Cred că deja avem cu toții impresia că o cunoaștem pe Ilinca datorită rolului ei autentic din filmul lui Radu Jude, „Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii”, care i-a adus și o binemeritată statuetă Gopo pentru interpretare. Totuși, în film a fost Angela. La „Ceau, Cinema!”, unde a făcut parte din juriul competiției, a fost Ilinca.
Ilinca a vorbit unei săli pline despre actorie, diferența dintre teatru și film, activism în spațiile de social media, politică în artă și ce mai face, zice sau strică mult îndrăgitul personaj creat de ea ca o „formă de satiră și rezistență” la adresa masculinității toxice, Bobiță.
Absolventă a UNATC și angajată din 2008 la Teatrul Mic din București, Ilincăi îi este foarte bine cunoscută lumea divizată din spatele cortinelor de la teatru. Vocea ei e mereu auzită atunci când e cu adevărat nevoie – când ies la iveală comportamente agresive, abuzuri, neglijențe, impuneri de autoritate în situații vulnerabile, Ilinca spune lucrurilor pe nume. Și chiar dacă există mereu riscul să fie dată la o parte, actrița spune cu hotărâre și calm că „nu mă mai interesează percepția celorlalți asupra mea; cred foarte mult în ce susțin”. Ceea ce ne bucură. Prezența unei voci feminine puternice ca a ei deschide drumul și pentru alte intervenții. Așa cum adaugă și Ilinca: „e nevoie de presiune – din partea actorilor, dinspre opinia publică”.
Pentru actriță, „arta este 100% politică”. Sau mai precis, că „și dacă spui că nu faci artă politică, e tot o poziționare politică”. Față de acest concept de artă politică (unul care care, după spusele Ilincăi, ar trebui să fie valabil în ceea ce privește orice produs artistic) recunosc că am sentimente amestecate. Cu toate că rolul artei în orice societate e de neconstestat, aș vrea să sper că se mai pot crea și produse artistice care să nu depindă de obligația de a spune ceva relevant politic. Cred că uneori separarea dintre artă și politică îndreaptă accentul pe ceva adesea ignorat de public, și anume produsul artistic în sine, cu toate atribuțiile sale strict artistice (nu politice) de rigoare. Dar asta e doar opinia mea. Să ne întoarcem la Ilinca.
„E foarte important să fie reprezentate femei puternice în cinematografia românească. E important cine și cum le scrie”, continuă Ilinca. Totuși, poate și mai important e să nu se impună radicalizări. „E perfect OK ca un bărbat să construiască un personaj feminin”, adaugă actrița, făcând referire la colaborările ei cu regizorul Radu Jude. Spune că în rolul Angelei din „Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii” s-a simțit liberă și eliberată de rutina teatrului. În același timp, Ilinca a ținut să adauge (și mă bucur că a făcut-o) că „nu trebuie construite eroine absolute”, țintind atenția asupra tendinței de a accepta și portretiza în film doar femei puternice – „care e problema cu femeile slabe?”. Niciuna. Nu doar femeia puternică, masculinizată, e valoroasă.
Ilinca se mai eliberează de standarde, limitări și de propriile ei gânduri (spune că se întâmplă să nu îi placă de ea, că în facultate i s-a spus că „ea nu e femeie”) și cu ajutorul… lui Bobiță. Pe Bobiță îl cunoaștem deja, râdem cu el, dar îl și compătimim, ne întrebăm poate de ce trebuie să folosească un limbaj așa vulgar (sau cel puțin eu mă întreb), dar înțelegem că așa se face el auzit. Sunt mulți de Bobiță pe aici, pe la noi. Ilinca spune chiar, cu părere de rău, că noi toți avem un pic de Bobiță în noi – „suntem crescuți în aceeași societate; nu există nicio barieră culturală”. Și cred că trebuie să fiu de acord cu ea. Pe Ilinca nu o încarcă personajul lui Bobiță – din contră, o descătușează de norme, de așteptări, de rigiditatea și seriozitatea (uneori și ea cam prefăcută) din spațiul teatral. „Există o formă de rezistență în râs și satiră”, remarcă foarte fain actrița. Satira nu e un scut de protecție, o ascunzătoare. E un mod de a riposta. Și mai iese și ceva mișto și relevant politic (că tot vorbeam despre asta) din ea.
În ceea ce privește social media, Ilinca nu e temătoare. Spune cu mulțumire că „petrec foarte timp pe social media; îmi plac schimbările care se întâmplă; nu mă sperie”. Mi se pare atitudinea cea mai potrivită având în vedere timpurile progresiste (așa cum ar și trebui să fie) în care trăim. Social media nu e inamicul și nu e spațiul unde „arta adevărată moare” (așa cum ar vrea unii să ne facă să credem). Ești pe social media pentru că vrei să ții pasul cu prezentul. Nu e nimic rău în asta. Ba chiar e lucrul firesc de făcut. Ilinca înțelege. Așa cum spune și ea, „responsabilitatea e la artiști”.
„Vocile cele mai curajoase și radicale sunt ale femeilor”, susține actrița. Și nu pot decât să îi dau dreptate. Din păcate, acest fapt se datorează de multe ori lipsei de respect, considerație, ce să mai, de umanitate, cu care femeile sunt primite în spații predominant masculine, ca cinematografia sau teatrul. Îmi doresc să cred că timpul nu va sta în loc și că lucrurile se vor îmbunătăți, sau că măcar nu vor mai fi ascunse sub preș. Am încredere în eventualitatea unei schimbări în bine și datorită Ilincăi, care e categoric una din vocile alea curajoase și radicale de care vorbește chiar ea. În plus, ea ne face și să râdem (mai amar sau nu) pe parcurs.
