A Bigger Splash. Call Me By Your Name. Suspiria. Bones and All. Astea sunt câteva din titlurile semnate de Luca Guadagnino (și o selecție personală de filme favorite) care m-au pregătit pentru potențialul lui Challengers. Folosesc un cuvânt care nu prea îmi place mie pentru că a căpătat un sens peiorativ, dar Challengers e cu siguranță cel mai comercial dintre filmele regizorului italian. Asta nu înseamnă că e inferior. Nicidecum. Înseamnă doar că Guadagnino a reușit să facă ceva unic – să scoată un film cu tendințe de camp, homoerotic, cu cadre inedite și o coloană sonoră techno (Trent Reznor și Atticus Ross revin în forță) care răsună în cele mai tensionate scene,
și pentru care oamenii (nu numai cinefilii) s-au împins să ajungă la cinema. Îmi dau seama că interesul publicului are a face și cu marketingul ingenios – nu știu de ce, dar cred că o mare parte din noi, publicul, am tot așteptat scena aia din trailer, în care Zendaya se sărută cu doi tipi. Și e tare fain momentul, dar nu pentru că urmează ceva și mai explicit (nu urmează). Nu, e fain pentru că Guadagnino capturează perfect starea aia primară când îți dorești ceva, dar nu știi dacă o să primești. Parcă flutură hormonii în camera de hotel unde se află Tashi, Art și Patrick, iar rezultatul e și mai excitant atunci când momentul se sfârșește în starea de anticipare.
Challengers e surprinzător de cuminte, dar cu cât m-am îndepărtat mai mult de prima mea vizionare, cu atât am apreciat mai mult subtilitățile filmului. Meciurile de tenis, dialogurile dintre personaje (de obicei ori de conflict, ori de flirt), privirile, săruturile, până și mâncatul, sunt toate încărcate până la maxim cu o sexualitate înfrânată care nu ar fi putut fi obținută printr-o simplă scenă de sex.
Filmul începe cu trei close-up – uri: îi vedem, pe rând, pe Tashi, Art și Patrick jucând tenis; mai precis, le vedem ochii mijiți, cu sudoarea scurgându-se pe fețele lor. Asta e doar prima dată când ni se arată corpuri transpirate în Challengers. Guadagnino vede în corpurile care joacă tenis corpuri care fac dragoste. Le filmează de aproape, le surprinde pielea care lucește de la transpirație, le observă picăturile de apă care le intră în ochi, întrăgește linia dintre efort și dorință. Așa cum spune și Tashi, nimic nu se compară cu o partidă bună de tenis.
Guadagnino se joacă și el cu timeline-uri care pot deveni ușor confundabile, aruncând mingea de la o Tashi din prezent, antrenoare de tenis și căsătorită cu Art (Mike Faist în primul lui rol semnificativ de când a atras atenția criticilor în versiunea lui Spielberg a clasicului West Side Story din 2021), la o Tashi din trecutul anilor de universitate când suferă un accident care îi întrerupe ascensiunea în lumea tenisului profesionist. Josh O’Connor e malițios, ademenitor și sfidător în rolul lui Patrick. Art și Patrick, amândoi jucători de tenis, erau inseparabili până să o cunoască pe Tashi (o Zendaya surprinzător de convingătoare și în rolul fetei de 18 ani, și în rolul soției). Ce face Tashi? Se joacă cu Art și Patrick ca și cu două mingi de tenis. Pentru Tashi, viața, cu toate ale ei, se întâmplă pe terenul de tenis. Le promite băieților că cel care va câștiga meciul dintre ei doi va primi numărul ei de telefon. Drăguț, dar evident că lucrurile nu se termină așa ușor când cel respins luptă mai tare pentru Tashi decât pe terenul de tenis.
Fiecare din cei trei pleacă din brațele unuia pentru a ajunge cuprins de celălalt într-o întrecere pentru atenția fetei, dar Guadagnino nu se sfiește din a mai adăuga un strat relațional, chiar dacă subtil (cum se și dorește) – îi vedem pe Art și Patrick în camera de hotel și deducem că împart același pat, îi vedem mereu aproape lipiți unul de altul, îi vedem referindu-se la ei ca la un întreg (o curtează împreună pe Tashi, îi spun că „amândoi îți vrem numărul de telefon”), mușcă din același churro (într-o scenă la fel, dacă nu mai încărcată sexual ca cea din hotel). Cei familiari cu filmografia lui Guadagnino știu deja că homoerotismul, subliminal sau nu, e un punct forte al regizorului, iar Challengers nu dezamăgește.
Încă o chestie importantă – tenisul. Tenisul e autentic, filmat cu stil (ce m-aș uita și la meciuri de tenis reale dacă ar fi trecute prin camera lui Guadagnino) și indispensabil filmului. Nu e destul spus triunghi amoros atunci când tenisul e, de fapt, cea mai mare dragoste a lui Tashi. Art și Patrick o atrag doar atunci când joacă bine. Caută în ei doi potențialul ei pierdut, ar vrea să fie ca ei, nu cu ei. În prezent, ca soția și antrenoarea lui Art, vrea ca el să câștige pentru ea. Jocul din tinerețe nu s-a încheiat. Dragostea și devotamentul ei depind și acum de cât de bine joacă bărbatul tenis.
Cred că am spus de câteva ori deja în articolul ăsta că Challengers m-a surprins. Îmi doream să îmi placă pentru că sunt fana lui Luca Guadagnino de la primul lui film și așa sunt eu, mă atașez de regizori și vreau să aibă succes (mai ales cu mine). Și uite că mi-a plăcut. Adică mai mult de atât, că nu știu pe cine vreau să păcălesc – l-am cam adorat. E filmul pe care poate să-l vadă oricine are chef de o ieșire la cinema, dar care te lasă și cu ceva întrebări, dacă ești dispus să le auzi. E filmul de văzut pe marele ecran – pentru că nu trebuie să fie Oppenheimer sau Dune ca să aibă merite tehnice. Mă întorc la muzica lui Reznor și Ross – electrizantă. Știi că atunci când începi să auzi tonurile electronice (nu pe fundal, ci chiar acoperind dialogul), tensiunea crește de poți tăia prin ea cu cuțitul.
Mai mult de câteva cadre de atârnat pe perete, o grămadă de stil, niște personaje fără scrupule, dar ridicol de seducătoare și nici urmă de inhibiție. Da, cred că o să-ți placă și ție Challengers.
