În seara de 18 mai am putut vedea „Născuți la comandă. Decrețeii”, un documentar sfâșietor despre lupta femeilor cu Decretul 770, emis de Nicolae Ceaușescu, și despre destinele unora dintre milioanele de copii născuți în perioada 1966-1989. Documentarul a fost realizat de Florin Iepan în 2005, și proiectat, alături de alte 9 documentare postrevoluționare, în cadrul unei extensii a festivalului fARAD(Festivalul Internațional de Film Documentar de la Arad)- I ♥️ Doc . Cele 10 documentare au putut fi vizionate la ARCUB, în Centrul Vechi din București, în perioada 18-20 mai. „Născuți la comandă. Decrețeii.” nu a fost doar o simplă lecție de istorie, ci și una de viață, care te ține cu sufletul la gură timp de o oră, cât durează materialul.
De comunism am aflat prima dată în generală. Aveam în jur de 13-14 ani și, în confuzia mea, ce știam cu siguranță era că poveștile părinților și bunicilor mei mereu îmi lăsau întrebarea: „De ce oamenii care au trăit în comunism nu au făcut nimic care să schimbe modul în care trăiesc?”. Oricâte amintiri fericite mi-ar fi povestit – care erau puține și, pentru mine, nesemnificative, de parcă încercau să se agațe de micile excursii, șlagăre și filme pentru a pune sub preș tot răul pe care l-au trăit -, rămâneam la finalul poveștilor cu supărarea pe omul care mi-a făcut familia să trăiască cele mai întunecate vremuri. Abia mai târziu aveam să aflu de revoltele silențioase și mărunte, de curajul nebun care se afla în sufletele lor sau de Revoluția din decembrie 1989, care mi-a deschis ochii: românii niciodată nu s-au complăcut cu traiul întunecat pe care îl trăiau; iar după ce au trăit aproape jumătate de secol în comunism, au devenit lipsiți de speranța că ei pot (și vor) fi cei care să schimbe modul în care trăiesc.
Regimul comunist a lăsat răni adânci asupra societății românești, iar unele sunt încă în curs de vindecare. Chiar dacă au trecut aproape 35 de ani de la Revoluție, atmosfera gri, asemeni culorii unui bloc comunist, e în continuare printre noi: oamenii se tem de revoltă, iar poporul, văzându-se în granițele libertății, a tins din ce în ce mai mult spre individualitate și, uneori, dezbinare. Inegalitatea dintre femei și bărbați e la fel de prezentă și acum: femeile încă sunt subapreciate, constrânse de drepturi și libertăți, abuzate, tratate de parcă sunt cărămizi care contribuie la societate, nu oameni care au fost oricum secole la rând oprimați, persecutați și tratați într-un mod batjocoritor. Parcă tot ce s-a întâmplat la Revoluție a fost doar un ideal șters, o poză uitată într-un album foto din dulapul casei de la țară, plin de bibelouri prăfuite, și de amintiri care nu mai pot fi resuscitate.
„Născuți la comandă. Decrețeii” arată un fragment din suferința femeilor de la acea vreme: imposibilitatea de a lua decizii asupra propriului corp. Era anul 1966, iar Nicolae Ceaușescu a decis că ceea ce și cum controla nu era îndeajuns. În viziunea lui perfecționistă, avea să emită Decretul 770: femeilor le era interzis să facă avort (decât dacă aveau peste 40 de ani sau aveau 4 copii), iar orice metodă de contracepție era interzisă. Scopul acestui decret era nașterea Omului Nou: un copil înzestrat de talente, care avea să facă mândră Republica Socialistă România. Mai simplu: Ceaușescu nu doar că avea nevoie de copii cu care să se laude România, ci și de copiii care deveneau adulți, viitoarea clasă muncitoare de la decenii depărtare. În viziunea egoistă a lui Ceaușescu, decrețeii – căci așa au fost numiți cei născuți în cei 23 de ani în care a fost activ decretul, erau doar unelte ale sistemului. Dar prețul plătit pentru aceste „unelte” a fost unul dureros, preț pentru care au plătit chiar româncele.
