The Zone of Interest a luat prin surprindere primul public la Cannes în 2023, iar la începutul anului a fost, tot în mod surprinzător nominalizat și la Oscaruri – spun asta, nu pentru că nu ar fi fost cazul, ci pentru că nu aș fi crezut că Academia de Film va avea așa de mult curaj. Un film despre Holocaust care nu este, practic, despre Holocaust, dar care lasă contextul barbaric în care „acțiunea” filmului are loc să fie un personaj în sine. Capodopera (da, ați citit bine – capodopera) lui Jonathan Glazer te invită să accepți minimul disconfort de a trăi pentru o oră și patruzeci de minute în casa cu grădină plină de flori de lângă Auschwitz locuită de comandantul lagărului și familia lui.
Filmul începe cu un ecran negru, apăsător, acompaniat de sunetele tulburătoare ale muzicii compuse de Mica Levi, care te împinge mai adânc în scaunul de cinema și te transpune fără voia ta într-o lume distorsionată de răul care o înconjoară. Un rău omniprezent, care se simte și, în trucul cel mai de succes și original al regizorului, se aude. Glazer își poartă publicul direct în mijlocul unei scene de familie – o familie fericită, care se bucură de verdele și de prospețimea naturii, ignorând cu ușurință lagărul de exterminare din apropiere. Totuși, nouă, publicului, ni se oferă imediat indicii subtile că lucrurile nu sunt chiar atât de idilice pe cât par la prima vedere. Îmi va rămâne întipărit în minte pentru mult timp (posibil, pentru totdeauna) momentul în care am rămas confuză să-l văd pe bebelușul familiei Hoss liniștit, tăcut, în timp ce puteam să jur că auzeam pe fundal țipătul unui copil. Mi-am dat seama repede că lumea pe care o văd pe ecran nu cuprinde și realitatea aia cruntă, de după zidul care separă familia comandantului de lagăr.
Dacă aș putea să adaug acestei recenzii un playlist al coloanei sonore (folosite mereu cu grijă, niciodată prea mult), cred că v-aș putea convinge să dați o fugă la cinema doar ca să auziți ceea ce eu am simțit ca fiind strigătele victimelor care au murit în infernul de la Auschwitz. Sunetele nepământene din compoziția lui Levi aproape că induc o stare de greață, ascunzând orice formă de speranță în spatele realității care cere doar strigăte de disperare. E clar, totuși, că Glazer nu are nevoie să inventeze prea multe sunete pentru a invoca chinurile barbarice de la Auschwitz – plânsetele, țipetele, împușcăturile, zgomotul permanent al incineratorului creează atmosfera unui film horror, care nu are nevoie, din păcate, de monștri fictivi sau efecte vizuale care să înspăimânte. Inspirația din trecut e destulă. Realitatea e destulă.
Christian Friedel și Sandra Huller sunt Rudolf și Hedwig Hoss (rol care, într-o lume perfectă, i-ar fi adus Sandrei o a doua nominalizare la Oscaruri, pe lângă cea pentru Anatomy of a Fall) – comandantul lagărului și soția sa, poreclită de chiar soțul ei „regina Auschwitz-ului”, mândră și chicotind, chiar ea mamei sale, atunci când sosește în vizită. Avem un cadru lung, neîntrerupt, în care Hedwig îi face turul grădinii mamei sale, îi arată toate speciile de flori care explodează în culori puternice și miresme fermecătoare doar că se auzim pe fundalul imaginilor și a discuției lor puerile ceea ce se întâmplă dincolo de zidul pe care femeia și-l dorește acoperit în totalitate de flori.
Atunci când Glazer umple ecranul cu negru, roșu și alb ca să marcheze finalul unor scene pare că și filmul în sine nu mai poate controla intensitatea senzorială pe care încearcă să o cuprindă – cu ce se poate asocia mai bine măcelul din interiorul lagărului dacă nu cu un roșu aprins care să întrerupă „acțiunea” filmului și să te forțeze să privești imaginea aparent banală, dar zguduitoare în semnificație pentru măcar câteva minute? Filmul nu te face responsabil pentru ceea ce s-a întâmplat, dar îți cere să acorzi măcar un gram de atenție și să asculți.
Îmi e greu să captez în cuvinte dezgustul pe care imaginea copiilor familiei Hoss jucându-se „de-a naziștii” mi l-a lăsat în cerul gurii. Cu toate că nicio fărâmă din acel dezgust nu ar putea fi îndreptat către copii – pentru ei poți simți doar milă. Dezgustul e rezervat oamenilor mari, care defilează în hainele evreilor gazați, ignoră fumul care acoperă cerul cu sufletele prizonierilor, discută cu tact despre cum să construiască cea mai eficientă cameră de gazare și le spală pielea copiilor până la sânge după ce rămășițele evreilor îi ating în timp ce se scăldau în râu.
