A fost numită de două ori „omul meciului” în timpul turneului de la Pitești, iar aseară a marcat 10 dintre cele 41 de goluri care au dus România în semifinala Campionatului European de Handbal Feminin U19. Multe dintre aruncările ei sunt decisive, iar atunci când ia mingea în mână, publicul parcă este hipnotizat. Diana Lixăndroiu face 18 ani peste o lună și aproape jumătate din viață și-a petrecut-o pe terenul de handbal. 

Majoritatea poveștilor despre handbal încep cu o sclipire pe care jucătoarele o simt când intră prima oară pe teren. Pentru Diana Lixăndroiu, însă, întâlnirea cu handbalul nu a fost dragoste la prima vedere. Antrenorul care venise în școală pentru selecție le arăta fetelor joculețe pe care le-ar fi putut face la fel de bine și în fața blocului. Așa că Diana a abandonat handbalul și a început să facă judo și baschet. 

Un an mai târziu, o colegă care a rămas în echipa de handbal i-a spus că lucrurile s-au schimbat, că „acum chiar joacă”. Iar Diana, care pe atunci avea 9 ani, s-a întors la handbal și nu l-a mai părăsit.

Își dorește să ajungă o jucătoare foarte bună, nu doar ca să o observe lumea, ci pentru că așa poate fi un exemplu pentru ceilalți. „Vreau să fiu un exemplu de om, nu doar pentru cei care joacă handbal sau fac sport. Vreau să le arăt celorlalți că se poate să fii un jucător destul de bun, dar să nu uiți niciodată de valorile tale morale.”

Deși este una dintre cele mai iubite jucătoare ale acestui turneu, nu se sfiește să ia mopul în mână atunci când terenul trebuie șters rapid, ca meciul să continue și echipa să nu-și iasă din ritm – așa cum s-a întâmplat în partida cu Suedia. „Este important să fii un om bun. Sunt sportivi care nu au un caracter ok în afara terenului, iar eu cred că este foarte important să ții la ce ai fost învățat și la valorile tale morale.”, spune Diana.

Cu timpul, a învățat să facă față și stresului pe care îl simte pe teren. Încearcă să gândească pozitiv și să se concentreze doar pe lucrurile pe care le poate controla. Iar atunci când nu îi reușește o aruncare, chiar dacă se demoralizează, așteaptă să mai dea cineva un gol. „Pentru că e o energie de grup. Când merge totul bine pentru echipă, automat o să-mi meargă și mie bine. Încerc să mă calmez puțin, să mă las încurajată de fete și sper că următoarea îmi intră. Trebuie să încerc.” 

Cu toate astea, îi place să simtă presiunea unui gol decisiv și se bucură atunci când mingea se află la ea în astfel de momente: „Pentru că îmi este mult mai ușor să mă gândesc la ce puteam să îmbunătățesc la mine, decât să mă gândesc că am lăsat pe altcineva să ia decizia în locul meu. Fiecare gol este pentru echipă, nu ca să ies eu în față.”

Dacă n-ar fi ales handbalul, cel mai probabil s-ar fi pregătit pentru admiterea la arhitectură sau la medicină, pentru că îi place anatomia, dar și să deseneze și să facă schițe. Și chiar și atunci când sare din meci în meci sau din cantonament în cantonament, reușește să-și facă timp pentru școală, pentru hobby-uri, pentru familie și prieteni. 

Să fie la lotul național este o mândrie, iar dacă ar putea să câștige Champions League-ul și-ar dori să o facă cu CSM București. „E total altceva să joci pentru țara ta și să vină oameni să te susțină și să-ți fie alături. Până la urmă, nu pentru oricine se cântă imnul.”

Acest material este realizat cu sprijinul BRD Groupe Société Générale, sponsor al echipelor naționale de handbal ale României.