O redare tulburătoare și genială a iubirii, un roman inspirat dintr-o poveste reală de dragoste bazată pe „a fi la locul potrivit, la momentul potrivit”. Ca în cazul tuturor cărților scrise de Ellie Midwood, sunt mereu fascinată (și îngrozită) să descopăr atât de multe detalii despre acea perioada din Europa celui de-Al Doilea Război Mondial. După ce am citit „Fata în rochie vărgată”, de Ellie Midwood, am înțeles complexitatea trăirilor pe care le aveau deținuții, dar și criminalii lor. Am înțeles că un om poate fi un adevărat ticălos și în același timp poate simți emoții profunde. Nu știu cum percep alții această carte, dar pentru mine, a fost un „memento” al unui adevăr despre specia umană.
Fata în rochie vărgată
Un roman intens încărcat cu emoție și situații neașteptate, bazat pe o poveste adevărată, despre o dragoste care a înflorit într-un loc unde orice licăr de umanitate părea pierdut. O poveste care a înflorit în abisul cel mai întunecat al istoriei, în lagărul de exterminare de la Auschwitz.
Helena (o tânără evreică) ajunge la Auschwitz și mai are doar 24 de ore de trăit – este programată să ajungă în camera de gazare, nici măcar nu i se face tatuaj. Când un ofițer în uniformă cenușie o trage deoparte, se teme de ce e mai rău. În schimb, acesta îi spune că este ziua de naștere a unui paznic și îi ordonă să cânte pentru el. Când Franz, soldatul SS care avea să o salveze, o aude cântând, acesta rămâne impresionat. Pe loc, el ordonă să îi fie salvată viața, schimbând pentru totdeauna cursul destinului ei – și al lui. Helena este plasată în zona „Kanada”, unde femeile și bărbații sortau hainele și bagajele colectate de la numeroasele victime aduse la Auschwitz. Era o poziție privilegiată, unde deținuților li se permitea să poarte haine obișnuite, iar părul femeilor nu era tuns, dar viața rămânea dificilă și periculoasă, sub controlul unor oameni care făceau rău fără nicio limită.
Romanul începe cu Helena și Franz într-un tribunal de denazificare. Acolo, trecutul (1942, când Helena era prizonier) și prezentul (1947, când avea loc procesul de denazificare) se împletesc, tulburând certitudinile cititorului. În cadrul procesului de denazificare, Helena vine să-și spună povestea pentru a demonstra că soțul ei nu este omul pe care toți îl cred, în ciuda faptelor comise de el. Ceea ce mi-a plăcut este că cititorul este pus în poziția juriului. Andrej Novák, un „vânător de naziști”, este convins că a fost o relație abuzivă și vrea ca Franz și oamenii ca el să plătească. M-am întrebat dacă Novak însuși era îndrăgostit de Helena. El era convins că Franz era un mincinos abuziv și violator, care o manipulase pe Helena pentru propriul său beneficiu. Fiecare proces includea, de asemenea, o echipă în care se afla cel puțin un psiholog cu experiență în evaluarea veridicității declarațiilor. Nimeni nu s-ar fi așteptat ca Dahler să se prezinte la proces ținându-și soția de mână și nici ca aceasta să nu vrea să se despartă nicio secundă de el. Astfel, după ce Helena începe să povestească, ne afundăm în ceea ce s-a întâmplat cu ani în urmă, la Auschwitz. Se conturează lupta Helenei pentru a supraviețui, dar și lupta lui Franz de a rămâne „uman” în timp ce execută ordinele SS. Portretizarea Auschwitz-ului este infernală, cu descrieri detaliate ale camerelor de gazare, crematoriilor și a grămezilor de corpuri arzând.
M-a captivat lupta dintre iubire și ură. Când ne gândim la Holocaust, e ușor să spunem că toți germanii și susținătorii naziști au fost răi. Privind însă persoană în parte, adevărul este rareori ușor de scos la iveală. Fără îndoială, există un grad de răutate în oricine poate privi nepăsător atrocitățile petrecute în locuri precum Auschwitz. Totuși, această carte arată o cealaltă față a monedei. Prin personajul Dahler, cunoaștem zonele „gri” ale răului uman; la început, pare limpede că acest om este malefic, dar treptat, ies la suprafață mici acte de bunătate, gesturi de sacrificiu și o conștiință. Această „revelație” și evoluție a caracterului lui Dahler m-au impresionat profund.
Este de înțeles că la început, Helena l-a respins pe Dahler, considerându-l doar un alt nazist. El îi scria bilețele pe care ea le distrugea furioasă, stătea aproape de locul ei de muncă, ceea ce o făcea să se simtă inconfortabil, iar el îi vorbea cu blândețe, blândețe pe care ea o percepea ca pe o capcană. Comportamentul lui față de ea era derutant, iar Helena refuza categoric să fie manipulată de el. Totuși, în timp, a descoperit că Franz Dahler nu era ca ceilalți gardieni SS. Bunătatea sa nu era „contaminată” de răutate. Nu avea intenții ascunse. Și, mai important, niciodată nu a încercat să profite de ea, spre deosebire de alți gardieni care făceau abuzuri fără ezitare. Pe parcursul detenției ei, Franz a salvat-o de la camera de gazare nu o dată, ci de trei ori. Aceasta este unul dintre motivele pentru care Franz ajunge să fie judecat. Ca gardian SS, un ofițer jurat al Reich-ului, educat să fie un dușman al evreilor, Franz a sfidat normele epocii, ajutând deținuți și îndrăgostindu-se de o evreică. „„Nu voi lăsa nimic rău să ți se întâmple.” i-a șoptit el, strecurându-i un bilet în mână. Întregul ei corp a început să tremure când l-a citit: Te iubesc.” Ellie Midwood lasă cititorilor libertatea de a concluziona dacă a fost vorba de o iubire adevărată sau de „Sindromul Stockholm” (un termen care încă nu fusese inventat) în cazul Helenei.
În ochii mei, această poveste se desfășoară cu o claritate izbitoare, adesea brutală, și cu totul de neimaginat pentru omul contemporan. „Infernul lui Dante e o minciună” – această frază din carte a capturat perfect esența întregii acțiuni. Am trecut printr-un tumult de emoții: neputință, compasiune, furie și confuzie. Romanul conține nenumărate scene grafice care ilustrează efectele urii; Dacă oamenii sunt îndoctrinați să urască și li se spune să creadă că alții sunt răul pe lume, în cele din urmă vor ajunge să creadă asta. Ziarele, radioul și discursurile erau „provocatoare”, punând toate supărările vieții și nemulțumirea generală pe seama unui anumit grup de oameni, pe evrei în acest caz. Ura a fost cultivată. Cum a putut, în mijlocul acestui rău, să încolțească o iubire? Cum a putut fi ascunsă? Cum a reușit să crească și să devină un angajament pe viață? Sau, oare, a devenit o boală a unei minți sfărâmate în fragmente fragile?
