„Iubind pe cineva nu înseamnă că-l salvezi.” Sau așa spunea cineva care nu a fost capabil să iubească pe cineva diferit. Deși mult mai mult de atât, filmul ridică și problema celor neînțeleși de societate, a celor care nu s-au potrivit niciodată cu adevărat într-un oarecare context social.
„Mommy” a apărut în 2014 și a câștigat o mulțime de premii, printre care și Premiul Juriului la Cannes. Regizorul Xavier Dolan este unul dintre vocile fresh ale cinematografului canadian, cu o viziune inedită asupra a tot ce este tabu și cu un curaj de invidiat. Poveștile lui sunt unele dintre acelea pe care alții n-au avut curajul să le spună.
Este și cazul acestui film, plasat într-o Canadă ficțională și rece, care permite părinților care au copii cu boli mintale să îi trimită în spitale fără proces, în baza unei legi recent adoptate. Die, mama lui Steve, nu se conformează totuși și decide să își crească singură copilul.
Mă bucură enorm că a început să se pună tot mai mult accentul pe bolile mintale, pe așa-zisele „probleme de comportament” și că nu mai sunt stigmatizate atât de mult. E, până la urmă, un drum spre normalitate, așa cum și povestea filmului este un drum către libertate și acceptare de sine.
Pe Die o găsim încă de la început o mamă non-conformistă, dar rănită și destul de pierdută în lumea în care trăiește. Se mută des, se chinuie să-și găsească un loc de muncă, iar soțul ei a murit. Dar îl iubește pe Steve din tot sufletul și este gata să facă orice pentru a-i oferi o viață normală. Steve, un adolescent diagnosticat cu ADHD, este văzut de toți drept copilul-problemă. Mult diferit de ceilalți, el tot încearcă este să fie iubit și acceptat. În peisaj apare și Kyla, vecina lor, care are niște probleme de comunicare, dar care găsește în casa lui Die un loc în care să se simtă în siguranță.
De fapt, tot ce au nevoie cei trei este înțelegerea. Toți sunt, practic, niște outsideri, văzuți ca niște ciudați de societatea în care trăiesc. Oamenilor le e teamă de ceea ce nu cunosc. Dar poate dacă ar încerca să înțeleagă, ar fi mai simplu și mai frumos pentru toată lumea. Dincolo de toate etichetele și preconcepțiile, filmul este o poveste puternică despre ce este iubirea, privită din alt unghi.
Bineînțeles, călătoria lor e lungă și anevoioasă. Die nu știe neapărat cum să gestioneze întreaga situație, Kyla nu are suficient curaj, iar intențiile mereu pure ale lui Steve sunt adesea interpretate greșit. Mai mult, statul nu îi ajută deloc și le pune bețe în roate prin ignoranță și indiferență.
Dar oare chiar „dragostea n-are nicio legătură, din păcate”? Există o lume mai bună sau este totul doar o idee care dă pe dinafară de speranță și nu are nicio legătură cu realitatea?
Die spune în final că „lumea e plină de oameni care speră”. Și ăștia suntem noi toți, cei care nu ne conformăm mereu, care nu intrăm în anumite categorii sociale, care ne luptăm cu etichetele pe care vor să ni le pună unii și alții. Oamenii care speră.
Una peste alta, este un film pe care l-aș putea vedea și de 1.000 de ori și tot aș plânge la el. Îți lărgește orizontul. Asta cred că face un film cu adevărat bun. Iar dacă reușește, într-un final, Steve să fie liber… asta te las pe tine să vezi.
Dacă vrei să îl vezi, găsești „Mommy” (2014) pe MUBI.
Ana Arhip are 19 ani, este elevă la un liceu de mate-info. Face scurtmetraje și spune că va deveni regizor. Iubește filmele și arta în general, 42% din timp se uită la păsări și dacă undeva e muzică bună, șansele să fie acolo cresc semnificativ.
Editor text: Alexandru Ciocan
Textul a fost realizat în cadrul proiectului „Gen, revistă”, sprijinit de Institutul Francez din România. Revista este un proiect al Forum Apulum, o asociație civică din Alba Iulia, creată cu scopul de a forma noi generații de cetățeni informați și implicați, puși pe schimbat lumea în bine.
Dacă vreți ca acest proiect să continue și tinerii să scrie, să deseneze și să fotografieze subiecte cu și despre ei, ne puteți sprijini printr-una dintre metodele de aici.
