M-am simțit abandonată. Un copil cu ochii mici și verzi privește în gol, își freacă degețelele până îi transpiră și îl imploră pe Dumnezeu să fie mai bun cu el, să-i lase părinții acasă, în brațele sale. Dar Dumnezeu nu m-a auzit și m-a ignorat total, iar lacrimile unei puștoaice de câțiva ani nu l-au impresionat. Abia învățasem să merg așa cum trebuie, nici nu scăpasem de scutece, iar mama cu tata s-au hotărât să plece peste hotare pentru a lucra în agricultură, timp de câteva luni pe an. Pentru mine; pentru o viață mai bună. Eram atât, dar atât de mică. Nu am fost pregătită pentru asta, nu atât de devreme. Nimeni nu m-a învățat să trăiesc cu sentimentul abandonului. M-am clădit singură și am numărat zilele până-mi voi strânge părinții la piept. Mi-am pus întrebări, mi-am găsit răspunsurile și am învățat să trăiesc așa. Să-mi reprim sentimentele și să mă adaptez în lipsa oamenilor pe care îi divinizez și acum, mama și tata. Deși erau plecați doar câteva luni pe an, suferința mea nu se diminua niciodată. În adâncul meu exista un gol care nu se umplea cu nimeni și nimic. În sinea mea nu înțelegeam cum poate să fie pentru binele meu dacă asta mă făcea să mă simt goală și neînsemnată. Și, mai târziu, neiubită.

Primii ani am rămas cu bunica mea. Iubeam viața la țară pe timp de vară, căci din mai până în august, când plecau părinții mei, rămâneam acolo și-mi făceam veacul mereu în picioarele goale și părul ciufulit. Mergeam într-o parte și nu aveam un echilibru prea bun; cădeam din metru în metru, apoi plângeam că m-am julit în genunchi. Toată copilăria mea am fost vânătă pe picioare și zgâriată de pisici pe față; aș zice un copil cu personalitate căruia nu îi plăcea să i se spună ce și cum să facă. Îmi aduc aminte vag, scurte flashback-uri cu bunica care s-a pus pe vine în fața mea și mi-a pupat mâinile, promițându-mi că mami și tati vin repede. Inima mea era plină de ei. Dădea pe afară, iar iubirea a reușit să acopere dorul uneori.

Am avut o viață dificilă, acum că stau să mă gândesc, dar la acel moment nu am simțit atât de aspru totul. Mă căra în spate, bunica, printre lanurile de porumb, extenuată. Uneori îmi făcea o improvizație de cort ca să pot să adorm la umbră. Uram să dorm pentru că îmi visam părinții și mă trezeam plângând, urlând și neînțelegând cu ce am greșit. Cele 4 luni pe an erau împânzite de o amestecătură de confuzie și așteptare. Deși absența era una temporară, cu veniri și plecă constante, urmele lăsate asupra mea au fost permanente. Revenind la bunica, femeia care mi-a demonstrat că dragostea poate vindeca răni care nu se văd la suprafață, ea a fost stâlpul meu de susținere din perioada în care simțeam că nu mai am niciun echilibru.

12 ani nu am știut cum e să ai părinții alături la aniversarea ta

Iubesc lucrurile simple. Mirosul ierbii în toiul verii și vântul pe care-l simt cum îmi străpunge fiecare moleculă. Nu e greu să mă faci fericită. E de ajuns să fii. Am fost înconjurată de oameni, atât de mulți, însă niciunul nu a putut vreodată să înlocuiască acea căldură părintească. Mama a suferit și ea; muncea și plângea, iar tata se stăpânea să nu își arate sentimentele, căci ar fi întristat-o și mai mult. Am trăit și alte vremuri, iar video call-ul nu era folosit pe atunci, ci doar apelul acela amărât de pe telefonul cu butoane. Aveam vocea lor în minte, un fel de îngeri păzitori cu care mă trezeam și adormeam în gând. Dar eu voiam îngerii mei acolo, lângă mine. Timpul trecea și era deja a 5-a vară când ei pleacă, iar despărțirile nu deveniseră deloc mai ușoare, ba chiar înțelegeam mai multe lucruri, iar emoțiile mă copleșeau. Am fost pasată către nașa mea, căci bunica, omul care mai diminua din durere, a plecat și ea alături de părinții mei. Următoarele veri au fost groaznice, printre străini, de-a dreptul. Mereu am fost rotunjoară, însă de când am ajuns acolo, refuzam să mănânc și slăbeam enorm. Era modul meu de a protesta, de a-mi striga durerea.

