Acest text este unul dintre răspunsurile date de tinerii din redacția „Gen, revistă” la o provocare lansată de noi: să ne spună ce întrebări le-ar adresa părinților lor. Este o provocare la reflecție despre cât îi cunoaștem pe „ai noștri”, despre cum uneori ne poate prinde bine oportunitatea de a fi vulnerabil și de a ne exprima frământările prin curiozitate, chiar dacă nu primim un răspuns.

Mulțumiri companiei Graffiti PR care ne-a propus să lansăm această provocare și tinerilor care au avut curajul să o accepte.

Text de Ștefania Gârțu
Publicat: [wpdts format=”j.n.Y” start=”post-created”]

Număr minutele până ajung iar în Bacău și sunt copleșită de un val de sentimente mixte. Tristețe, puțin entuziasm, melancolie, curiozitate și puțină neliniște. Asta e rețeta completă a unei tinere care se simte tot mai alienată de orașul natal. E la fel, dar, în acelaşi timp, străin şi diferit. Am venit aici să locuiesc pentru o lună jumătate. Nu am mai stat așa de mult timp de înainte să mă mut în București acum un an. Când îmi făceam bagajul, și-mi puneam hainele în valiză, se simțea permanent. Mă speria gândul că o să locuiesc iar așa de mult timp în Bacău, neștiind ce o să se întâmple sau cum corpul meu va reacționa.

Am ajuns în gară, urcăm în maşină şi te întreb dacă s-a mai întâmplat ceva în oraş de când am venit ultima dată. Îmi răspunzi imediat şi melancolic îmi spui:

– Ce să se întâmple în oraşul ăsta.

Nici ție nu-ți mai place aici, aşa-i? Te-am citit bine? Măcar atât sper să mai pot face. Uneori aflu mai multe despre tine observând şi ascultând. Simt că ceva mă opreşte din a-ți pune întrebări. Ce? Vreau să aflu mai multe despre tine, dar nu ştiu cum. Credeam că ne-am îmbunătățit comunicarea, dar uneori mă gândesc că mi-am construit atâtea scuturi, de ezit să ajung iar aproape de orice tipar vechi. Ți-am răspuns la câteva întrebări pe care mi le-ai pus pe drum, se vedea că voiai să-mi spui mai multe, dar nu știai cum. A durut că nu m-ai luat în brațe când am coborât din tren, dar poate că puteam și eu să fac acest prim pas către tine.

Tu, mama, m-ai sunat acum câteva zile să mă întrebi iar în ce zi mă reîntorc acasă. Dezamăgită de răspunsul meu că vin târziu, îți dau un indiciu pentru adevăratul motiv pentru care am amânat să mă întorc. 

– Aici nu e așa de multă gălăgie.

Nu te prinzi. Nu am fost destul de clară? 

– O să îți spun eu odată, poate, exact la ce mă refer când zic că în București am liniște și pace, îi zic eu mamei, pe un ton obosit.

De ce eviți aşa tare să-mi spui că doar mă vrei acasă şi cauți alte motive cu care să mă convingi să vin mai repede? De ce ți-e aşa greu să-mi spui că ți-e dor de mine? Nu zic că ar schimba ceva, dar apreciez onestitatea. De ce ți-e mereu greu să fii sinceră cu mine? Dar cu tine? 

Ştiu că la tine nu a fost astfel, tu te-ai mutat din liceu de acasă. Îmi amintesc de câte ori mi-ai spus cât de greu a fost. Şi chiar cred că a fost. Dar, uite, ai reuşit! Eşti aici. Ți-ai depăşit statutul social inițial. Ştii cât de greu e să faci asta? Realizezi cât de tare eşti pentru că ai reuşit acest lucru? Uneori cred că eşti prea agățată de condiția din copilărie, că nu ai apucat cu adevărat să te bucuri de viață. Tare-mi doresc s-o faci. Chiar sper că la un moment dat o să te trezești la realitate, o să devii iar conștientă de tot ce te-înconjoară, o să iei pensulele de pictură în mână și, cu roșu, portocaliu și auriu, o să-ți pictezi cel mai frumos răsărit care să te-aștepte în fiecare nouă zi.

Am intrat în casă. Îmi dau seama de asta pentru că mama mă îmbrățișează, în modul ei călduros, scurt, neștiind din copilărie cum să emane prea multă afecțiune, dar să-mi și arate că i-am lipsit. Mă uit în jur şi încerc să mă conectez cu pozele de pe pereți, cu vopseaua verde care încearcă, la rândul ei, să supraviețuiască în această casă. Parcă nici balsamul de rufe nu mai miroase la fel. Îmi aminteşte de mireasma pe care o găseam în casele vârstnicilor, mirosul dulce ce vesteşte sosirea nepoților. Chiar aşa am ajuns? De ce asimilez mirosul acesta așa? E cumva pentru că mergeam la bunici foarte rar și acum am ajuns să fac la fel când mă reîntorc aici? Mă simt străină în această casă.

Pentru voi cum a fost toată mutarea? Niciodată nu mi-am dat seama, dar acum înțeleg puțin. Eu am plecat dintr-un orăşel mic din provincie şi am plecat în jungla maşinilor. Voi ați plecat din sate aflate la poluri opuse şi ați aterizat în acest oraş pe care-l numiți acasă. A fost greu pentru voi? V-ați fi mutat înapoi? Ce v-a limitat să nu plecați mai departe? Și eu, cât și fratele meu ne-am născut în Iași. Când nu ne-a fost oferită vreo șansă de supraviețuire în pediatria adăpostită de Spitalul Municipal din Bacău, în Iași ați găsit doctorii care totuși ne-au dat o șansă la viață. Ce v-a oprit să nu ne mutăm acolo după ce m-am născut eu?

Tot ce-mi doresc uneori e să dau timpul înapoi. Să vă observ pe fiecare în parte şi să-mi dau seama cine ați fost şi cum ați ajuns astăzi aşa. Ce s-a întâmplat? Când putea să fie ceva schimbat? Îmi dau seama că sunt atât de ancorată de acel moment din autobuz, că, altfel, existența mea aici ar fi fost egală cu zero. Dacă măcar un minut ar fi fost diferit, voi ați mai fi fost astăzi aici? Definiția noastră de acasă deja e foarte diferită. Cum ar fi schimbat-o un singur minut?

Ștefania Gârțu, 21 ani, este studentă la Facultatea de Sociologie din București.21

Textul a fost realizat în cadrul proiectului „Gen, revistă”, sprijinit de Institutul Francez din România. Revista este un proiect al Forum Apulum, o asociație civică din Alba Iulia, creată cu scopul de a forma noi generații de cetățeni informați și implicați, puși pe schimbat lumea în bine.

Dacă vreți ca acest proiect să continue și tinerii să scrie, să deseneze și să fotografieze subiecte cu și despre ei, ne puteți sprijini printr-una dintre metodele de aici.