Suc de lămâie, bazine cu apă rece și umerașe
Deoarece avortul era interzis, femeile care rămâneau însărcinate recurgeau la metode care le puneau viața în pericol. Cele mai multe dintre ele alegeau să își producă un avort spontan acasă, folosind diferite substanțe pe care le injectau, sau diferite obiecte pe care le introduceau în corp pentru a-și produce acest avort. În încercarea disperată de a scăpa din „programul” lui Ceaușescu de sporit natalitatea, femeile erau în stare de orice. Altele apelau pe ascuns la ajutorul unor ginecologi sau persoane neavizate care făceau astfel de intervenții. Deși era periculos, atât din punct de vedere legal, dar și din cauza sănătății (o procedură deseori mortală), femeile făceau orice este posibil pentru a nu crește un copil nedorit în condițiile austere și controlate pe care le oferea regimul. Documentarul arată mărturii ale personalului medical, dar și a câtorva femei care au făcut una sau mai multe întreruperi de sarcină. Aproximativ 10.000 de femei au murit în urma unei întreruperi de sarcină în acea perioadă.
„Nu merit acest cuvânt pe care îl rostește fiul meu.”
Mamele din România au dat naștere a peste 2 milioane și jumătate de copii, însă statul nu s-a oprit doar asupra corpurilor femeilor, ci și la statutul lor de mame. Mamele singure erau criticate, iar dacă nu erau considerate mame bune, copilul ajungea în protecția statului. Chiar și ideea că toți copii români sunt perfecți, capabili să ajungă Oameni Noi, era doar o iluzie. În realitate, femeilor rrome sau celor provenite din medii sărace le era permis avortul, deoarece copii lor nu erau atât de importanți pentru regim, ba din contră.
În orice situație s-ar fi aflat, femeile erau singure. Cum bărbații nu își asumau responsabilitatea, orice încercare de a rezolva problema sarcinii nedorite se afla pe umerii lor. Ele erau cele care duceau un război mut cu regimul, de obicei singure, fără niciun sprijin emoțional, ci doar cu gândul că tot ce fac e înspre bine, iar lupta e până la capăt.
Copiii uitați ai României
Cel mai sfâșietor lucru al acestui plan diabolic al lui Ceaușescu era abandonul. Zeci de mii de copii cu diferite deficiențe sau, pur și simplu, nedoriți au trimiși la „orfelinatele groazei”. Deși unii puteau urma un tratament, odată ce erau considerați bolnavi, erau trimiși în locurile insalubre, întunecate și reci ce aveau să le fie casă până la moarte. Lipsa personalului, a hranei, medicamentelor și resurselor au dus la îmbolnăvirea și moartea a mii de copii. Era un lucru știut că odată ajuns acolo, copilului nu i se va mai da nicio șansă la o viață normală.
Documentarul îți intră în suflet, chiar și dacă nu îi permiți să o facă. Deși sunt femeie, nu am putut să simt nici măcar jumătate din suferința reală pe care au trăit-o femeile în comunism; adevărata suferință o știu doar ele. A fost un documentar dureros, în care am fost un simplu spectator care plângea. Mă simt frustrată că din această lecție nu s-a învățat nimic. Femeile sunt în continuare private de avort, iar educația sexuală, deși atât de necesară, nu bate la ușa niciunei săli de clasă. Și nu în ultimul rând, am fost și încă sunt înăuntrul meu copilul care și-ar fi dorit ca soarta femeilor și copiilor să nu fie atât de crudă, care nu înțelege de ce totul a trebuit să se întâmple așa, și care este în continuare supărat pe conducătorul nemilos care a rănit toate mamele și bunicile din viața oricărui copil.