Mă trezeam plângând. Și nu puteam să mă opresc. Și se țipa la mine, apoi eram pedepsită. Ca și cum nu era suficient că nu dormeam în patul meu și nici n-avea cine să-mi spună povești. Nu puteam să îi spun mamei prea multe și nici nu voiam să o încarc, căci îi simțeam tremuratul din voce când îmi spunea „te iubesc, mami o să închidă acum”. În aceeași curte erau și cele două verișoare, însă una dintre ele mi-a făcut viața un adevărat calvar. Eram vinovată pentru multe lucruri pe care le făcea ea și nici măcar de ziua mea de naștere nu puteam să fiu în centrul atenției. 12 ani nu am știut cum e să ai părinții alături de aniversarea ta. Părinții îi lăsau bani pentru petrecere ca mie să nu-mi lipsească nimic; dar eu plângeam pe scaun cu tortul în brațe și toți copiii pe lângă. Eram atât de invidioasă pe verișoarele mele că o au alături pe mama lor, iar eu sunt nevoită să trăiesc în lipsa lor. Am aruncat toate casetele din acea perioadă și am vrut să uit. N-am uitat. Niciodată. 

Oare nu sunt de ajuns ? Nu merit să fiu iubită?Prietena mea cea mai bună, Rebeca, a trecut și ea prin aceeași traumă; o experiență cu mult mai crudă decât a mea. Ea a avut ambii părinți plecați ani la rând și a crescut cum a știut, deși nu i-a lipsit niciodată nimic financiar. Spre deosebire de mine, ea nu a reușit să îi aibă aproape nici măcar câteva luni pe an, ci absența era una continuă. Prezența lor în mod simultan aproape că nu a existat, iar conceptul de „familie întreagă în jurul mesei” nu îi era cunoscut. I-a lipsit mâna mamei pe care ar fi putut să o țină strâns în palme la serbări. I-a lipsit mângâierea ei înainte de somn; ar fi vrut să fie și ea pupată pe frunte și să fie învelită. Masa ei nu a fost niciodată plină – cu oameni. Totul era incomplet și azi se simte la fel. N-a cunoscut iubirea necondiționată. I-au fost săpate răni adânci, dureri pe care nu le-a mărturisit niciodată, iar maturizarea ei a fost forțată de împrejurări. Probabil că singurătatea de atunci a transformat-o în omul de azi care caută binele și în cel mai rea persoană, iubind-o fără vreo măsură.

Deși n-am vrut să răsucesc cuțitul în rană, am îndrăznit să răscolesc puțin trecutul într-un video call. Și-am plâns fără să vrem. Ea se declară într-un plin proces de vindecare, dar știe că nu există tratament, ci doar te obișnuiești cu golul, cu durerea aia nenorocită din piept. „Am avut totul, dar mi-a lipsit esențialul, prezența lor. Aș fi dat toate cadourile pentru un sărut pe frunte, o voce care să mă întrebe cum mi-a fost ziua. Am învățat să fiu puternică singură, dar port în mine un gol etern. Acum știu că iubirea și prezența nu se pot cumpăra și că, uneori, singurătatea te învață să iubești mai profund”, spune ea. Adevărata durere a venit atunci când și-a pierdut tatăl într-un accident de mașină – mașină pentru care tatăl ei a muncit în străinătate și urma să fie a ei. Atunci nu mi-a spus, ci abia după ani, că a fost la un pas să clacheze. A blestemat fiecare neajuns care i-a împins părinții să plece, apoi s-a prăbușit cu totul. Toți banii pe care îi face azi nu valorează nimic, căci tatăl ei nu o să o vadă niciodată mireasă și nici nu-și v-a strânge nepoții în brațe. Ea era obișnuită cu absența și ceea ce o făcea mai puternică era gândul că ei se întorc oricum. „Pe tata nu o să mi-l aducă nimeni înapoi. Goana asta după bani a contribuit cumva la moartea sa. Am crescut cu frica de abandon și am simțit că nu sunt suficientă, că nu merit dragoste. Duc o luptă între a merge mai departe și a mă întoarce la amintirile care mă definesc”.

