Au trecut doi ani de când am plecat de acasă și de când grijile au crescut mai mari decât mine. Am plecat la facultate și am avut șansa să-mi fac viața după ritmul meu. Nu-mi pare rău, însă momentele de odihnă autentică nu le pot avea decât în Galațiul de care uneori mă simt foarte conectată. Am început o viață de adult în alt oraș și asta mi-a adus cronofobie. Revizitez constant locuri și mereu văd câte ceva schimbat – asta îmi dă o oarecare frică, iar instinctul îmi spune că trebuie să le fotografiez acum, orice ar fi. Altfel, mă voi reîntoarce și voi fi cuprinsă de o oarecare nostalgie că nu am apucat să scot „pe hârtie” o poză cu varianta anterioară a unui loc.
„Bucură-te cât mai ești acasă, o să tot vrei să mai fii ca acum”, îmi zicea mama de fiecare dată când mă entuziasma prea tare viața de adult. I-am dat dreptate. Aș mai vrea să fiu acasă.
Nu există vizită la părinți fără să fac obișnuitul meu „tur de oraș”, așa cum numeam eu cei 20 de km de mers pe jos, pe care îi petreceam recreându-mi amintirile din al meu „sat cu blocuri”. O grămadă de glume circulă despre oraș și zic că unul dintre cele mai interesante lucruri pe care poți să le faci în Galați este să pleci. Pentru mine, orașul ăsta înseamnă mai mult. Înseamnă „acasă”, locuri faine, liniște și oameni. E locul unde pe ușa biroului meu încă stă lipit orarul din clasa a XII-a, unde tata suna dimineața să-mi spună că ceaiul e deja pregătit și unde copiii se strigă tare unul pe altul pe stradă și acum.
Mi-am revăzut școala și fereastra clasei unde am fost la gimnaziu, care avea unele dintre cele mai frumoase perdele. Unde razele soarelui băteau prin firele ei aurii și culorile calde se împrăștiau în sală. E locul unde veșnica noastră problemă era cine ia perdelele la spălat în vacanțe. Rama geamului era vopsită în albastru – erau niște geamuri ceva mai vechi. Astăzi perdelele nu mai sunt și geamul e diferit de cum îl știam eu.
În clasa asta mi-am dat seama că iubesc enorm primăvara și tot aici a nins când am luat 10 în teza la matematică, undeva prin clasa a V-a. Era clasa unde am realizat că îmi place mult româna și nu-mi era frică să recunosc. A fost mediul care mi-a găzduit multe schimbări. Slăbisem foarte mult din cauza unor operații pentru care am stat o lună în spital. M-am întors cu vreo 40 și ceva de kilograme. Îmi auzeam colegii cum vorbeau despre corpul meu. De pe clasa a VII-a, locul ăsta nu a mai fost la fel. Dar tot îl păstrez în suflet, la fel cum îi păstrez și pe oamenii pe care i-am cunoscut aici. Nu mai țin legătura cu nimeni.
Asta e faleza noastră, unde mergeam în fiecare duminică. Unde intram în apă doar să ne amuzăm, atunci când faleza se inunda. Era un loc liniștitor, până am început să o întreb pe mama dacă altceva nu mai e de văzut în orașul ăsta. Acum aș da orice să pot ieși acolo când am o zi plină și doar să stau cu gândurile. Azi ajung din nou în locul ăsta și mă simt mai fericită ca niciodată.
Paris Cafe, așa cum mi-l amintesc eu de prin 2018-2019, era un loc cozy, micuț și artistic. Avea sub sticla mesei versuri, mesaje scrise de mână și fotografii. Erau și câțiva tineri. Acolo am fost pentru prima și ultima dată prin clasa a IX-a, într-o seară de iarnă. Era, pentru mine, o mare reușită faptul că reușisem să-mi strâng primul grup de prieteni din liceu și să avem o seară neașteptat de faină. Azi m-am întors în locul ăla. Nu mai sunt tinerii, ci câțiva oameni care cer niște alcool bun. Prietenii mei nu mai sunt nici ei acolo. Pe o parte din ei nu i-am mai văzut de la absolvire, iar cu restul doar am schimbat niște vorbe despre viețile noastre. Dar decorul a rămas. Amintirile noastre, tot acolo.
