei. Sunt recunoscătoare că am avut ocazia să iau parte la acest vindecător și cutremurător manifest și mai ales să împărtășesc 20 de minute de bucățele de suflet.” – Cezara Borger

„Am avut de lucrat cu un text al căror rădăcini se află în trecut, dar care are și va avea întotdeauna un impact asupra istoriei Bucureștiului. Este vorba de cartierul Uranus. Mai exact, de lipsa acestuia astăzi. Am avut deci ocazia de a mă documenta despre „străzile în pantă” și frumusețea arhitecturii „de colț”. Nu mă așteptam ca schimbarea să fie atât de drastică între ceea ce a fost și ce este. În dimineața în care am fost programat ningea și bătea vântul destul de tare. Am ajuns la locație cu degetele înghețate, dar de cum am intrat pe ușă m-a lovit un sentiment de căldură; căldură și intimitate. Nu eram singur, eram toți împreună. Mă bucur ca am putut lua parte la acest proiect curajos, care își propune sa schimbe ce alții au vrut sa bage sub preș.” – Răzvan Frunză

„Am fost întrebat dacă doresc să-mi scriu singur textul, și chiar îmi doream asta. Am încercat să aduc o notă pozitivă, să fac puțin haz de necaz și să râdem de toate cele întâmplate. Pentru mine alea 20 de minute nici nu s-au simțit, publicul a fost foarte primitor și chiar mi-am dorit să am mai mult timp în fața oamenilor. M-a ajutat enorm aceasta experiență și pe partea personală, faptul ca am putut să-mi expun sentimentele fără să mă simt judecat ca vorbesc de fricile și problemele mele a fost un lucru uimitor de terapeutic”- Doru Pătrașcu

Cred că cel mai greu și frumos lucru din experiența mea de la Horror Vacui a fost gândul că pot să spun povestea cuiva. Într-un cadru destul de intim (eram 6 oameni în sală), la 8:00 dimineața, într-o zi de luni, am spus mărturia unui om al cărui nume nu îl cunosc. Nu aveam așteptări nici de la cei din sală, nici de la cei care priveau de acasă și nici de la mine sincer să fiu. Voiam un singur lucru: să simt că i-am făcut dreptate acestui om. „Nu mi-am făcut niciodată bagajele singur”, așa începea mărturia lui. După continua pe tema asta a plecării, a bagajelor, a abandonării oamenilor și a locurilor, uneori din necesitate, alteori din dorință. Te presezi atunci când ai un text care în primul rând e foarte bine scris. Devine și mai greu atunci când simți că cel care ți l-a dat te cunoaște ca om și că l-a ales special pentru tine din mai mult de 500 de texte. Simțind textul ăsta atât de aproape mă gândeam dacă nu am fost eu poate abandonat cumva fără să-mi dau seama. După m-am întrebat dacă nu am fost eu cel care a făcut-o inconștient. Am lăsat în urmă lucruri, locuri și lume dar nu m-am gândit niciodată că s-ar putea numi abandon. Cu asta am rămas eu din experiența Horror Vacui și cu gândul că nu strică să fim mai atenți la ce lăsăm în urma noastră. După ce am terminat textul am rămas cu destul timp să-mi spun părerea mea despre el și să-i rog pe cei din sală să își puțin timp și măcar să se gândească la cineva din trecut lor de care le e dor. Mi-am prezentat „bagajul emoțional” pe care îl car cu mine în ghiozdan sub forma unor obiecte primite de la oameni din viața mea, un fel de amintire a ce a fost și totuși rămâne. Nu știu dacă i-am făcut dreptate acestui om. Sper doar că simte, oriunde ar fi, că sunt oameni care i-au auzit povestea și care au lăsat undeva în lumea asta un gând pentru el.” -Alex Maxim 

Mulțumiri fotografilor Mihai Smeu, Isabela Maria Ștefan și Edward Epure