Dacă vrei să guști filmul românesc și nu știi de unde să începi, drama psihologică ,,Ciuleandra” te prinde de la primul cadru și te ține tensionat până la ultimul. Filmul, inspirat din cartea lui Liviu Rebreanu și regizat de Sergiu Nicolaescu, urmărește povestea lui Puiu Faranga, fiul Ministrului Justiției, care își ucide soția și este trimis de tatăl său la un sanatoriu pentru a nu fi închis în pușcărie. Filmul este o împletitură între realitate, visele lui Puiu și amintirile acestuia.
„Ciuleandra” începe cu ceea ce se dovedește a fi planul realității. Începe cu scena crimei, albul luxuriant al camerei lui și a soției Madlene, liniștea casei, strălucirea oglinzilor din încăpere. Calmul este întrerupt de țipătul femeii. Puiu coboară și îi spune tatălui său ce a făcut iar acesta ia decizia să îl interneze la un sanatoriu pentru a fi declarat labil mental și a-l scăpa de închisoare. Puiu se împotrivește, dar se trezește în albul steril al spitalului, cu ușa închisă, singur cu propriile gânduri. Atunci apare doctorul Aioanei, care începe să îl descoasă pe Puiu, prin insistență și trucuri diverse. Chiar dacă Puiu este cel care ar trebui să se prefacă, doctorul ascunde și el adevărul său.
Începerea filmului cu scena crimei constituie un punct de plecare foarte potrivit. Acest mers înainte și înapoi prin mintea lui Puiu stârnește confuzie și nervozitate. Dacă filmul ar fi fost construit cronologic, și-ar fi pierdut intensitatea pentru că nu mai exista nerăbdarea de a ajunge, în același timp, și la final, dar și la început.
Amintirile și visele lui Puiu sunt încurcate, se suprapun și se înșiră unele după altele. Totul începe cu amintirile din copilărie, de când tatăl lui îl ducea să vadă țăranii executați la Răscoală din 1907. Puiu de atunci vedea toată acea suferință, tot focul din jur și toată durerea și acum le visează, visează că el este țăran și că nu ajunge la soția lui așa cum nu ajungeau familiile la țăranii executați, se visează pe el încătușat și împușcat. Își amintește de soția lui și cum a cunoscut-o, cum jucau împreună și cum a fost să o vadă prima oară în horă. Fiecare scenă este însoțită de muzica lui Adrian Enescu, repetitivă și insistentă sau suavă și dulce, când e cazul. Numitorul comun al amintirilor și viselor lui este dansul Ciuleandra. Dansul jucat de țărani înainte de executare și dansul jucat de fată când a cunoscut-o, ,,un dans parcă al vieții și al morții”.
În viață lui Puiu, Madlene nu a existat ca persoană, ca entitate pe care să o respecte și să o privească precum un egal. El spune că era mirat că ,,nu voia să fie împărțită”, îi spunea când să râdă și când să danseze, ,,era a mea, oricând voiam eu, dar niciodată n-am putut pătrunde prin privirea ei”. Puiu era complexat de faptul că n-o putea avea în felul în care dorea el. Cei doi se cunosc la țară, la un joc de Ciuleandra, unde tatăl lui Puiu o alege pe fată pentru a-i fi soție. Numele fetei era Mădălina, însă i-l schimbă în Madlene când o aduce la oraș. Jocul reprezintă noua ei viață văzută prin ochiii celor 2 bărbați, viața de Madlene, dar moartea adevăratului ei sine. Tatăl spune despre ea că este creația lui, iar despre Puiu că este sângele lui. Relația dintre tatăl lui Puiu și Mădălina este ambiguă, suspicioasă, acesta o tratează pe fată într-o natură care nu ne este însă clară. O plimbă prin Europa, îi cumpără flori (garoafe albe, inocente, preferatele ei) pe care le ține inclusiv pe biroul lui. O tratează pe Mădălina ca pe un proiect pe care îl poate îmbunătăți zilnic. Ea voia să fie om, era o persoană cu propriile gânduri și emoții, însă era comodificată, văzută doar ca un obiect. Singura scenă din prezent în care o vedem pe Mădălina în viață este în camera lor, înconjurată de oglinzi, acestea ilustrându-i dualitatea. Ea este stingheră în încăperea albă, locul unde urmează să își găsească și sfârșitul. Nu se potrivește, nu îi place și faptul că doar astfel o vedem în prezent este reprezentativ pentru felul în care s-a simțit ea cât timp a locuit acolo.
Mădălina este o reprezentantă a condiției femeii în acele vremuri: neluată în serios, subestimată, depersonalizată, tratată precum o anexă a vieții soțului, victima fragilității masculinității bărbaților din jurul ei. Așa cum îi spune un alt personaj la final lui Puiu: ,,Ai ucis-o nu când ai sugrumat-o, ci când ai cumpărat-o ca pe o vită”. Adevăratul sfârșit al Mădălinei a început când acesteia i s-a luat dreptul la alegere. Într-adevăr, ea înfățișează femeia ajunsă într-o clasă socială totuși superioară, și are parte de privilegii pe care femeile de rând sau rămase în mediul rural nu le-au avut.
Uciderea Mădălinei poate fi o metaforă pentru brutalitatea masculinității din acele vremuri. Ea era singura imagine a gingășiei și a țărănimii din peisajul politic unde crescuse Puiu. Era diferită și, poate, constituia o amenințare asupra valorilor deja bine înrădăcinate în clasismul lui. Dacă Ana din ,,Ion” este victima din mediul rural, Mădălina este cea care ,,a fost salvată” de acolo, de bărbați, fără voia ei, ajungând tot o victimă a lor.