Una dintre clădirile cele mai frumoase din oraș găzduiește liceul la care am mers patru ani. A fost unul dintre cele mai prietenoase medii. Locul unde n-am apucat să trăiesc la maxim; a venit pandemia și ne-a furat anii de liceu. Dar a fost o perioadă bună pentru mine. În clădirea asta am luat decizii importante – în clasa a XII-a, am călcat pentru prima dată într-un cabinet de psiholog. Într-o sală din clădirea asta mi-am format un grup de prieteni uniți, după ce tot încercasem să-mi găsesc locul. Oamenii ăștia mă mai sună și acum. Am petrecut multe momente împreună. Am vizitat locuri cu ei, chiar și după ce am plecat fiecare la facultatea lui. Mi-e dor de ei și îi iubesc cu toată inima, chiar dacă uneori nu le arăt.
Aici e primul cinematograf pe care l-am prins. Aveam vreo 12-13 ani când am văzut prima dată un film la cinematograf. E un loc diferit, nu ca orice cinema de mall. E o sală mai vintage de care m-am legat permanent. În sala aia am absolvit liceul. Am fost alături de prieteni și de familie. Ne-am bucurat împreună de ziua aia. Era undeva prin luna mai și mi-am dat seama din nou cât de mult însemna să-i am pe oamenii ăia alături. Dar eram concentrată pe Bac și îmi era teamă că nu o să intru la facultatea la care voiam. Cu toate astea, simt că am trăit mai intens ca niciodată la 17 ani.
În Daily n-am vrut să intru. E, de regulă, locul în care se țin concertele de rock alternativ românesc. Am auzit că e un loc cu oameni faini și muzică bună. Pentru mine, e doar locul unde am ratat primul concert de când începusem și eu să ascult aceeași muzică. Se dădea concert Eyedrops prin 2022 și se cerea vaccinul. Nu-l aveam atunci. M-am vaccinat oricum, la ceva timp după asta. Apoi n-am mai apucat să merg acolo. Asta e singura amintire pe care o am. Zâmbesc când îmi aduc aminte de momentele astea și îmi dau seama câte probleme neînsemnate îmi ocupau capul cât timp am locuit în orașul ăsta.
Tot prin a XII-a, rămăsesem singură în oraș. Sora mea plecase la facultate și aveam enorm de mult timp pentru mine. Aveam timp să mă odihnesc și mai ales să mă plimb. Într-unul din tururile mele de oraș, dădusem din întâmplare peste librăria asta. Un loc cu muzică liniștită, de genul Hozier. Erau și două pisici extraordinar de „iubibile”, pe care le-am luat instant în brațe. A fost una dintre zilele mele fericite. Luasem prima dată o carte de teste de logică pentru bac; era un raft special pentru așa ceva. Apoi atenția mea s-a dus către bibliografia pentru bacul la română și către cărțile lui Blaga. Azi am revenit să-mi caut amintirile. De când am plecat din oraș, n-am mai trecut deloc pe la Humanitas. N-am mai găsit pisicile, iar pe locul raftului cu cărți de teste stă acum bibliografia obligatorie pentru bacul la română. Decorul e la fel de primitor. Scriu asta și realizez că am nevoie de mai multe după-amiezi petrecute la Humanitas.
Când eram eu mică, locului ăstuia îi spunea „Parcul CFR” și era un loc în care nu aveai ce face. Ba chiar era o zonă de care să te ferești. Țin minte că ieșisem într-o după-amiază cu tatăl și soră-mea acolo. Aveam, din ziua aia, o fotografie într-un parc pustiu, cu niște câini în fundal. Nu am multe amintiri în locul ăsta. Am mai multe amintiri aici pe care le-am făcut în zilele când veneam acasă de la facultate. Azi totul arată diferit și sunt mândră de asta. E un loc potrivit să privești o lume autentică, unde copiii încă se dau cu trotinetele clasice și unde auzi râsete naturale.
Ăsta e unul dintre cele mai liniștite și „ascunse” locuri din Galați. L-am descoperit la orele de condus. Trăgeam pe dreapta, la umbră și făceam pauză de suc cu instructorul în zilele prea însorite. E locul unde mai târziu aveam să învăț plecarea din rampă și de pe mașina tatălui meu. Nu e un loc pe care îl frecventez des. Dar mi-e suficient să trec pe acolo ca toate amintirile astea să învie.
În fine, colțișorul ăsta e în apropiere de gară. Mi-am dat seama ca mi s-a stins o parte din entuziasmul cu care făceam lucrurile în Galați. Îmi iau bagajul în mână. Trebuie iar să plec. Mi-s ochii în lacrimi. „Până data viitoare, va trebui să trăiesc iarăși din amintiri”, mi-am zis.
Trenul pleacă. În căști e Noah Kahan, care zice: „For a minute the world seemed so simple.” Realizez că orașul ăsta m-a făcut de multe ori să mă simt vie.
