Cred că o să vedem din ce în ce mai des artiști care vor ține morțiș să ne spună că nu au folosit inteligența artificială în arta lor. Am văzut-o pe Rosalia, care și-a numit ultimul album, Lux, drept o creație exclusiv umană și o vedem și acum la Gorillaz.
The Mountain, the Moon Cave and the Sad God este un film de animație de opt minute lansat pentru a însoți noul album al trupei Gorillaz, The Mountain. Pe măsură ce îl urmărești, vei vedea că fiecare fundal colorat, fiecare linie, fiecare piton cu ochi bulbucați care se strecoară prin tufișurile junglei, reprezintă o decizie clară de a face artă fără ocolișuri. O spune și artistul Max Taylor care a regizat animația: „Într-o perioadă de supraîncărcare cu AI, aceasta este declarația noastră de dragoste pentru măiestrie. Căutăm senzația creionului pe hârtie. A vopselii pe șevalet. Și toate imperfecțiunile care vin odată cu ele.”
Opt minute desenate de mână
Animația făcută de cei de la studioul The Line ajunge exact la timp pentru cine duce dorul animațiilor clasice Disney. Scurmetrajul vine ca un omagiu adus animațiilor din ‘60 cu inspirația clară din Cartea Junglei, nu doar ca estetică dar și prin tehnică. Atât Cartea Junglei cât și scurtmetrajul au fundalurile desenate de mână. The Line a petrecut optsprezece luni lucrând la animație. Echipa s-a documentat obsesiv, ghidată de o carte a istoricului de animație John Canemaker, și a folosit tehnici abandonate: fundaluri pictate cu acuarelă pe hârtie, tehnica Xerox care lăsa vizibile liniile de creion ale animatorilor (pe care o vedem și în 101 Dalmațieni) și camera multiplan, care crea iluzia de adâncime prin straturi de sticlă pictată mișcate la viteze diferite. Paradoxal, echipa a descoperit că limitându-se la mai puține straturi, apropiindu-se de estetica originală, imaginea câștigă în profunzime și realism.
De la bun început filmul ne aduce aminte de „epoca de aur” a animației cu o carte de povești care se deschide singură și ne introduce în poveste. Trecem, inițial, prin niște cadre cu jungla și muntele din depărtare, în culori vii. Asemenea lui Mowgli, o vedem pe Noodle, care sare de pe o creangă pe alta. Pe urmă, ea și celelalte personaje ale trupei, 2-D, Murdoc și Russel, pornesc într-o călătorie spre munte. Există un moment, în aproximativ primele cinci minute, în care personajele se găsesc într-o peșteră (acea „The Moon Cave”), în care fundalurile colorate dispar și sunt înlocuite de o magnitudine de desene pe pereții peșterii care încep să prindă viață. Tim McCourt, unul din regizorii animației spunea într-un inteviu că e o „secțiune abstractă ca un omagiu adus primelor lungmetraje care includeau momente suprarealiste.”
Unele alegeri au fost deliberat artizanale până la capăt. Cartea care se deschide singură în scena de început nu a fost simulată în CG, ci au angajat un legător de cărți, iar paginile erau trase cu fir de pescuit transparent, exact cum s-ar fi făcut prin ‘60. La fel, planeta Pământ din film a fost un model fizic real.
Piesajele și cultura indiană au stat la baza animației dar nu într-un fel superficial. Gorillaz a mers spre un consultant din India pentru ca arhitectura, sculpturile și personajele să aibă o coerență. Unul din regizorii animației, Max Taylor, spunea că „toate aceste mici detalii de 1% pe care le adaugi pe tot parcursul filmului se adună și devin ceva cu adevărat important”.
