Duminică seara a fost pentru cinefili momentul culminant al anului 2023 în film. Și îndrăznesc să cred că nu i-a lăsat prea dezamăgiți pe mulți dintre ei (eu fiind una dintre aceia). Atunci când toate cele zece filme nominalizate pentru Best Picture au ceva (și chiar mult) de oferit și apreciat, e greu să nu găsești ceva și pentru tine.
Ceremonia a fost găzduită de Jimmy Kimmel, și sincer mă bucur că producătorii l-au chemat înapoi pe el în loc să se riște cu alte personalități mai puțin pregătite și, mai ales, mai puțin plăcute. Nu spun că monologul lui de început a fost ceva groundbreaking, dar măcar a stârnit râsete și a conținut câteva adevăruri de care până și cel mai aprig cinefil e convins – Killers of the Flower Moon e foarte lung. Atât de lung că, după spusele lui Kimmel, ai avea timp „să conduci până în Oklahoma și să și rezolvi crimele din film” în alea trei ore și jumătate. Îl admir pe Martin Scorsese și filmul lui (am ținut cu Lily Gladstone toată seara), dar tot am râs la gluma lui Kimmel. Și cred că și Scorsese a făcut-o.
Începutul serii a fost dominat de Poor Things – cu premii în toate cele trei categorii de design (Makeup and Hairstyling. Costume Design și Production Design), ceea ce a fost primul semn că Academia iubește filmul lui Lanthimos și că al doilea Oscar e din ce în ce mai aproape de Emma Stone.
Filmul legendarului Hayao Miyazaki, The Boy and the Heron, și-a învins cel mai competitor (Spider-Man: Across the Spider-Verse) în lupta pentru Best Animated Feature, făcând și mai clară preferința noii Academii de Film pentru cinematografia străină.
Primul Oscar pentru interpretare decernat a fost, ca de obicei, cel pentru Best Actress in a Supporting Role, care a ajuns, așa cum era de așteptat, la Da’vine Joy Randolph, pentru rolul lui Mary, din The Holdovers. Într-un discurs emoționant, actrița a spus că și-a dat seama că, după mult timp în care și-a dorit să fie altă persoană, pentru a ajunge pe scena Oscarurilor a fost nevoie doar „să fie ea însăși”.
Producătorii au reintrodus formula „fab five” de prezentare a nominalizaților în cele patru categorii de interpretare, alocând o mai mare importanță actorilor în favoarea categoriilor tehnice. Cinci câștigători ai anilor trecuți au fost fiecare alocați câte unui actor nominalizat anul acesta, cu un rezultat plăcut – solidaritatea și respectul dintre actori e ceva ce ar trebui cultivat mai mult la Hollywood. Totuși, am simțit lipsa acelor clipuri de Oscar, care ni-i arată pe actori în rolurile care le-au adus această apreciere.
În continuare, câștigătoarea pentru Best Original Song, Billie Eilish, a cântat și încântat cu „What Was I Made For?”, împreună cu fratele ei, Finneas O’Connell. Cu victoria lor de duminică, Billie și Finneas au devenit cei mai tineri dublu – câștigători ai unui Oscar. Victoria lor a fost și singura pentru Barbie.
La categoriile pentru Original și Adapted Screenplay, alte două filme nominalizate și pentru Best Picture s-au ales cu Oscaruri (binemeritate) – Anatomy of a Fall a fost desemnat cu premiul pentru cel mai bun scenariu original, iar American Fiction cu cel pentru cel mai bun adaptat. Jimmy Kimmel revine apoi cu un dad joke la care nu m-am putut abține să nu râd (oricât de lame ar fi asta) – „la ce vârstă e bine să le spunem scenariilor că sunt adaptate?”. Încă mă pufnește râsul.
Apropo de Anatomy of a Fall, pot să spun fără niciun dubiu că cea mai cuminte și fotogenică celebritate din sală a fost cățelul Messi, starul din filmul franțuzesc care, sincer, a avut un rol mai dificil decât mulți alți așa-ziși actori din industrie. Messi a câștigat și premiul Palm Dog anul trecut, la Cannes, deci așteaptă deja și o viitoare nominalizare la Oscaruri.
Apoi, Oppenheimer a început să domine restul categoriilor – dar nu înainte ca The Zone of Interest să fie desemnat Best International Feature (Oscarul merge în acest caz la țara care reprezintă filmul; aici, Marea Britanie) și să surprindă cu o victorie în plus în categoria care părea rezervată pentru filmul lui Nolan: Best Sound. Pentru mine, cea mai inspirată alegere a serii și una dintre cele mai clare victorii din istoria Oscarurilor (da, îndrăznesc să merg chiar așa de departe). Sunetul din The Zone of Interest e discret, subtil, iar efectul înzecit.