Până și tentativa regizorului de a strecura puțină bunătate în mix-ul de teroare și deznădejde, sub forma unei fetițe aparținătoare Rezistenței, care în timpul nopții așează mere lângă mormintele pe care evreii urmau să și le sape, se termină tragic tocmai pentru ei. Dar și așa, ideea (îmi permit să zic genială) lui Glazer de a folosi imagine în infraroșu în aceste scene vine în completarea poveștii lui în culori – pe un fundal întunecat, fetița apare ca o oază de lumină, singurul fragment de speranță care mai poate atinge viețile prizonierilor. Știind că nimic nu îi va putea salva în final, efortul fetiței are și mai mare importanță. Pentru că un ajutor, oricât de mic sau neînsemnat la scară mare, este mereu mai mult decât nimic.
Probabil că ar fi trebuit să încep cu acest avertisment, dar nu am vrut să vă pierd prea repede. Filmul lui Glazer este un slow-burn. Dar este un slow-burn necesar. Fiecare cadru care pare interminabil și fără rost, este așa pentru că așa trebuie să fie. Fiecare moment de plictis pe care filmul îl poate genera, este acolo pentru că acolo trebuie să fie. Aici nu vorbim despre un film la care te duci cu găleata de popcorn și aștepți să fii entertained – ală e Dune, Part II, un film bun, la care îți recomand să mergi pentru un alt fel de experiență. The Zone of Interest este un film – experiment. Un film despre cea mai oribilă perioadă din trecutul omenirii care pare aproape modern. Glazer nu folosește niciun filtru care să te transpună în anul 1942, niciun truc ieftin de a induce lacrimi superficiale în ochii spectatorilor, filmul arată ca și cum este făcut în 2023 despre o familie din 2023. Și așa filmul devine chiar insuportabil de modern.
Finalul filmului ne aduce pentru câteva minute în prezent, deși aș prefera să vă las pe voi să descoperiți cum și de ce. Cred că suntem obișnuiți să vrem să aflăm prea multe despre un film înainte să ne sacrificăm două ore (uneori puțin mai mult, ce-i drept) din timpul nostru prețios ca să-l vedem. Recunosc, există filme de care nu suntem siguri, nu cunoaștem distribuția, regizorul (deși acesta nu ar trebui să fie un impediment), nu ne atrage subiectul. Așa că simt să adaug și că The Zone of Interest a fost nominalizat la cinci categorii la Oscarurile de anul ăsta – pentru Film, Regie, Scenariu Adaptat, Film Internațional și Sunet. Mai mult, a și câștigat două trofee – pentru Film Internațional (așa cum era de așteptat) și pentru Sunet (dacă veți fi curioși să ascultați filmulul, veți înțelege imediat de ce). Nu sunt Oscarurile mereu cele mai corecte (intențiile politice infiltrează și pe acolo nominalizările, și mai ales câștigătorii), dar tocmai de aceea filmul lui Glazer este o anomalie. Originalitatea și „neobrăzarea” regizorului de a da la pământ cu toate regulile pe care un film cică ar trebui să le urmeze l-ar fi ținut pe Glazer departe de Oscaruri acum 10-15 ani (aici sunt generoasă, aș zice că un astfel de film ar fi putut fi respins și acum 3-5 ani). Ca să înțelegeți ce vreau să spun, atît de bun și necesar e filmul ăsta, că nici Oscarurile nu au mai putut să se opună unei viziuni diferite de cea convențional apreciată la Hollywood.
Glazer ne aduce la realitate și ne arată că oamenii răi nu arată ca monștrii din poveștile pentru copii – Hedwig și Rudolf Hoss nu sunt nicidecum eroii filmului, dar sunt protagoniștii de care suntem legați fără voia noastră. Nu empatizăm cu ei, dar suntem expuși la un adevăr crunt, pe care încercăm adesea să-l ignorăm: de cele mai multe ori, personajul negativ nu se naște malefic, ci e produsul unei societăți cu valori distorsionate, un adept involuntar al gândirii de turmă. Hoss nu se diferențiază cu mult de personalitățile prezentului care, și ele la rândul lor, se gândesc la propria bunăstare înainte de toate. Discriminarea de rasă (și nu numai) continuă și în zilele noastre și rămâne inacceptabilă, chiar dacă nu mai există riscul unei soluții finale. Îmi doresc să cred că mulți dintre noi nu am fi putut fi niciodată complici în rasismul sistematizat din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, dar atunci aș trece cu vederea micile feluri în care rasismul încă se lasă strecurat în remarcile, prejudecățile și ideologiile noastre de azi.
Da, cel mai bine pentru noi toți ar fi fost să nu avem nevoie de un film ca The Zone of Interest. Cel mai bine ar fi fost să nu aibă din ce să se inspire Glazer. Cel mai bine ar fi fost să nu existe acest moment în trecutul nostru. Dar este mai bine așa decât să ignorăm ce s-a întâmplat. Este mai bine să avem mii de filme despre Holocaust decât să nu păstrăm această greșeală în memoria noastră. Nu este ceva despre care ne permitem să uităm vreodată. The Zone of Interest va rămâne cu tine, fie că îți place sau nu.
