Robert Eggers rescrie una dintre cele mai importante povești horror, mitologie și romantism: cea a vampirului îndrăgostit nebunește de o fată, care nu îi poate rezista. Reușește să redea publicului o poveste înfiorătoare, care nu e doar despre sânge, obsesie și seducție, ci ceva mult mai marcant: abuzul sexual. 

Nosferatu lui Eggers transcende clasicele clișee ale redării poveștii contelui și o pune pe Ellen, jucată excepțional de Lily-Rose Depp, personaj principal. Povestea clasică, emblematică pentru horror gothic, capătă o nouă dimensiune și livrează cea mai bună ecranizare a romanului lui Bram Stoker și, mai nou, unul dintre filmele mele preferate, într-un top în care sunt Casablanca și Ladybird. 

Vampirul ajunge personaj secundar, e „doar o poftă”

Filmul începe și se încheie cu Ellen – Depp acaparează întreg filmul și reușește să o facă fără efecte speciale. Fiecare eveniment se rotește în jurul ei și a unei decizii pe care o ia, de la invocarea inocentă în copilărie pentru companie, până la talismanul norocos și vânătoarea finală, Ellen devine eroina poveștii Dracula, care e redus la o simplă „poftă”, cum o spune chiar el. Depp e cuprinzătoare, pasională și sfidătoare față de normele impuse unei femei în epoca victoriană, păstrând diplomație și clasă, în timp ce se apără în fața lipsei de încredere a celor din jurul său. Suferința ei, precum și intuiția și premoniția, sunt văzute, inițial, ca simptomele unei „femei isterice”, cauzate de menstruație sau dorul față de soțul ei, Thomas, plecat în delegație. Depp reușește, într-o singură scenă, să fie jovială, melancolică, dulce, senzuală, furioasă și agresivă, iar fiecare vorbă rostită și privire reverberează în jurul emoției ei. Râde printre lacrimi, geme prin suferință, se alintă în timpul unei crize. Are control absolut. Filmul se simte ca o incursiune în intimitatea lui Ellen, care ne permite să participăm la cele mai profunde și intense trăiri ale ei. Alienarea pe care o simte e palpabilă, „melancolia” și „rușinea” și le însușește și le poartă cu sinceritate, cerându-și, totuși, constant iertare pentru ele, fie din blândețe sau rigorile vremii. 

Dar melancolia face parte din ea.

Credit foto: IMDB

Adevăratul jump-scare e abuzul sexual

Ellen are o intuiție nativă și o parte întunecată accentuată. Aceste trăsături le putem interpreta, raportându-ne la standardele erei victoriene, când femeile erau considerate isterice iar orgasmul lor nu exista, ca rebeliune, independență și libido. Ellen a crescut „diferită”, era pasionată de ocult, poate tânjea la libertate, dar cu siguranță sfida normele vremii prin felul ei de a fi. O copilă alienată, solitară, vulnerabilă, cu interese bizare, caută compania cuiva, oricui. Un monstru îi ascultă ruga. Profită de ea. Sună cunoscut?

Prima scenă o prezintă pe Ellen fericită, copilă, după care mimează agresiv sexul oral și e strânsă de gât de Orlok. Urlă îndurerată.

Credit foto: IMDB

Ani mai târziu, ca urmare a abuzului sexual, Ellen poartă cu ea o rușine profundă. E somnambulă, are crize de epilepsie, coșmaruri și e depresivă. Trauma pe care a suferit-o, numită de ea „melancolie”, i se traduce fizic și o bântuie în fiecare noapte. Nu poate depăși sentimentul că e sortită să i se întâmple din nou. Aici intervin elementele de basm ale poveștii: legătura psihică cu vampirul, jurământul, circularitatea destinului, pe care Ellen îl simte ca fiindu-i prevestit. Nu reușește să îi scape, dar schimbă narațiunea și devine eroina propriei povești, și nu victima, folosindu-se chiar de acele elemente fantastice care au contribuit la trauma ei. Filmul e plin de metafore: vampirul monstruos e abuzul, pe care îl putem vedea datorită machiajului SFX în deplinătatea sa dezgustătoare, umbra e sentimentul greoi că Ellen e sortită unui alt abuz, iar crizele, melancolia, ciuma sunt metafore ale suferinței interne pe care o simte o victimă, transpuse vizual publicului.

Sexualitatea la care ne așteptam nu e acolo

Și nu trebuie să fie. Obsesia contelui nu mai e romantică, ca în Dracula, nici seducătoare, iar încărcătura sexuală a filmului e aproape inexistentă. Vampirul nu se mai transformă într-un bărbat arătos și bogat, ci îl vedem drept monstrul care e. Se impune prin agresivitate, nu prin seducție.

Credit foto: IMDB

Crizele și gemetele lui Ellen se întâmplă adesea concomitent, marcând spațiul gri prin care trece o victimă pentru a-și regăsi propria identitate sexuală, ca urmare a traumei. Publicul simte greutatea pe care Depp o transmite, iar suferința ei e evidentă și greu de privit. Senzualitatea filmului e dată de Ellen, pe cont propriu, cât și în interacțiunile cu Thomas. Pare a fi o preconcepție greșită că Ellen e nesatisfăcută sexual în căsătoria ei, iar vampirul ar fi o întrupare ale celor mai întunecate fantezii carnale pe care le are. Nu e cazul în Nosferatu. Aici venim și cu preconcepțiile din Dracula, precum și din tot romantismul obsesiv care înconjoară vampirismul. E adevărat, cinema-ul a portretizat vampirii ca fiind foarte hot, dar Eggers reușește să demistifice alura sexuală a creaturilor și îi redă publicului drept ceea ce sunt, de fapt: niște prădători. Din ce vedem, simțim, auzim, mariajul lui Ellen și Thomas e unul fericit și împlinit. Ea îl roagă să mai stea dimineața, măcar un minut, iar el întârzie 15 minute la muncă. Se topesc în sărutări pasionale pe podea, ea îl imploră să nu plece, fiindcă îl iubește prea mult. Orlok nu e o întrupare a unor dorințe sexuale neîmplinite, nici a morții, nu e nici iubitul toxic cu care sexul era demențial și acum o caută iar când vede că e fericită cu altcineva. E mult mai simplu decât atât. Orlok e un abuzator.

