Yorgos Lanthimos se întoarce, la braț cu Emma Stone (după ce au colaborat împreună pentru The Favourite), cu un film în limitele „normalului” pentru el, șocant și ușor ofensator pentru publicul care se întâlnește pentru prima dată cu spiritul dezinhibator al regizorului grec. Poor Things se diferențiază, totuși, de filmografia lui Lanthimos – nu neapărat prin nuditatea excesivă sau prin umorul de cea mai profundă nuanță de negru (care servesc mai degrabă drept trademark-uri ale regizorului) – ci prin scara la care este realizat.
Cu cel mai mare buget din cariera sa, Lanthimos face saltul către machiaje și ținute extravagante, platouri de filmare și decoruri la granița dintre Victorian și steampunk și efecte vizuale care te transpun într-o lume văzută prin ochii abia deschiși ai protagonistei, Bella Baxter. Ceea ce ne aduce la atracția principală a filmilui: Emma Stone în rolul Bellei Baxter, femeia care se sinucide și este readusă la viață după ce Godwin Baxter (doctorul cu aspect de monstru al lui Frankenstein jucat de Willem Dafoe) îi înlocuiește creierul cu cel al copilului ei nenăscut, pentru că da, Bella era însărcinată atunci când s-a sinucis. What. A. Logline.
Emma Stone dispare în pielea Bellei, lăsându-se pradă fericirii pe care femeia renăscută nu se teme să o caute și să o practice – Bella vede că se poate satisface singură, așa că o face. Își dorește să mănânce doar de plăcere, așa că o face. Își poate exprima dorințele, așa că o face. Bella nu se ascunde, pentru că nu are de ce. Odată cu ștergerea trecutului ei, s-au șters și etichetele care însoțesc orice femeie în societate. Bella, și femeia în general, este cel mai liberă atunci când nu dorește să facă pe plac lumii din jurul ei.
Comparațiile cu Barbie (filmul Gretei Gerwig) au invadat opiniile criticilor și ale publicului de la început, deși, recunosc, mie mi-a fost puțin greu să văd asemănarea la prima vizionare. M-am gândit că ele sunt doar rezultatul timeline-ului de lansare ale celor două filme, apărând în același an, Poor Things după Barbie. Asta părea că le-a oferit persoanelor pornite să apere cu orice preț originalitatea scenariului lui Gerwig prilejul de a determina faptul că Poor Things vine ca un răspuns, o copie high – art a comercialului Barbie. Mențiunea importantă aici este că scenariul filmului lui Lanthimos (scris la perfecție de Tony McNamara) este adaptat după romanul lui Alasdair Gray, publicat în 1992. Scenariul pentru Barbie, drăguț și el, a fost scris ceva mai recent.
Totuși, reflectând asupra filmului (mai ales ca să scriu acest articol), am fost surprinsă să observ că da, Poor Things poate fi văzut și în comparație directă cu Barbie. O avem pe Bella, care se străduiește să înțeleagă de ce societatea capitalistă are atâtea reguli de urmat (mai ales dacă ești femeie), de ce lumea nu spune întotdeauna ceea ce crede, de ce își ascunde sentimentele adevărate, de ce suferă. Dar în Poor Things nu avem nevoie de un monolog care să ne explice ceea ce simte Bella – Lanthimos preferă să ne arate (știți și voi regula de aur – show, don’t tell). Se poate face, astfel, o comparație cu Barbie – Poor Things are scenariul mai bine scris, pe lângă multe altele.
And boy, do they show it all. Emma Stone e neînfricată sub ghidarea lui Lanthimos – se dezbracă de orice inhibiție (pun intended) ca să ne-o arate pe Bella de la începuturile creației ei până la redescoperirea de sine și alegerea de a fi o nouă persoană. Ce face Bella în călătoria ei către sine? Călătorește, dansează, gustă, își pune întrebări, face sex, observă, experimentează și iubește. Găsește rapid oportunitatea de a-și părăsi creatorul, poreclit de ea chiar God, și pleacă în lume (cu prima oprire în Lisabona) alături de Duncan Wedderburn (Mark Ruffalo într-un rol atipic, cu un accent englezesc hilar), un avocat cu intenții… cel puțin perverse. Dar Bella este intrigată – are și ea perversiunile ei de satisfăcut și locuri noi de cunoscut.
Evoluția Bellei este clară și în limbajul pe care îl folosește la începutul filmului versus pe sfârșitul lui – din nou, Tony McNamara, ești un geniu. De la „Ba. Ba. Ba”, la „I must go punch that baby” (cine nu și-ar dori să spună asta la liber, mă întreb) la „I have adventured it, but found nothing but sugar and violence”.
Bella devine pentru Duncan greu de controlat – dorința ei de cunoaștere e prea mare, sau libido-ul prea crescut. Realizează că odiseea în care a pornit trebuie dusă la capăt pe termenii ei; iar așa este introdusă în lumea filozofiei, a socialismului și, poate celei mai importante dintre descoperiri, sexului plătit. Bella observă fetișurile bărbaților și le folosește – unu, pentru a descoperi ceea ce îi face ei plăcere, și doi, pentru a înțelege ce își doresc ceilalți de la ea. Cu toate că multe dintre situațiile (mai precis, partidele de sex) în care e pusă o lasă cu mai multe întrebări decât răspunsuri.
Curajul Emmei Stone de a da jos tot (still pun intended, nu mă pot abține) nu s-a cerut în nicio scenă lăudat peste măsură – ceea ce face Stone în Poor Things depășește faptul că este adesea dezbrăcată sau în timpul unui act sexual. Atât corpul ei gol, cât și cel acoperit de ținute fantasmagorice, atât chipul ei natural, cât și cel din spatele unui machiaj mai strident, exprimă același lucru: bucuria de a exista.
Sunt o fană înrăită Yorgos Lanthimos de dinainte să ajungă la Hollywood, și voi avea mereu o slăbiciune pentru cadrele lui fisheye și dialogul deadpan care îi deosebesc filmele de rom – com-urile, comediile slapstick și filmele de acțiune sau cu supereroi produse în masă – iar faptul că se rulează în cinematografe și este apreciat și de publicul de rând reprezintă o reușită pentru industria filmului de azi. Fie că te vei duce să vezi Poor Things pentru Emma Stone, ori pentru Yorgos Lanthimos, e aproape garantat să te întorci de la film, ca mine, cu o apreciere în plus pentru actriță sau pentru regizor.