„Muntele este o metafora pentru viață”
Animația e strâns legată de temele prezente în album. Desigur, găsim un amalgam complex de influențe culturale ce se naște din călătoria membrilor trupei, Damon Albarn și Jamie Hewlett, în India. Însă, acestea se îmbină cu trăirile lor personale. Albumul a fost conceput într-o perioadă marcată de moartea părinților ambilor artiști. Tatăl lui Albarn a decedat, fiind urmat la doar zece zile distanță de tatăl lui Hewlett (coincidența face ca și Albarn și Hewlett să fie născuți la zece zile distanță). Aceste pierderi au devenit nucleul proiectului, artiștii urmând să exploreze teme precum mortalitatea și ce înseamnă să fii om. Vorbim despre moarte, dar nu cu un ton atât de sobru. Hewlett spunea că „muntele este o metaforă pentru viață. Poalele muntelui sunt vaste, cu multe jungle verzi și multe poteci, multe oportunități, iar cu cât urci mai sus, cu atât devine mai îngust. Și dacă ajungi în vârful muntelui, ce se află dincolo de el? Și asta este, în esență, reîncarnarea”.
Mai mult, tema se reflectă în decizia lui Albarn de a căuta înregistrări nefolosite ale unor foști colaboratori care au decedat (precum Dennis Hopper, Tony Allen sau Dave Jolicoeur), pe care le auzi în piesele albumului.
Filmul combină trei melodii din album: piesa de deschidere cu influențe indiene „The Mountain”, piesa „The Moon Cave”, o combinație între indie rock și hip hop, și „The Sad God”, care încheie albumul. Privind animația, cele trei piese par mai degrabă bucăți dintr-o singură piesă continuă decât melodii separate, devenind o suită pentru parcursul celor patru personaje animate.
Albumul în sine vine ca o continuare pentru Plastic Beach, lucru declarat chiar de Albarn, prin sintetizatoarele și liniile de bas tipice. Gorillaz experimentează uneori și cu niște structuri neaștepate, cum ar fi piesa The Manifesto, ce încearcă un mix bizar de pop-latin-rap. Influențe culturale se strecoară și în sunet (deși în general prea puțin) cum ar fi pasajele cu sitare sau flaute, interpretate de artiști precum Anushka Shankar.
În maniera clasică Gorillaz, nu scăpăm de piesele cu mesaje politice sau critici la adresa societății precum „The Happy Dictator” sau „The Plastic Guru” și cu versuri ca „I gave you atoms, you built a bomb/Now there is nothing and I have gone / No more mountains, no more song / No more prayers sent up into space / Only screens left to see your face”. Piesa „The Sad God,” regăsită și în animație, încheie albumul din perspectiva unei divinități asupra oamenilor, care observă că nu mai există interacțiunea clasică între persoane, ci rămân „living with uninhibited, unlimited terabytes of-”. Toate aceste elemente se iau de mână formând un mesaj coerent pentru întregul album, lângă care animația își face loc.
De ce contează ce au făcut Gorillaz
Arta vine pe fondul unor experiențe fundamental umane, indiferent că ne referim la scris, muzică sau pictură. Poate că unul din motivele pentru care urmează să tot auzim de la artiști „eu am făcut asta cu mâna mea” e pentru că, în creația lor, își pun o parte din ei. Să creezi necesită muncă, documentare, entuziasm, oboseală, idei, încercări, eșecuri. Arta care pe mine personal m-a mișcat de fiecare dată e cea în care m-am regăsit, care mi-a adus aminte de ceva, care mi-a arătat că nu suntem izolați și că cineva undeva a trecut prin același lucru.
Bineînțeles, există și un sentiment de mândrie, poate și aroganță, în a declara răspicat că tu personal ai muncit la ceva de unul singur. Însă, vrei să și arăți că ce ai făcut a necesitat timp și nu ai ales scurtături. Vrei ca lumea să știe că ai depus efort și nu a fost ușor.
Într-un interviu pentru The Needle Drop, Damon Albarn spunea că „muzica și arta nu ar trebui să fie ușoare. Odată ce devin ușoare, își pierd sensul. Într-un fel, lucrurile pe care nu le vezi sau nu le auzi sunt cele care le fac să fie artă. [..] Este o intuiție ciudată pe care o are ascultătorul, care percepe călătoria pe care artistul a parcurs-o pentru a crea acel lucru anume, cu tonul vocii etc. Nu poți înlocui asta.”