Credit foto: IMDB

Totuși, filmul explorează dorințele sexuale ale lui Ellen, tulburate constant de urmele lăsate de Orlok, acest dans constant între suferință și plăcere. În dialog cu Profesorul Franz, ne amintește de episodul în care tatăl său a găsit-o întinsă pe podea, goală, iar el intenționa să o trimită departe. E clar că Ellen avea și are dorințe sexuale, lucru total respins de societatea vremii, iar manifestarea lor firească a fost grosolan întreruptă de prădător. Urmele lăsate de un abuz sexual pot include și promiscuitate accentuată, precum și comportament sexual deviant. E un mod de a-ți reda autonomia când ea a fost compromisă, sau o metodă de coping. 

Ellen întrupează emoțiile și rușinea reală simțite de victime ale abuzului și ne reamintește că e greu să înțelegi că ai suferit un abuz sexual dacă el ți-a produs plăcere fizică, cum i s-a întâmplat și ei, „la început a fost dulce, dar apoi era un chin, mă omora”. Însă eroina e conștientă și face tot posibilul să se îndepărteze de rușinea ei, mai ales prin construirea unei dinamici de iubire sănătoasă, care o împlinește și o face să se simtă în siguranță. Thomas devine un spațiu sigur pentru ea, dar își păstrează statutul de personaj secundar și nu devine eroul pe cal alb care o salvează. Ce face Thomas e să nu o judece, să o asculte și să o creadă, ajutând la procesul ei de acceptare și vindecare, creându-i spațiu să se salveze singură. Contele devine o reprezentare vizuală a abuzului sexual, iar coșmarurile pe care i le provoacă, precum și ciuma pe care o aduce în Wisburg, pot fi interpretate ca manifestări fizice ale suferinței interne prin care trece o victimă. Venirea lui în spațiul fizic al lui Ellen o îmbolnăvește și o tulbură visceral. Totuși, ea triumfă.

Cele mai puternice elemente de horror pe care le reprezintă Eggers vizual se joacă în jurul abuzului sexual, de la scena de necrofilie, puterile mistice ale vampirului, umbra lui, șobolanii purtători de ciumă –  sunt toate metafore ale abuzului și rănile din urmă.

Credit foto: IMDB

Ellen își rescrie povestea

Orlok îi oferă lui Ellen iluzia consimțământului și îi oferă trei zile să decidă dacă i se oferă „de bună voie”, altfel va continua să îi ucidă pe toți cei apropiați ei, inclusiv pe Thomas. Cu ajutorul Profesorului Franz, jucat de Dafoe, pun la cale planul de a-l ucide pe Orlok, prin sacrificiul lui Ellen. Profesorul e un personaj nou, care nu se regăsește în varianta din 1922, dar joacă un rol cheie. O vede pe Ellen ca pe femeia intuitivă care e și recunoaște în ea puteri magice. O vede ca pe egalul lui și nu ca pe o domniță la ananghie, sau o femeie nebună care trebuie legată, precum scepticul Harding. Profesorul e simbol al compasiunii și solidarității, el reprezintă o punte pe care putem să o creăm între femei și bărbați când, poate, patriarhatul ne dictează să acționăm mai degrabă ca Harding. Cel din urmă e cel mai bun exemplu al felului în care patriarhatul afectează și bărbații. Aroganța, cinismul și ignoranța îl fac să piardă tot.

Sacrificiul lui Ellen e o victorie, în niciun caz o jertfă, care îi face personajul complet. Reușește nu doar să își înfrunte temerile, să își depășească rușinea, dar și să salveze un oraș întreg prin propria ei putere de decizie. Eggers, Depp și Skarsgård distrug complet imaginea de potențial romantic a lui Nosferatu. Vedem cum suge tot sângele din ea până moare, iar pe el îl vedem real, în lumina necruțătoare a zorilor. Un monstru bătrân, respingător, care a furat inocența unei fete, sub privirile dezgustate ale publicului.

Ellen și florile de liliac

Moartea lui Ellen e doar simbolică și e la nivel de personaj de basm. Dacă vă amintiți scena din prima parte a filmului, când Thomas îi oferă un buchet de flori de liliac, ea îl acuză că a „lăsat niște flori frumoase să moară”. Pe parcursul filmului, o vedem pe Ellen îmbrăcată în rochii de culoarea florilor de liliac și cu flori în păr. Inclusiv în scena finală are petale de liliac presărate în păr, când îl cheamă pe Orlok la ea. Liliacul simbolizează puritate, inocență și noi începuturi, înflorind primăvara. Ellen e însăși floarea de liliac, trupul și patul ei fiind ornate cu buchete în cadrul final, îmbrățișată cu bestia. Florile nu au fost lăsate să moară, ele sunt vii, înfloritoare și aduc viață în cea mai morbidă situație imaginabilă. Simbolizează triumful victimei în fața abuzatorului și schimbarea propriului destin. Sacrificiul nu e doar fizic, ci mental. Cu prețul propriei renașteri, Ellen revendică ce îi aparține – viața ei.