Robert Downey Jr. aduce primul Oscar pentru Oppenheimer, câștigând trofeul pentru Best Actor in a Supporting Role. Urmează un sweep asemănător dăților în care filme precum Titanic, Lord of the Rings sau The English Patient câștigau trofee peste trofee, anihilând competiția. Oppenheimer ajunge la finalul serii (deși nu vreau să mă grăbesc) cu șapte Oscaruri. Best Editing, Cinematography și Original Score sunt toate desemnate capodoperei lui Christopher Nolan, care câștigă și el propria statuetă pentru regie. YAY mai ales pentru fanii lui Nolan, care așteaptă acest moment încă de când acesta NU a fost nominalizat pentru Inception, în 2011.
Chiar dacă succesul lui Barbie de la box-office nu s-a materializat și în statuete aurii (în afară de Oscarul pentru Best Original Song), Ryan Gosling a cântat I’m Just Ken și a cucerit… ei bine, pe absolut toată lumea. Îmi mențin părerea că Gosling face cea mai faină treabă în Barbie, indiferent de cât de anti-feministă mă face asta. He. Is. KENough. De cele mai multe ori, Academia refuză să ia în serios interpretările comice, ceea ce e absurd; iar chiar și pentru mine, un non-fan Barbie, nominalizarea lui Gosling e chiar foarte mișto. Prestația lui atât de out there și fun de la Oscaruri poate doar să îmi întărească opinia – și, serios, după La La Land și acum momentul ăsta muzical din Barbie, stau să mă întreb de nu îl văd în mai multe musical-uri.
Au urmat ultimele și cele mai anticipate categorii ale serii – Best Actor in a Leading Role, Best Actress in a Leading Role și, bineînțeles, Best Picture. Așa cum zic eu că a fost decis din iulie, când Cillian Murphy a uimit în rolul lui J. Robert Oppenheimer, Oscarul a ajuns cu ușurință duminică în mâinile actorului irlandez. Murphy, un introvert care e adesea înțeles greșit – nu îi place să vorbească despre viața lui privată, dar adoră să vorbească despre munca de actor – a înaintat pe scenă vizibil emoționat și a spus în sfârșit că e „un irlandez foarte mândru” în acel moment, primul care să câștige un Oscar. Proud of you, too, Cillian.
În cea mai strânsă cursă a serii, Lily Gladstone (Killers of the Flower Moon) și Emma Stone (Poor Things) au fost de la nominalizări încoace când una, când cealaltă aleasă de critici pentru a câștiga titlul de Best Actress in a Leading Role. Se pare, totuși, că ceea ce face Emma Stone în rolul Bellei Baxter nu a putut fi trecut cu vederea de către Academia de Film. Stone a fost desemnată cu al doilea Oscar la doar 35 de ani (și presimt că nu va fi ultimul, în stilul lui Meryl Streep și Frances McDormand). Mereu simpatică, Emma a confesat că „i s-a rupt rochia, probabil în timpul momentului lui Ryan, I’m Just Ken”. Copleșită și cu lacrimi în ochi, i-a mulțumit regizorului Yorgos Lanthimos (care, fun fact – a regizat deja două câștigătoare ale Oscarului pentru Best Leading Actress, în Olivia Colman pentru The Favourite și acum Emma Stone pentru Poor Things) pentru darul de a o interpreta pe Bella. Recunosc că mi-ar fi plăcut la fel de (sau poate chiar mai) mult să o văd pe Lily cu Oscarul în brațe și aplaudată de cei din sală, dar sper că ăsta e doar începutul pentru ea.
And the Oscar for Best Picture goes to… ați ghicit, Oppenheimer. Nu știu dacă a fost cea mai bună decizie ca Al Pacino să prezinte cel mai important premiul a serii (sau mai bine spus, al anului) – momentul a fost puțin dezamăgitor. În orice caz, până la finalul serii, devenise clar că avem deja următorul Best Picture în Oppenheimer, așa că se poate trece peste delivery-ul lui puțin sec (și în plus e Al Pacino, nu ne putem supăra pe o așa legendă a cinematografiei). Important este că producătoarea Oppenheimer și partenera de viață a lui Chris Nolan, Emma Thomas, a putut să se bucure de momentul lor triumfător, recunoscând că ceea se întâmplă e „e un vis care nu credea că se va putea împlini prea curând”.
Așa s-a desfășurat gala Oscarurilor anul ăsta și a fost, zic eu, cu un happy ending. Cu toate că 2023 a fost un an neobișnuit de bogat în filme de calitate (sunt încă pe atât de multe filme ignorate de Oscaruri anul ăsta care ar fi putut intra în cursa pentru Best Picture în oricare alt an), Oppenheimer mi se pare potrivit pentru titlul general de „filmul anului” – Nolan i-a adunat pe cinefili și non-cinefili în aceeași sală de cinema și i-a apropiat prin simplul impact al unui film bun.
Bonus: alți premiați au fost documentarul ucrainean 20 Days in Mariupol și mult îndrăgitul regizor Wes Anderson, care a reușit în sfârșit să câștige un Oscar, chiar dacă pentru Best Live-Action Short Film (cu The Wonderful Story of Henry Sugar) ci nu pentru un film de lung-metraj. Mai are timp și foarte mult potențial.
Acum o să încep cu prezicerile pentru anul viitor. Sper să fie la fel de generos.