În absența tatălui, am învățat să iubesc pe cine nu trebuie

Diana, o veche prietenă din copilărie, a simțit și ea lipsa unui părinte, a tatălui. A tot plecat de când era mică și venea foarte rar acasă, pentru scurt timp. Mama i-a fost ancoră, sprijin și lumina ce-i călăuzea drumul. Energia masculină și paternă a lipsit de multe ori, ceea ce i-a redat sentimentul de nesiguranță în mod inconștient: „Când am început să cresc și să descopăr lumea dincolo de poarta casei, mi-am dorit un tată care să mă învețe să am curaj, să nu mă tem, să mă impun și să am încredere în mine. Bărbații au un alt tip de fermitate și disciplină și vin în completarea femeii. Lipsea o parte din mine și a trebuit să o umplu de una singură”, declară tânăra. Ce-i drept, absența unui model masculin în familie te poate face să alegi greșit viitorii parteneri, căutând cu disperare în ei ceea ce ai fi vrut să găsești în tatăl tău. O faci cu gândul că acel cineva te va face să îți umpli lacunele, însă ajungi să te arunci în brațele omului nepotrivit, neavând un model clar. Astfel, e atât de ușor să confunzi interesul trecător cu iubirea adevărată.

Pentru a descifra și conștientiza impactul pe care îl poate avea absența părinților asupra copiilor rămași acasă, am apelat la perspectiva unui psiholog – logoped, Aura Rușa, care ne descrie complexitatea acestor traume, dar și felul în care ele modelează dezvoltarea emoțională și socială a copiilor: „Orice copil înțelege plecarea mamei sau a tatălui ca pe un abandon, chiar dacă i se explică că părinții muncesc în străinătate pentru a-i asigura un trai decent. Prezența părinților este obligatorie pentru reglajul emoțional al copilului și pentru dezvoltarea sănătoasă a creierului, creând baza încrederii în sine și în relația cu lumea”, spune ea. Abia spre adolescență începe perioada de conștientizare a motivelor pentru care au plecat părinții, dar până să ajungi acolo, emoțiile și sentimentele tale sunt într-o dezordine totală. Cu greu pot fi puse în ordine. Pe de altă parte, Aura mai spune că „E o cale grea și plină de dor, dar părinții speră că, prin munca, vor asigura un viitor mult mai bun. Nu trebuie judecați, ci iertați, căci iubirea presupune uneori sacrificii”.

Nopțile în care nu am auzit „te iubesc”De multe ori am înțeles greșit multe relații din viața mea, fie ele de prietenie sau iubire. Căutam cu disperare să fiu văzută, auzită, dar mai ales să mă simt iubită. Și mereu am ajuns să fiu abandonată. Am căutat iubire și validare prin brațe ce mi-au adus suferință. Sună de parcă am fost lăsată de izbeliște, fără să primesc afecțiune de la părinți vreodată, însă nu este așa. Teama mea era constantă că vor pleca din nou și din nou. Un abandon repetitiv. Mama mi-a destăinuit că au fost zile când îi venea să vină pe jos acasă, doar cu hainele de pe ea, căci dorul a frânt-o: „În nicio clipă cât am fost departe, nu am fost fericită. Am pus în balanță nevoile tale, iar mai apoi ne-am gândit și la noi. Plângeam în genunchi și lucram, numărând minutele până când pun mâna pe telefon și te aud. Erau zile când terminam la miezul nopții și mi se rupea inima că ai adormit fără să îți spun că te iubesc”. Nu vreau să-mi condamn părinții, căci le înțeleg întregul sacrificiu, însă nu pot să dau timpul înapoi și nici să schimb ceva, căci traumele au locul lor „special” în mintea și inima mea. Și lucrurile acestea nu se vindecă, ci doar sunt estompate cu timpul. Nu poți sparge o cană în mii de cioburi, apoi să o lipești și să te aștepți să fie ca nouă; o să curgă din ea pentru totdeauna.

Am învățat să-mi port luptele în liniște, să înțeleg motivele și să continui propriul drum, iertându-mi părinții pentru durerea provocată inconștient. Traumele nu mă definesc în totalitate, dar mi-au oferit cea mai mare lecție despre supraviețuire și acceptare. Nu am un tutorial despre cum poți ierta – trecutul să fie un capitol, nu întreaga ta poveste. Acum mă simt liberă și fiecare pas înainte este benefic pentru tot acest proces continuu de vindecare. M-am iertat pe mine, căci eu-s cheia fericirii mele.