Este destul de frecvent și la îndemână ca publicul să presupună că un narator își născocește pur și simplu poveștile. Totuși, în felul în care pictează Rose Wylie există un detaliu aproape paradoxal: nu pictează ceea ce vede, ci ceea ce își amintește că a văzut.
Diferența pare mică, dar schimbă totul. Imaginea nu mai este o copie a realității, ci o urmă a memoriei. În punctul acesta apare o fuziune între sine și lumea exterioară, iar pictura nu mai este o creație bruscă, apolinică, ci mai degrabă o reconstrucție.
Selecție. Distorsiune. Intensificare.
Așa vede Wylie procesul. Nu conceptul în sine, ci urma lui.
Ce mi se pare interesant e că recunoașterea artistică a lui Rose Wylie a venit destul de târziu. Deși a studiat arta în anii ’50, vizibilitatea internațională a apărut abia după vârsta de 70 de ani, odată cu expozițiile din galerii importante precum David Zwirner. De fapt, multe dintre picturile ei pornesc dintr-un trecut tumultuos: născută în 1934, a copilărit la Londra în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Pentru generația ei, sirenele și raidurile aeriene erau ca o prezență cotidiană. Și totuși, cea ce rezidă din episoade nu e neapărat trauma, ci mai degrabă o formă de sedimentare vizuală – evenimentul devine imagine, iar imaginea continuă să revină fragmentat ani mai târziu.
În același timp, Wylie are o fascinație constantă pentru cinema. De multe ori pornește de la cadre din filme care i-au rămas imprimate în memorie.
În Kill Bill (Film Notes), de pildă (care a fost expusă recent la Royal Academy of Arts din Londra), scena celebră nu este transcrisă nici cinematic, nici fidel. Adică nu vedem esențialmente judecata lui Tarantino, ci cum a rămas ea în mintea artistei. Capul acela galben, plasat în prim-plan, sugerează aproape o formă de omniprezență – ca și cum artista ar privi scena din interiorul propriei amintiri.
Rose Wylie. Prin amabilitatea JARILAGER Gallery și a unei colecții private. Fotografie: Soon-Hak Kwon.
De fapt, lucrările ei pornesc de la o idee destul de simplă: nu toată arta trebuie citită ca o revelație a subconștientului. Uneori este doar mărturia felului în care imaginile persistă în noi. O panoplie de elemente afective, ușor reordonate.
Și totuși, de ce este important ce face?
Într-o cultură a efemerității, în care imaginile apar și dispar pe feed în câteva secunde, ceea ce face Wylie este exact opusul: încetinește imaginea și o lasă să treacă prin memorie înainte să o reasambleze. În locul fluxului continuu de imagini, pictura ei propune o formă de introspecție lustruită până aproape de saturație. Un fel de rezistență tăcută împotriva felului în care consumăm astăzi imaginile.
Materialitate vs. Materialism
Privite de aproape, lucrările ei au o materialitate aproape brutală. De multe ori structurile sunt trasate ca și cum ar trece printr-un filtru analogic, cu toate imperfecțiunile lăsate la vedere. Vopseaua nu este aplicată uniform. Uneori curge. Alteori se adună în relief. Contururile rămân ezitante.
Tocmai în această tensiune dintre o tehnică contemporană și una aproape arhaică devine vizibilă materialitatea picturii: forma, masa, textura care o ancorează în lume.
Există și o distincție teoretică interesantă aici. Materialismul, în sens filozofic, susține că nu există nimic dincolo de materie și proprietățile ei. Dacă am aplica această logică artei, tabloul ar deveni doar pigment și pânză. La Wylie însă lucrurile sunt mai nuanțate: pictura ei afirmă materialitatea lucrării fără să reducă sensul la ea. Ca și cum ar exista o pânză abstractă care are martor doar conștiința că este legitimă.
Femeile care apar în lucrările ei: siluete simplificate, corpuri ușor distorsionate, funcționează ca un simbol cultural recognoscibil. O schemă. O idee. Tocmai această schematizare produce un efect destul de straniu: figura poate fi prezentă, frontală, sugestivă, dar în același timp rămâne absentă ca individ precis.
E femeia și, poate, ideea de femeie.
În acest tip de judecată îndoielnică pare să se situeze și artista. E acolo și nu e. Se integrează, apoi se retrage.
Și cum folosește roșul e interesant. Gândacul roșu. Scrisul roșu. Buzele. Literele mimetice scrise cu un impuls nefiresc.
La început pare doar o alegere estetică. Dar roșul face mai mult de atât. Stimulează sistemul nervos, accelerează pulsul, creează alertă. Este culoarea pericolului, iar Wylie îl plasează adesea în centrul compoziției, ca un nucleu incandescent.
Colecție privată. Rose Wylie.
Prin amabilitatea artistei și a galeriei David Zwirner.
Fotografie: Jo Moon Price.
În Black Strap (Red Fly), insecta roșie devine punctul de tensiune al unei compoziții aparent ludice. Privitorul este atras aproape involuntar. Un mic șoc optic. O interpelare. Nu doar privești tabloul. Reacționezi la el. Textul din lucrările ei funcționează într-un mod similar. Nu explică imaginea, ci se joacă cu felul în care percepem realitatea. Cuvintele sunt scrise de mână, ușor stângaci, uneori declarative, alteori aproape ca un murmur.
Ca niște note de jurnal lăsate la vedere.
Prin amabilitatea colecției Charlotte și Philip Colbert.
Fotografie prin amabilitatea Jari Lager.
Foto: Soon-Hak Kwon.
Împreună creează o alegorie: ba gândaci, ba amintiri domestice, cupluri, mâncare, filme, pop. Totul este întregit, fără ierarhii dramatice. Și banalul și emblematiicul împart aceeași scenă.
Poate că ceea ce face Rose Wylie nu este doar să ne ofere o altă perspectivă asupra artei, ci să ne arate cum funcționează memoria. O memorie care deformează. Amplifică. Colorează excesiv un detaliu și lasă altul în penumbră.
Și poate că tocmai de aceea pictura ei spune ceva important despre felul în care privim astăzi imaginile. Ne obligă să încetinim. Să privim mai mult timp. Să avem răbdare cu imaginea.
De asta o și recomand: pentru că ne arată că și amintirile noastre pot fi compoziții. Cu tuș gros. Cu goluri. Cu accente de roșu.
